Urmează Nirvana, peron pe partea dreaptă

Şi azi e tot iarnă

2012-02-15T12:15:00.000+02:00

La ora cînd scriu sînt -7⁰C. Potrivit ANM, temperatura resimţită e de -12⁰C.

Dimineaţă, cînd am plecat de acasă, erau însă - 17⁰C. Mi-a luat aproape un sfert de ceas ca să deschid uşa maşinii, al cărei cheder se lipise, pur şi simplu!

Iarna, prin Bucureşti

2012-02-14T11:43:00.000+02:00

Azi sînt -5⁰C.

Barometrul spălării pe creier

2012-02-06T18:53:00.002+02:00

Oile ling sare. În general. Mioriţele noastre, deplin integrate trendului European, ling sare iodată. Că aşa le place lor, să fie mai cu moţ şi, în plus, nici nu se mai găseşte altă sare.

Că tot sîntem integraţi şi neliniştiţi, ne aliniem setului de angoase europene şi, fuga-fuguţa ne amintim că, o mulţime de trebşoare care funcţionau bine, pot fi optimizate, ca să meargă mai prost. Pentru că, da, mai binele e duşmanul binelui.

Că tot e iarnă şi, potrivit piţipoancelor de la “Vreme”, temperaturi deosebit de scăzute afectează România, am răcit. Atît eu, cît şi băieţii şi Ana. Şi am făcut febră. Mare, mica – nici noi nu mai ştim. Că, la un momentdat, vechiul termometru, instrumentul ăla cu mercur, s-a spart. S-a spart ca alte o mie de termometre înaintea sa, lăsînd în urmă nişte cioburi şi o biluţă mica de mercur.

Cioburile le-am măturat, iar biluţa de argint viu mi-a trezit amintiri de cînd eram mic şi mă jucam cu biluţele de mercur, pe care le lipeam şi le spărgeam din nou în mici biluţe, fugărite cu un chibrit pe masa din sufrageria bunicilor.

Aşadar, m-am înfofolit şi am luat, pieptiş, gerul de afară (deosebit de geros, potrivit televizorului). La farmacie am cerut sirop de tuse, Nurofen şi un termometru clasic, cu mercur. Farmacista m-a privit condescendent (cam tot aşa cum îi privesc şi eu pe cei care, încă, socotesc banii în milioane) şi mi-a zis că, de cînd sîntem în Uniunea Europeană, nu prea mai e rost să găseşti termometre cu mercur.

De ce? Că-s foarte toxice… Dar pînă acum am supravieţuit încercărilor… Da, dar în conformitate cu normativele UE, lucrurile s-au schimbat. Cum? A devenit mercurul şi mai toxic? Farmacista a ridicat din umeri, în ultimă instanţă asta e tot ce avea – termometre digitale. Voiam – bine, nu – iar bine.

Am luat termometrul cu aspect de sabie Jedi şi cu afişaj cochet şi, odată ajuns acasă mi l-am înfipt sub brat. După o vreme a piuit anemic, l-am scos şi, nemulţumit de valoarea indicată, l-am mai pus o data. Iar piuitură şi – o nouă valoare mi-a înveselit privirea. Acum l-am ţinut bine… Dar, ca tot ziaristul, am zis să mai verific o dată. Şi, culmea, a treia oară, a treia valoare era cu totul alta faţă de primele două!

E stricat… Iar mă îmbrac, ies afară, ajung la farmacie, spun povestea… Farmacista mă priveşte cam cum privesc eu cînd aud vorbindu-se despre utilitatea integralelor în analiza matematică dar, totuşi dă dovadă de amabilitate şi îmi schimbă device-ul. Fuga acasă, pornesc aparatul iadului, mi-l pun sub brat, piuie, îi citesc valoarea, îl pun din nou, piuie şi, cînd mă uit pe afişaj – altă temperatură. Nu-mi cred ochilor şi-l mai pun o data. Evident, a treia oară, indică o a treia valoare!

Iar la farmacie, iar turui povestea (şi, pleoapa care îmi tremură, pesemne că-i convingătoare). Farmacista ridică din umeri; toate-s aşa. Bine, vreau unul care să meargă. Din nou, femeia ridică din umeri (a neputinţă?) şi-mi zice să iau unul mai scump. Mă conformez.

Acasă – evident. Făcea tot ce făcea şi cel mai ieftin. Doar că la bani mai mulţi! Adică – fiecare măsurare, cu valoarea ei.

Într-un tîrziu, mi-a venit ideea. Okazii.ro. Cuvînt cheie: termometru cu mercur. Şi acolo, pe necuprinsul talciocului virtual, am găsit un snop de termometre. Şi le-am luat. Să fie!

România sub zăpadă!

2012-02-05T22:57:00.001+02:00

România sub zăpadă! De cîteva zile, de peste tot, figuri lungi prorocesc într-o veselie apocaliptică, pline de optimismul cu gust rînced, de maioneză uitată-n frigider, nămeţii cît casa, care să scoată din priză tonusul naţional, spre ciuda prognozelor economice, moderat-optimiste.

Pe ecrane, dudui parcă fugite din Cartierul Roşu din Amsterdam îşi semeţesc resursele siliconate, pauper acoperite, prezentînd vremea şi dîndu-şi ochii peste cap: …vreme deosebit de rece pentru această perioadă, cu temperaturi minime de -16ᴼC şi maxime de - 8ᴼC (aşa e; de regulă, în februarie se ieşea la primul cules de căpşuni) cu averse sub formă de ninsoare în mai toate regiunile, la un nivel deosebit pentru această perioadă (într-adevăr, pe vremea dacilor şi romanilor, dar şi în timpul copilăriei noastre, de regulă, în această perioadă se deschideau ştrandurile, iar oamenii muncii, de la oraşe şi sate, se răcoreau în mod democratic - că deh, sol lucet omnibus!).

O vagă senzaţie de mahmureală mediatică îmi dă bătăi de cap; ce Dumnezeu o fi atit de deosebit într-un ger care face flori de gheaţă pe geamuri în plină lună februarie? Dacă nu mă-nşel (şi nu mă înşel!), popular, acestei luni i se mai zice şi Gerar. Oare de ce? Pentru că se deschide sezonul de surf pe Dîmboviţa?

Pînă la elucidarea acestui mister, continuăm să mărşăluim, atent încolonaţi, în diverse coduri cromatice care mă fac să cred că, mai nou, şi iarna are coloratură politică!

De codurile bezmetice au profitat din plin comercianţii care, la sfîrşitul săptămînii trecute şi-au văzut rafturile golite de românii speriaţi de spectrul gerului peste care se grefează foamea…

1 ianuarie 2012

2012-01-01T19:51:00.001+02:00

Pentru prima dată în viaţa mea, mi-am început anul nou mergînd la biserică. Serios! Pe la ora 11,30 (anul trecut, în ultima lui seară) am mers la biserica din Dămăroaia, unde am stat la Slujba de Anul Nou, pînă la ora 1, a noului an.

Ceea ce n-a fost rău: Nicodim a fost foarte mulţumit că a aprins, la sfîrşitul slujbei, lumînări pentru vii şi morţi, iar Aron, care a adormit în strană (după o întreagă după-amiază în care nu ar fi tras un pui de somn în ruptul capului), a primit cu multă încîntare mirul pe frunte şi cîteva felii de cozonac şi napolitane.

Apoi însă, am intrat în vechea rutină a celor aproximativ 32 de revelioane pe care mi le amintesc (nu că aş avea doar 32 de primăveri, dar pînă pe la 10 ani nu ţin minte să fi avut prea multe de zis legat de experienţa party-ului dintre ani).

Mergînd la nişte amici, vecini cu noi aici, în mahalaua Pajurei, mi-am testat din nou anduranţa stomacului, pancreasului, ficatului şi altor măruntaie numai bune de făcut tobă şi caltaboş, ingurgitînd, potrivit datinii străbune, mult peste prea-plinul burdufului din pîntec. Prin urmare, ghiftuit pînă peste poate, am pătruns, tiptil şi indigest, în 2012. Fără să-mi pun prea multe probleme legate de calendarul maya, care din motive numai de el ştiute se opreşte brusc peste fix un an, am decis să îmi încep noul an potrivit unei superstitii moştenite de la tata.

(Fiindcă, ceva bun nu am moşteni… preluăm doar spaimele, anxietăţile, rutina superstiţiilor, dezordinea… şi ne găbim să le transmitem mai departe, pentru a le da apă la moară discipolilor lui Freud…)

Aşadar, înarmat cu aparatul de fotografiat, am purces spre necuprinsul Bucureştilor însoriţi, în acest 1 ianuarie 2012…

În principiu am căutat zone aglomerate (de regulă). Drept pentru care, prima oprire am făcut-o la Hala Matache. Ultima oară cînd am ajuns pe acolo a fost în martie anul trecut (vezi aici). M-a surprins liniştea şi pustietatea zonei, copiată parcă din filmele de groazăde serie “B”, cînd populaţia planetei este decimată de comete abulice şi, (aproape)tot ce a mai rămas în viaţă este sfîrtecat de hoarde de zombie prost machiaţi…

Un badigard cu privire inteligentă , ca o eminentă ştiucă fiartă, mă interpelează colocvial: Aloo, băiatuu', nu ai voie să filmezi aici! De mult nu mi s-a mai zis băiatu’… E chiar simpatic flăcăul înfofolit în combinezon, mă face să mă simt tînar (şi în putere).

Nu filmez, doar fac poze, îi răspund vioi, în încercarea de a elimina neclarităţile. Ei, filmat, fotografiat, tot aia e… Nu ai voie! conchide ipochimenul şi se scarpină în creştet, dezvelind o minunăţie de frunte îngustă. Ei, cum aşa, nu-i tot aia, trebuie să fii atent cînd vorbeşti, că oamenii pot rîde dacă faci greşeli flagrante… Ca de exemplu să-mi interzici să fotografiez pe domeniul public… Păi aia e particulară, susură veriga lipsă a evoluţiei primatelor spre hominizi şi, cu un gest scurt, îmi arată construcţia Pieţei Matache. Nu-i contest aserţiunea, însă, pe unde e turnat asfalt, se cheamă “domeniu public”. Bipedul mai bombăne şi se retrage în ghereta sa, a sfîntă indignare.

the King of Matache

Continui periplul şi, în faţa unei dughene, într-un soi de after party, un Elvis (the King of Matache), cîntă cu mici modificări (neimportante) Love me tender.

Pe trotuarul de vis-à-vis, o domnişoară cu fustă scurtă savurează la soare o băutură în pahar de plastic. Cei cîrcotaşi ar putea corobora arealul geografic şi look-ul dînsei, într-o concluzie care să facă trimitere la cele mai vechi meserii din lume. Eu mă mulţumesc să o fotografiez şi-mi văd apoi de drum.

Următoarea haltă am făcut-o lîngă Ateneu.

Unde se strîngea o scenă pe care, bag sama, se comisese oarece şăubiz de revelion.

Apatici, cîţiva măturători zgrepţăneau cu tîrnele prin piaţă, în vreme ce, în faţa Ateneului, plimbări liniştite asezonau soarele primăvăratic.

Clic-clic-clic, m-am jucat cu aparatul şi, simţindu-ma înfrigurat, am pornit înapoi spre casă. Pe drum am mai oprit, scurt, să fotografiez Arcul de Triumf şi Casa Scînteii…

2012 a început.

La multi ani!

2011-12-31T21:56:00.000+02:00

La Valea Plopului

2011-12-25T03:42:00.001+02:00

La Valea Plopului am ajuns vineri, 23 decembrie, la aproximativ zece zile de la incendiu. Răstimp în care, în urma mailurilor date, am reuşit să strîng 2.800 de lei.

Joi seară am vorbit cu părintele Tănase şi l-am întrebat de ce anume are nevoie stringent, ca să nu mă apuc să iau lucruri inutile. Părintele mi-a răspuns că, cel mai important este acum să aibă fier beton.

Prin urmare, am decis să îi duc banii cash, pentru că am considerat că ar fi deplasat să cumpăr şi să car, din Bucureşti pînă la Valea Plopului , fier beton cu Solenza mea… Iar părintele a fost de acord.

Drumul a fost relativ bun şi, cei aproape o suta de kilometri i-am parcurs în aproximativ două ore (asta pentru că am făcut şi un ocol prin Ploieşti, unde m-am oprit să scot de la bancomat banii pentru orfani).

La Valea Plopului, cînd am ajuns, am picat în plină vizita corporate. Un grup de doamne pline de glamour şi de domni foarte office îşi făceau fotografii pe fundal de ajutoare. Laura Mavrichi, fiica părintelui Tănase, coordona sosirile ajutoarelor.

M-am prezentat, i-am spus de ce am venit şi m-a asigurat că o să îmi dea (şi mi-a dat) o hîrtie, din partea fundaţiei care se ocupă de orfelinat, care să ateste că am predat respectiva sumă.

Cîţiva copii se jucau la poartă, în vreme ce, pe dealul înzăpezit, un altul făcea drifting cu o bicicletă. Cînd am scos aparatul de fotografiat, doamna Mavrichi m-a rugat să am grijă, să nu se vadă chipurile copiilor. Sînt taţi abuzivi, care şi-au găsit copiii în fotografii postate pe internet şi am avut probleme…

Am promis că voi fi atent (de aceea, chipurile copiilor, în aceste fotografii, sînt cu un mozaic pe ele).

De 1 Decembrie

2011-12-08T15:42:00.000+02:00

Reenactment - Dorobanti prin Tulcea

2011-11-13T22:56:00.000+02:00

Prin Paris

2011-11-02T14:56:00.000+02:00

Bonus oferit de Air France

2011-11-01T11:43:00.001+02:00

Pentru ca Air France a decis o greva mica, intoarcerea din Franta mi s-a aminat. Asadar, iata, dupa ispravirea vacantei, un bonus de la compania aeriana...

Hai-hui prin Paris

2011-10-30T01:15:00.000+03:00

Parisul noaptea. Marais

2011-10-28T23:49:00.000+03:00

Ce mai fac tiganii nostri prin Paris

2011-10-27T22:30:00.002+03:00

Conationali d-ai nostri, a caror etnie se scrie cu dublu "r" si pe care, mai nou, conform indicatiilor Institutului de combatere a discriminarii, nu ii mai poti numi "tigani" daca vrei sa treci drept un cetatean exemplar, cu o abordare "politically correct", au ajuns (si) la Paris. Unde traiesc bine-mersi, aplicind cu abnegatie cele invatate si exersate indelung. Mai o ciordeala din magazin, mai o cersetorie nevinovata, una-alta, un joc de alba-neagra...

O metoda care inca mai da roade este cea a "inelului gasit".

Tuciuriul (ca sa nu il numesc tigan) isi alege o victima care pare sa aiba ceva maruntis prin buzunare. Eventual cite un turist, ceva, ca astia par mai naivi.

Si atunci se apleaca brusc, se face ca pescuieste ceva de pe jos - un inel, bineinteles! - si, cu ochii bulbucati de uimire il arata victimei: "chiel shans musiu".

Daca victima face gresala sa ia inelul, atunci tiganul ii spune sa-l poarte sanatos si, ii sugereaza de la obraz sa-l omeneasca acolo, cu ceva, ca-i un pauvre refujie politic' si bla-bla-bla, lez' anfan ii pleureaza de foame, parsca nu-l angajaza personne si la vie ne paz an roze, minca-ti-as!

Daca victima il ignora, onestul nostru minoritar trece mai departe demn, cu fruntea sus.

O tinara tiganca a prins azi in mreje o japoneza batrinica.

Saraca babuta, nu mai prididea sa ii multumeasca pirandei.

Apoi piranda a plecat si, dupa citiva pasi a cotit-o 180 de grade si s-a intors la japoneza, sa-i pretinda "rrecompensa". Cu doi de "r", ca la etnie!

Un domn insa, un francez care stia trucul, a gonit tiganca.

Tiganca a inceput sa faca taraboi, sa zbiere si a incercat apoi sa-i smulga batrinei inelul de pe deget. Barbatul i-a aratat tigancii politistii, care nu erau departe si, ca prin farmec, balaoachesa s-a calmat.

Abatia Jumieges

2011-10-27T14:56:00.002+03:00

La o sută-şi-ceva-de-kilometri de Paris, în Normandia, la o distanţă echivalentă celei ce desparte Bucureştiul de Curtea de Argeş, se află abaţia din Jumièges. Sau, mă rog, ce a mai rămas din ea…

Piatra de temelie mînăstirii a fost pusă în 654, de către Sfîntul Philibert şi, preţ de aproape două veacuri, lăcaşul a prosperat pînă cînd, în 841, invaziile normande au transformat locul într-o ruină. Mînăstirea a revenit la viaţă însă, 99 de ani mai tîrziu cînd, graţie călugărilor benedictini,şi-a redobîndit strălucirea. Mai mult, în 1067, Guillaume le Conquérant, Wilhelm Cuceritorul, după cum l-am învăţat eu la istorie, o consacră drept abaţie principală.

Anul Revoluţiei nu a fost însă de bun augur pentru Abaţie. În 1789, vifornicii revoluţionari intră în forţă şi distrug cam tot ce se putea distruge. Ce nu s-a distrus şi a rămas in situ, au venit ţăranii şi au furat. Sau, mă rog, şi-au completat în gospodării trebuinţele.

Drept urmare, după o mie-şi-ceva de ani de existenţă, la schimbarea vremilor, Abaţia a fost o victimă colaterală… Azi aşezămintele monahale sînt aproape în întregime şterse de pe faţa pămîntului… Doar cîteva pietre mai fac posibilă trasarea vechilor construcţii. Si numai ruinele celor două biserici ale abaţiei au răzbit pînă în prezent…

Curcubeu în Paris

2011-10-25T21:40:00.004+03:00

Eram pe Pont Alexandre III cînd norii au început să se adune pe cer. Am sperat că nu-i decît aşa, o toană dar, cînd am ajuns în dreptul Muzeului Legiunii, a început să picure rar, dar cu stropi mari şi graşi, care plezneau cu putere pe trotuar. M-am grăbit să intru la Muzeul Orsay – dar aici surpriză! Angajaţii au decis că-i mai bine să stea în grevă. Nu-i vorbă, că se anunţă una şi la Air France, să văd cum mă întorc… Aşadar, am rămas sub copertina de sticlă a Muzeului, privind stropii mari făcînd clăbuci pe asfalt. A şi tunat, au dat cîteva rafalereci dar, nu după multă vreme, soarele a ieşit şi, atunci, minune: peste Sena, deasupra Grădinilor Tuileries, s-a înălţat curcubeul…

Marche aux Puces

2011-10-24T22:45:00.000+03:00

Nu trebuie ratat (c'est pour les connaisseurs)...

Parisul noaptea

2011-10-23T00:07:00.000+03:00

Farmecul discret al arhitecturii

Imaginile sint facute in cartierul Defense, o fabuloasa demonstratie europeana de arhitectura majora.

FIAC strike again

2011-10-22T14:36:00.001+03:00

Risnov

2011-09-21T17:56:00.000+03:00

Cu intirzierea de rigoare, postez fotografiile de la Risnov, unde (inainte de Turtucaia) ne-am jucat, in ultimul week-end din august, din nou, de-a soldatii. De-a loazele lui Napoleon si de-a racanii din WW 1...

Turtucaia, mon amour

2011-09-21T07:46:00.000+03:00

Salzburg 2

2011-08-04T15:07:00.002+03:00

Giacometti la MdM Mönchsberg

Salzburgul mustea de ploaie iar grupul cu care eram se pregatea să facă o excursie tematică, pe urmele „sunetului muzicii”.

Pentru că, turist în Salzburg, vei avea parte ori de o avalanşă de Mozart, sub formă de bomboane, brelocuri, post-it, t-shirt, pixuri, case memoriale, baruri, cafenele, ori de o inflaţie de Julie Andrews şi Christopher Plummer, cu multiple referiri la Von Trapp şi filmul ce a primit, prin anii ’50, Oscarul. Ori vei avea parte de amîndouă şi, la finalul sejurului vei fi alergic la “Do – e-o doamnă mai voinică, Re - un rege mustăcios”, în vreme de glicemia va geme sufocată de zahăr şi dulcegării muzicale...

Într-o temerară încercare de a-mi păstra spaţiul intim nealterat de asemenea intruziuni am decis, pe ultima sută de metri, să purced, my, myself without Irene într-un tur care să îmi permită să mă plimb pe unde, cînd, cît şi cum vreau. Fără priviri dojenitoare cînd cumpănesc lumina pentru o fotografie, fără aşteptări ursuze la vreo zăbovire în faţa vreunei reflexii din vitrine, fără pufneli şi ţîfne născătoare de frustrări...

După ce am coborît din troleibuz la Piaţa de Peşte, m-am fîţîit puţin şi, o clădire cocoţată sus, pe pintenul de piatră la baza căruia se termina oraşul, mi-a atras privirea. Un lift m-a purtat rapid pe culme şi, de sus, mi s-a deschis o privelişte fabuloasă a Salzburgului. Strategic aşezat, cu spatele la Muzeul de artă modenă şi cu privirea spre oraşul desfăşurat la picioare, am răsuflat adînc, cu ochii arşi de atîta frumuseţe. Nori gri atîrnau, a ploaie neplouată peste un orizont ce se deshidea, lin şi clar, întru habsburgică invitaţie. În spate - MdM Mönchsberg. Şi, înauntru - Alberto Giacometti.

Verboten. Ohne Kamera… Omul de la intrare, imbrăcat într-o uniformă albăstruie, îmi arată, ca un dirijor, spre garderobă, unde pot să las geanta cu aparatele de fotografiat. Mă strîmb, a profundă şi vexată nemulţumire, dar mă conformez. La Roma, poartă-te ca romanii.

Cîteva trepte şi brusc plonjez, de la înălţimea MdM Mönchsberg în plin Paris, alb-negru, existenţialist şi populat de volumetria lui Giacometti. Originea spaţiului, expoziţie ce analizează relaţiile create de interacţiunea lucrărilor lui Giacometti cu spaţiul, reprezintă mai mult decît o simplă înşiruire cronologică a operelor într-o restrospectivă obişnuită. Practic, întreg cîmpul expoziţional devine o Anatomie a lui Grey, aplicată însuşi spaţiului de creaţie, artistului, ca Pygmalion şi lucrărilor sale, ca expresie a personalităţii şi sufletului creator.

Peste 50 de sculpturi, circa 30 de picturi şi tot atîtea lucrări de grafică, provenind de la fundaţia Alberto Giacometti şi Anette, din Paris, dar şi din muzee şi colecţii private, reprezintă în ansamblul lor o lupă menită să dezvăluie traseul creaţiei, de la idee la materializare. Personalitatea lui Giacometti devine pregnantă în ansamblul vizual, în vreme ce căutările sale pentru ”similitudine” devin un patern emblematic al artistului, aidoma “portretelor în spaţiu”, născute din frămîntările şi îndoielile sale.

Un univers vizual al cumpănirilor şi al devenirii, o nouă concepţie de sculptură, o schimbare de paradigmă. Lumea lui Giacometti păstrează nealterată prospeţimea, savoarea şi te trimite cu gîndul la un Paris al existenţialismului şi al manifestelor .

Centrul de greutate al expoziţiei este un proiect din 1950, menit a fi expus la Chase Manhattan Bank din New York, după care taseul expoziţiei te poartă printre lucrări majore, ca “Le Nez / Nasul”, “Homme qui marche / Bărbatul care merge”, “La Forêt / Pădurea”, “La cage / Cuşca”. Departe de o abordare didactică, periplul prin spaţiul încărcat de dimensiunea personalităţii artistului este umanizat de seria celor 70 de fotografii care prezintă laboriul şi cotidianul vieţii artistului, epurat de floricele stilistice şi /sau cosmetizări de laborator. Alb-negru, puternice şi pline de vitalitate, imaginile argentice realizate de Brassaï, René Burri, Herbert Matter, Robert Doisneau, Sabine Weiss, Cartier Bresson te trimit direct în lumea lui Giacometti, alături de soţia sa, Anette şi de fratele său, Diego. Te transformi într-un participant la ritualul modelării lutului, eşti martor la magia aşezării culorii pe pînză, ori observi linia desenului cum saltă, ca un seismograf al sufletului, surprinzînd stări, expresii şi gînduri.

Trei ceasuri mai tîrziu, ameţit de atîta Giacometti, am luat de la garderobă aparatele de fotografiat şi am plecat din Muzeu. Cerberul de la intrare, cel care îmi interzisese accesul cu aparatul de fotografiat, mă privea blazat şi plictisit. Odată ieşit afară, am ocolit iute cladirea, m-am dus lîngă una dintre ferestre şi, iute-iute am tras şi două poze proiectului Chase Manhattan Bank. Aşa, de ciudă.

Curcubeu

2011-07-18T00:08:00.001+03:00

Intorcindu-ma dinspre Curtea de Arges, cu putin inainte de intrarea in Pitesti am vazut un curcubeu magnific. Maret, ca un arc de triumf, se intindea dintr-o parte in cealalta, exact peste drum. Se zice ca e bine sa iti pui o dorinta cind vezi curcubeul...

Doua zile in Salzburg

2011-07-07T22:00:00.001+03:00

La Salzburg am ajuns pe o ploaie crincena, ca intr-o melodie de a lui Nicu Alifantis, crosetata pe poezia lui Nichita Stanescu. Oboseala drumului mi-a picurat lene in picioare dar, temerar, mi-am invelit aparatul de fotografiat intr-o punga si am purces in explorare. De la marginea orasului, unde eram cazat, pina in centru, am facut un drum de citeva statii cu troleibuzul (un mod de a reaseza afectiv austriecii la o dimensiune umana si simpatica).

Dupa periplul pe strazi, m-am intors la hotel cu pantalonii uzi, dar fara nici un strop de noroi (de retinut!) si, doua aspirine si un dus fierbinte mi-au asigurat functionalitatea la parametrii proiectati a doua zi.

Fortuna audaces iuvat. Uneori si pe turistul-fotograf roman, ajuns in plin diluviu salzburgez. Asadar, a doua zi de Salzburg m-a intimpinat cu un soare blind, cu straluciri transilvane, cu un mic dejun suedez - cu valente pantagruelice - si cu furnici pe toata talpa (frigea podeaua ca-n bec).

TEST DE ATENTIE
Intre cele doua imagini care urmeaza sint citeva diferente. Descoperiti-le. Savurati-le. Si, daca gasiti raspunsul la intrebarea "de ce s-ar fotografia cineva linga un mic santier de renovare?", dati-mi si mie de stire.

Dupa amiaza a urmat un program tematic. Castelul Hellbrunn. Dupa cum la pomul laudat sa nu te duci cu sacul, nici castelul din pliant nu-i chiar ceea ce te astepti. Kitschos in felul sau, castelul e un fel de Disneyland al unui print de pe la 1600, care era si arhiepiscop - Markus Sittikus. Avind timp, bani si plictisindu-se (parca asta este si refrenul platinatei Paris Hilton, nu?) omul a adunat pe linga el tot soiul de mecanici si ceasornicari, care i-au umplut parcul castelului cu automate - care mai de care...

Seara, Salzburgul capata un aer cuminte, luminile calde mingiind strazile pustii, putinii trecatori (galagiosi) fiind, in marea lor majoritate turisti.

Work in Progress

2011-05-11T19:50:00.002+03:00

Azi (că tot a fost înorat şi îmbufnat cerul) am stat şi am pictat. Că tot mi-a pozat Klarische la începutul anului, am zgîrmat după ceva schiţe pe care le-am făcut cînd p-afară era zăpadă (mare noroc cu scanerul şi ordinatorul portabil; Dell, să trăieşti!) şi am dat drumul la trebi’…

Tătînă-meu, la inspectat bunul mers al trebilor

Ploaie în Iaşi

2011-05-11T11:32:00.001+03:00

Dulcele tîrg al Ieşilor mi-a zîmbit din nou, după patru ani. Aceleaşi tramvaie vechi (dar funcţionale), cu vesel aer de paradă a automobilelor de epocă, aceleaşi străzi întortocheate pe care, din nou, încep să surîdă case proaspăt-restaurate (ceea ce-i de bine şi, e vizibil, faţă de 2007)…

Cerul, schimbător, ba a zîmbit, bălai, a soare, ba a rîs în hohote tunătoare, a ploaie cu clăbuci…

Intarsie de arta contemporana in spatiul public. Piata Obor

2011-04-18T00:07:00.003+03:00

Piata Obor. Brinza, rosii ceapa. Peste, carne. Oaie si miel. Mai ales miel, ca se apropie Pastele. Marar, patrunjel si leustean. Prune uscate si mere. Arta contemporana si o expozitie care rescrie traseele urbane ale expozitiilor.

Clătitele şi Eric Clapton

2011-03-25T16:13:00.008+02:00

If you wanna hang out you've got to take her out; cocaine.
If you wanna get down, down on the ground; cocaine.
She don't lie, she don't lie, she don't lie; cocaine.

Se spune că cei mai buni bucătari sînt bărbaţii. Orgoliul masculin mă îndeamnă să dau crezare acestei afirmaţii dar, pe de altă parte, mefienţa (dobîndită ca o deformaţie profesională şi accentuată de paranoia din dotare, precum şi de complexitatea teoriei conspiraţiei) mă obligă să iau în calcul faptul că, o societate secretă feministă, bine pusă la punct, ar putea întreţine, prin acţiuni iscusite de PR, acest mit care, alături de teoria burţii sexy şi a cheliei cu-vino-ncoa, este menit sa subjuge, să îmbrobodească şi să tabloidizeze de tot stirpea bărbătească.

Astfel, deşi mînat de fudulii culinare, cu sufletul strîns de chingile îndoielii, pentru că tot a fost soare, frumos şi senin, după ce am croit un borş de peşte cu conotaţii bizantine, cu directă legătură cu Bunavestire, am decis să încerc un desert simplu, după care însă băieţii mei sînt leşinaţi: clătite.

În fond, ce poate să fie complicat în tocmirea unor clătite, pe cît de banale, pe atît de gustoase, moi şi rumene?

Cum Fortuna audaces iuvat, înarmat cu litera legii (în cazul de faţă, sacrosantul volum al procedurilor culinare puse la punct de doamna Sanda Marin - http://ro.wikipedia.org/wiki/Sanda_Marin), cu oarece curaj şi cu multă bunăvoinţă, am purces la fapte.

Punerea în operă a unor asemenea lucrări culinare implică inspiraţie, lumină prielnică, o muzică atent aleasă, precum şi un minim must have: 1 ceaşcă de făină, 2 ouă, 1 ceaşcă şi jumătate de lapte, un praf de sare, dulceaţă sau magiun, 1 lingură de unt topit, pentru uns tigaia.

Personal continui şi acum să cred că, muzica este cea care influenţează, în cea mai mare măsura clătita, în toată măreţia ei, rumenă şi fragedă (ca la plante, de altfel, unde e dovedit ca Bach face mult mai bine creşterii şi fotosintezei). Astfel, dintr-o largă paletă de sonorităţi am optat pentru Eric Clapton, care îmbină bluesul cu rockul, tradiţia cu revolta, plăcerea drumului la volanul unui oldtimer cu discuţia in faţa unui pahar cu whisky scoţian, în care se bălăcesc două cuburi de gheaţă...

Pentru că, muzica are dichisul ei... Metallica e buna de ascultat cînd frăgezeşti carnea pentru şniţel, AC / DC merge bine la preparat fasole cu ciolan afumat (cînd, în timpul laboriului, te răcoreşti cu o bere rece, sorbită din halba brobonită), Dire Straits se aşează de minune la o petrecere în grădină, cu grătarul care sfîrîie şi vinul alb de la gheaţă, servit din carafă de lut, iar Astrud şi João Gilberto încununează vara sfîrşitul unei zile, în grădina răcoroasă, cînd sorbi un limoncello sau un aurum…

Iar la clătite, Eric Clapton e cel ce imprimă ritmul, în rotocoalele sonore ce ritmează aluatul subţire turnat în tigaia încinsă. Fidel literei de lege din cartea Sandei Marin, am urmat îndeaproape procedurile descrise. Mai întîi am căutat un castron potrivit. Ce mi s-a părut ideal, ca imagine, din păcate, ulterior s-a dovedit neîncăpător preaplinului de ingrediente. Am pus în dînsul făina, am făcut loc la mijloc şi am spart ouăle, am adaugat sare şi lapte... Am purces apoi să bat totul bine cu o lingură de lemn, cu speranţa deşartă de a desface toţi cocoloşii; ghinion, încăpăţînarea cocoloşească a fost mai presus de tenacitatea mea şi, trei melodii mai tîrziu, în substanţa de o densitate incertă, mici submarine de făină pluteau subversiv, ca-ntr-un remake culinar al filmului “Vînătoarea lui Octombrie Roşu”, The Hunt for Red October, în original.

Unde să mai pun încă două linguriţe de unt topit, şi să amestec în continuu? Compoziţia, care trebuie să fie ca o smîntînă subţire, la mine arăta ca un mortar de pus faianţa, făcut din ciment expirat. Măsuri radicale se cereau luate. Asta puteam constata şi singur. Aşa că am răsturnat mixtura în bolul blenderului, cu grija să nu vărs pe masă mai mult de jumătate din compoziţie, iar ca un Thor, cu ochii scînteind şi mixerul în mînă (n-aveam ciocan la îndemînă) m-am năpustit asupra ei. De data asta, beat-ul din She’s waiting a fost de bun augur şi, două minute mai tîrziu, compoziţia arăta perfect (mă rog, atît cît mai rămăsese, după ce o parte am vărsat-o la transbordare şi, o alta a zburat pe perete din cauza mixerului )…

Trebuia, dacă ar fi fost să respect întru totul litera legii sandamariniene, să mă aşez într-un colţ, să ascult ceva muzică, să citesc din Dilema vreo două articole şi să las compoziţia să se odihnească o oră. Dar asta ar fi fost dovadă de gîndire mic-burgheză, lipsită de dinamism inovator.

Aşa că am pus mîna pe o tigaie mică, luată din Ikea (multă vreme nu-I găsisem rostul şi m-am tot întrebat de ce Dumnezeului am luat-o) şi, după ce-am încins-o pe aragaz am turnat, ca un barman cu figuri, de sus, aluatul fluid, mişcînd repede tigaia de coadă, ca să se acopere tot fundul.

Cînd a început să se rumenească pe o parte, am încercat să întoarc clătita pe cealaltă parte, săltând cu o mişcare iute tigaia. Aşa făcea mamaia. Mie nu mi-a ieşit. În fapt, am ratat aterizarea. După ce clătita s-a învîrtit, ca un OZN în căutarea dealurilor de la Roswell, a picat sordid, cu pleosc, rupîndu-se de la jumătate. Jumi-juma. Jumătate în tigaie, restul pe aragaz.

Eşecul nu m-a demoralizat. Pentru următoarele am folosit o spatulă lată. Aşa le-am putut întoarce şi, rînd pe rînd, clătitele s-au stivuit într-un turn rumen, pe o farfurie anume pregătită.

Interesantă coincidenţă. Cînd s-a terminat în mp3 player albumul “Clapton” (2010), am terminat şi eu de copt clătitele. Totuşi, pentru devorarea lor, timpul a fost de trei ori mai scurt decît cel cheltuit pentru concepere…

Pe santier, la Obor

2011-03-20T17:51:00.001+02:00

Simbata trebuia sa merg cu baietii la taica-meu, sa pictam. Batrinul are o virsta si, asociata ei, bizdici. Care, pe masura ce a inaintat in virsta, s-au inmultit. Asadar, pictura a cazut. Si, ca sa nu fie o simbata 100% ratata, am luat in considerare planul B, care s-a dovedit (cel putin) la fel de fast ca planul A. Astfel, cu, baietii si cu sor-mea i-am facut o vizita pe santier lui Toni, ca sa vedem cum au mai avansat lucrarile. O namila de excavator galben a alungat tristetea picturilor nepictate, iar baietii au picat intr-un extaz tehnic in fata behemotului cu cupa.

Casa Haralambie Botescu

2011-03-10T06:28:00.004+02:00

Indaratul Halei Matache inca mai adasta Casa Haralambie Botescu. Cu un aer sanatos si primitor, zidurile nu-si spun virsta iar geamurile uitate deschise in pripa plecarii locatarilor te fac sa crezi ca-i vorba doar de o primeneala de primavara si nu de o parasire definitiva a imobilului, in vederea demolarii sale. Doar caroiajul ruginit al plaselor de sirma, batute cu drugi de fier in zid, indica certa condamnare la disparitie a cladirii.

Cinema Dacia

2011-03-09T06:58:00.000+02:00

Pe Calea Grivitei colt cu Strada Atelierului isi traieste decrepitutidea, intr-o liniste stinghera, Cinematograful Dacia. Cladirea poate sa fie incadrata fara probleme in stilul Art Deco. Decoratiuni interesante inca se mai zaresc in partea de sus a cladirii... Un afis informeaza ca ar fi de vinzare. Iar o mina cu un spray de vopsea a informat trecatorul ca nu poti pretinde respectul daca nu il oferi la rindul tau. Perfect adevarat. Si se aplica si in cazul caselor, cladirilor si orasului, in general!

Hala Matache

2011-03-08T23:42:00.001+02:00

Pe 8 Martie inca nu era darimata...

La Cluj

2011-02-26T19:25:00.000+02:00