Urmează Nirvana, peron pe partea dreaptă

PARIS (IV)

2009-11-01T16:51:00.021+02:00

Paris (III)

2009-10-22T22:07:00.006+03:00

Paris (II)

2009-10-22T12:13:00.011+03:00

Paris

2009-10-19T22:53:00.002+03:00

Inca mai este soare. Calda si molatica, lumina reflecta, prin piriiasele ce se scurg pe linga borduri, amintirea verii. E octombrie si miroase a vin crud.

Vama Veche

2009-09-08T09:55:00.012+03:00

Rămăsesem dator cu această postare...

Soarele împrăştie lumina în gratuite cristale Swarowski lichide, ce strîng diafragma aparatului de fotografiat la 22, iar timpul îl îngheaţă la 1/2000. Cine nu fotografiază, să sară peste preambul, ca să nu-i cauzeze şi să treacă direct la val(ul ce se sparge la ţărm, Iris, cu miros de ani ’80) şi să revizuiască, en passant, politicile monetare şi protecţionismul.Berea este rece, ceea ce se asortează cu temperatura mării. Soarele îşi face de cap, asonant încălzirii globale şi îmi înroşeşte pielea, pentru a mă da de ruşine nostalgicilor ce-şi pipăie, iar şi iar, copertele roşii de la carnetul de partid, înmuiate de vremi şi de sudoarea cu care au construit socialismul.
Scriu (miracol!) cu pixul pe hîrtie şi, mîna obraznică, uită din cînd în cînd de fidelitatea-mi cerebrală pentru “î” din “i” şi mai trînteşte, nătîng, cîte-un “â” din “a” flasc, ca o ţîţă sărităla geamparale din sutien.
Valurile poartă soluţii macroeconomice, amintiri şi scenarii bugetare, dar sparg de nisip speranţele revirimentului, transformînd optimismul guvernatorului BNR în spume albe, nenăscătoare de Venus… Nicodim şi Aron se joacă în nisip, săpînd strategice tranşee, într-o superbă redescoperire a bucuriei construcţiei.Homo Faber. Iată că se poate construi şi fără credit ipotecar…
Totuşi, ipoteca reprezintă un fel de garanţie pentru circuitul banilor în natură. Procedeul e simplu: iei nişte bani pe care nu îi simţi, fiindcă se duc imediat la furnizorii agreaţi de banca creditoare. Furnizorii, după ce vor da băncii comisionul de rigoare că te-a trimis pe tine, onest guguştiuc, în ghearele lor, vor începe apoi să-ţi zgîndăre apoi glanda orgoliului, de vei constata, surprins, cum creditul iniţial nu-ţi ajunge nici de-un mizilic!Uite-aşa, fără să fi ajuns să te bucuri de ce (n-)ai construit, te vei grăbi să alergi după o refinanţare, în care gaj vei lăsa ipoteca, iar garanţie pentru bonitate îţi va fi vechiul împrumut.Parafrazînd, putem conchide că datoriile nu-s ale noastre, ci ale urmaşilor-urmaşilor noştri în veacul-vecilor…
(cortina ar fi trebuit să cadă)Rămîne soarele care străluceşte, democratic, pentru toţi, indiferent la criza ce ne macină aidoma unei carii, împuţind gura frumoasei Miss Economie şi tulburînd somnul hair-styliştilor din showbiz-ul finanţelor…Cine nu a folosit fluorurile din Blend-a-Med, care penetrează dinţii aidoma cernelii care pătrunde prin cretă, nu mai are decît o şansă: să devină familist convins şi să fredoneze vesel: “Albă-roşie-albastră, / E pentru familia noastră, / Protejează de trei ori / Aquafresh în trei culori”. Altminteri, alternativa tristă e legată, inevitabil, de bîzîitul subţire al sfredelului dentistului.Şosetele proaste ne poartă spre destinaţii ubicue, după cum visele erotice tulbură existenţa nocturnă a adolescenţilor de toate vîrstele.
Ar trebui să mă opresc: am băut două beri şi o cafea.

Buda turcească

Buda turcească îmi dă prilejul să meditez. De fiece dată cînd nevoia imi scoate în faţă abordarea otomană a unui important moment al vieţii, parcă mă simt mai tînăr. Amintiri din armată dau buzna şi mă teleportează din prezent într-un trecut de care mă despart patru cincinale glorioase. Muşchi pe care-i credeam uitaţi şi rătăciţi în tranziţia adipozităţii, brusc, se trezesc la viaţă şi, cu răbdarea întinsă la maximum reinventează senzaţii tari, precum cîrceii şi amorţeala.
Poziţia de “gînditor de la Hamangia” ajută însă la deschiderea ceacrelor şi la dezvoltarea retoricii concise, militînd pentru articolele de ziar cît mai scurte. Headline-uri, eventual. Acum vreo şaptesprezece ani, George Nicolescu venea în întîmpinarea articolelor mele de jurnalist începător cu următorul sfat: “un articol bun trebuie să poată fi citit în întregime de-a lungul unei defecaţii obişnuite. Un articol prea scurt va provoca frustrări, iar unul prea lung – hemoroizi”.

Crochiu la apus

Soarele e fierbinte, dar arşiţa de peste zi s-a mai istovit.
Musculiţe mici fac vîrtejuri în razele care mai mîngîie, oblic, plaja.
Peste mare, norii (cumulus sau nimbus?) construiesc un cer luat cu copy / paste din pictura olandeză. “Eu am marfă garantată, nu ca alţii, expirată”. “Luaţi porumbelul de la mine ca să vă meargă-n viaţă bine”, strigă doi negricioşi cu o găleată de porumb fiert. Dinspre pescari vine miros de peşte prăjit. Mult mai ispititor decît porumbul. Peştele, în esenţă, induce ideea unui vin alb, rece, cîtă vreme porumbul, după masticaţie, naşte necesitatea extragerii boabelor rebele de prin strungăreaţă şi germinează, pentru a doua zi, speranţa unei defecaţii pripite.
Femeia cu fustă roşie, care s-a jucat peste zi cu Aron şi Nicodim, şi-a strîns cearşaful şi a plecat. Pe plajă s-au înmulţit corturile. Încă e linişte şi se mai aude marea. Peste cîteva ceasuri, decibelii vor bubui din nou, alungînd somnul şi pompînd adrenalină.

Swing

Noaptea a trecut. Valurile s-au liniştit şi soarele îmi încinge spinarea deja arsă. Băieţii s-au jucat cu două doamne (“Îmi plac ţîţele femeii acesteia” – a spus Aron cu gura plină de covrigei iar Nicodim s-a grăbit, hetero, să spună că şi lui îi plac)… Acum, într-o redescoperire a pietrei, băieţii sparg scoicile şi se minunează de pocnetul sec al cochiliei uscate. De undeva, de departe, se aude trompeta lui Louis Armstrong. Mai devreme fusese Benny Goodman.
Pescăruşii se plimbă ca nişte găini grase şi obraznice pe malul mării în vreme ce o fată grăsulie şi cu fustă scurtă şi cu sîni mari îşi fîţîie, fără inhibiţii, celulita, lăsînd urme apăsate pe nisipul ud.Este ora 12. Trebuie să plec.

Noul sedane de la Dacia Renault

2009-08-30T19:57:00.010+03:00

Paparazzo pe autostradăVineri, că tot se pregătea de week-end, pe autostrada dinspre Bucureşti spre Piteşti am văzut buluc de maşini mascate, de-am crezut mai întîi că vreun musulman integrist şi-a scos la plimbare haremul auto. Totuşi, roşiaticele numere cu “probe” m-au făcut să cred că e vorba de blajina Dacia-Renault, iar vălurile cu sîrg lipite peste botul şi poponeaţa maşinii nu-s al’ceva decît un teasing menit să întărîte consumatorii de maşini piteştene, că de secret nici nu poate fi vorba, din vreme ce peste tot se vorbeşte, mai mult ori mai puţin oficial de lansarea unui sedane… Aşasar, cuminţele, maşinile rulau la un regulamentar 130 km / h, conduse de piloţi şi pilotese ce rumegau, placid, chewing-gum, ori fumau, palmat, pe gemuleţele deschise preţ de cîteva degete. Odat’ ajuns acasă, în faţa unui mojito cu multă mentă, am purces să mă uit la pozele făcute. Şi, încet-încet am tras următoarele concluzii: - formula aleasă pentru vitrajul lateral şi pentru stîlpii de rezistenţă pare luată cu copy / paste de la Megane; - linia arcuită a portbagajului, într-o vagă amintire de edge-design, trimite izbitor spre Ford Focus - se poate să asistăm la un nou rebranding, sigla părînd a circumscrie unui oval de tip Ford (acu’ însă, mai e o variantă care vine pe filiera teoriei conspiraţiei: poate însuşi Ford s-a apucat să testeze maşinile pe autostrăzile ce se-ntind sub cerul senin al patriei noastre, cu numere banale de Argeş, ca să facă misterul mai adînc şi s-arunce mîţa-n curtea Renaultului, după principii împrumutate din romanele poliţiste; căci unde te ascunzi cel mai bine dacă nu într-o mulţime şi, unde stau mai bine pitite nişte maşini noi, daca nu în dosul unor numere de probă din Piteşti…) - farurile şi calandrul par destul de asemănătoare cu cele de la Sandero
- ca ţinută generală se prezintă bine, rămîne de văzut pe mai departe…

PS:

Pentru cei interesati de aceste fotografii, la o dimensiune mai mare, sugerez initierea unei discutii pe mail

Olympus Strike Again (underwater)

2009-07-28T10:11:00.014+03:00

Dupa cum promisesem mai pe la începutul verii, voila, revin cu o completare, subacvatică de data aceasta, a review-ului făcut pentru Olympus µ 550WP...
Pentru că în weekend la Bucureşti se anunţa un cuptor decent de 40 de grade, opţiunea era firească: moşia lui Onuţ, pe Valea Topologului.
După o autostradă fierbinte şi un drum sinuos via Curtea de Argeş, am simţit răcoarea de la poalele Făgăraşului cum mi-a strîns umerii, la coborîrea din maşină...
Urmarea a fost cea firească pentru vineri seara: am băut un ciocănel de ţuică împreună cu Onuţ şi m-am scufundat într-un somn moale şi pufos...Sîmbătă dimineaţă, pentru că era soare şi pentru că băieţii de-abia aşteptau să pornim în expediţie, am luat-o, teleap-teleap, pe Valea Topologului. Rîul curgea subţire, printre pietre rotunde, luate parcă de la "Bricostore", de la raionul "amenajări pentru grădină".
Undeva, în sus pe firul apei, am găsit un bolovan mare, ce făcuse o mică piscină şi un topogan. Locul perfect!
Acolo am petrecut aproape două ceasuri... Iar fotografiile sînt făcute cu micul Olympus.

Compay Segundo

2009-07-23T10:09:00.007+03:00

Felix şi Silvia ne-au invitat la Compay Segundo. Cînd m-a sunat Felix, eram la atelier şi m-am sufocat de plăcere, la gîndul că voi asculta, live, ritmurile cubaneze (să-i dea Dumneyeu sănătate domnului Andreescu, că de la dînsul am ascultat, acum multi ani, prima data, de pe CD-uri atent piratate, Compay Segundo, Ibrahim Ferer şi Buena Vista Social Club)...
În graba de a ajunge la concert, am uitat să îmi iau însă, prietenosul 40D ori fidelul 350D... Aşadar, iată-mă la concert, frîngîndu-mi mîinile a stearpă disperare fotografică...
Noroc cu Lumix-ul lui Felix. Once again, Felix saved the day!
Şi au început cîntările... Sonorităţi ca vălătucii ţigărilor cubaneze se mlădiau, aidoma fetelor ce dansau, inspirînd arome de mojito ori rom alb...
Cred ca va trebui să fac efortul de a ajunge la Havana, peste ceva vreme, cu băieţii mei! Şi, aidoma lui Hemingway, cred că mă voi trage într-acolo, după ce, peste cinci cincinale, apuca-mă-voi din nou de fumat!

Review: Olympus µ 550WP Midnight Black

2009-06-29T11:58:00.004+03:00

Il cheamă Olympus µ 550WP si e negru. E uşor şi, cu şnurul său poate sta, foarte bine, agăţat (de fiţă…) la încheietura mîinii. Deşi, el nu vrea asta. El preferă să se scalde şi să se joace pe acolo pe unde este apă. Are capacitatea simpatică de a rezista la valuri şi la imersiuni (ce-i drept, pîna la 3 metri, nu mai mult).
În esenţă e o cameră compactă, cu lentilă mică. Imaginea este la 16 %; definiţia este OK la o sensibilitate de 100 ISOImaginea este la 100 %; definiţia este OK la o sensibilitate de 100 ISOImaginea este la 300 %; chiar şi la o mărire de acest fel, definiţia rămîne OK la o sensibilitate de 100 ISO şi nu sînt viyibile aberaţii cromatice supărătoare...Definiţia imaginii e direct proporţională cu luminozitatea; astfel, la un ISO ridicat şi la un timp mai lung de expunere, zgomotul de imagine va creşte simţitor. Mă rog, nu deranjant, dar, daca se urmăreşte o imagine “cristal”, ori se vor cauta spaţiile (foarte) bine luminate, ori se va apela la o cameră dintr-o clasă superioară.
Diferenţa intre un ISO 100 şi un ISO 640 e vizibilă dar, repet, poate fi acceptată ca atare. În cazul unei sensibilităţi de 640 ISO (luată automat de aparat), deja zgomotul de imagine devine vizibil şi la dimensiuni mici - în speţă, 16 %O imagine 100 % evidenţiază zgomotul de imagineLa 200 % deja devine vizibil pixelul mare şi urît...
Mai neplăcut este însă răspunsul întîrziat – între apăsarea butonului şi fotografierea propriu-zisă. Absolut suficient pentru ca, în acest timp, acţiunea să se termine şi actorii să-şi strîngă jucăriile… Poate că nemulţumirea vine şi din obişnuinţa mea de a declanşa cînd apăs butonul, dată de DSLR-ul pe care îl folosesc (un onest Canon 40D).
În rest – despre Olympus µ 550WP, doar de bine... Intră perfect în buzunar şi, chiar rezistă la apă!

Olympus µ 550WP Midnight Black:
Mod de lucru blitz:
Auto / Red-Eye Reduction / Fill-in / OFF
Senzor: CCD
Rez. senzor (Mp): 10.0
Dimensiune senzor (inch): 1/2.33
Zoom optic: 3x
Zoom digital: 5x (dar nu ne interesează)
Distanta focala (mm): 38-114
Viteza obturator (secunde): Auto: 1/2-1/1000
Blitz integrat: Da
Distanta de focalizare (normal, cm): 0.5m - ∞
Distanta de focalizare (macro, cm): W: 0.2m - ∞; T: 0.3m - ∞
Expunere: ±2 EV in 1/3 EV trepte
Rezolutii foto: 3648 x 2736
Sensibilitate ISO: ISO 64/100/200/400/800/1600/AUTO
Format poze (tip fisier): JPEG
Balans alb: Auto
Captare Film
Rezolutii film: 640 x 480
Tip memorie: xD-Picture Card, microSD
Ecran LCD (inch): 2.5
Dimensiuni (W x D x H mm): 93.6 x 61.7 x 21.5
Rezistent la apa pana la presiuni echivalente cu o adancime de 3 m
Scene: Portrait, Landscape, Night, Night+Portrait, Sport, Indoor, Candle, Self portrait, Sunset, Fireworks, Cusine, Documents, Under Water Snap AF de Detectare a Fetei
Greutate: 127 g
Alimentare: LI-42B

Migrena de dimineaţă

2009-06-28T19:37:00.007+03:00

La cinema

Că tot am rămas home alone, sor-mea a decis să-mi ridice nivelul cultural şi să mă branşeze la ultimele tendinţe. Ma rog, nu chiar ultimele, sper să mai urmeze şi altele. Dar aşa se spune…

Ca să revin; după ce am văzut expoziţia de fotografie René Magritte la MNaR, aşa, într-o continuare a naturalului suprarealist, am poposit, pe la ceasurile opt de seară, la cinema. Cinema Patria. Unde rula “Le Parfum de la dame en noir” (2005, regia: Bruno Podalydès).

În sala veche, cu scaune incomode şi cu apucături dadaiste, ce împing responsabilitatea susţierii fundului ce şi-a plătit, corect, biletul, spre neantul dintre rînduri, am parcurs, cuminte şi corect, prima oră a decriptării mesajului cinematografic. Imagine clară, aromă de Boris Vian şi L’ecume du jour. Plus, amintirea unui L'age d'or (1930, Luis Bunuel) văzut, la început de mileniu, undeva, la o expoziţie, la Centrul Pompidou.

După care, prima oră (cît să ceri, în fond, de la 60 de minute?) s-a încheiat şi, logic, a urmat cea de a doua oră de film.

Brusc, scaunul a devenit omenos. Fesele mi s-au agăţat de cîteva droturi ce-şi iţeau monturile prin pluşul ros al scaunului şi, apoi am clipit. Cînd am ridicat pleoapele, tocmai începea să curgă genericul…

Migrena de dimineaţă

2009-06-15T09:42:00.003+03:00

FERICIRE LA JUMATE'

Fericirea mediocră este o flacără ce arde alimentată de vodkă ieftină şi care, în urma combustiei, lasă-n urmă dureri de cap şi de stomac, grefate însă pe mulţumirea de a nu fi cheltuit prea mult. Pentru că, dacă o fericire de juma' de kil euforizează suficient cît să-l vezi omenos pe Iliescu şi victimă pe Ceauşescu, preţul plătit e pe măsura oricărui buzunar peticit.

Iei sticla, laşi pe masă trei lei juma', faci cu ochiul spre vînzător, complice, într-un soi de " doar noi doi ştim ce-i cu adevărat bun " şi ieşi.

În doua-trei ore ai tot timpul să legumeşti licoarea cristalină, devenind, rînd pe rînd, cînd judecător, cînd filosof stoic, cînd satrap, cînd iertător… Iar la finalul sticlei, scurgi ultimele picături de etilic amestecat cu glicerină şi apă şi, plescăind a mulţumire, dacă te mai ţin picioarele, poţi porni înapoi spre dugheană, să cumperi altă fericire la juma' de kil.

Mecanismul după care funcţionează circuitul vodkăi în natură e destul de simplu: distileria (mai mult sau mai puţin clandestină) face licoarea magică, sticlele goale în timpul ăsta stau la înmuiat în hîrdaie pline cu o leşie jegoasă, dup-aia mîini vioaie iau sticlele, le clătesc (oarecum) de zoaie, vodka este turnată în sticlele aranjate pe mese, o mînă păroasă şi vînjoasă de bărbat bate capsele pe sticle, apoi un copil ori o femeie lipeşte mirificele etichete, cu un clei de oase urît-mirositor, maroniu şi de consistenţa iaurtului.

Beutura-i gata şi numa' bună de a fi servită. Apoi, tot ce mai trebuie e ca bizonul mioritic să facă gestul de a duce mîna la buzunar, că-n rest, miscarile vînzătorului (şi, implicit, fericirea la jumate') vin de la sine.

Sîmbătă. Prin Bucureşti

2009-06-14T00:30:00.006+03:00

Migrena de dimineaţă

2009-06-12T14:50:00.003+03:00

De la simulacru la surogat, totul trece prin kitsch

E greu să faci ceva cu adevărat valoros. E mult mai simplu să laşi ştacheta pe undeva, pe jos, uitată deDumnezeu, ca oile năuce ale marilor oraşe, consumatorii fideli de Fapt Divers, fete-de-la-pagina-cinci şi crime pasionale, la jurnalele de la ora 5, să dea buluc şi să se minuneze de cît de drăguţ poate fi kitschul. Kitschul luceşte, e moale şi făcut, îndeobşte, din materiale ieftine care, în contextul caselor încărcate de mileuri puse, cu schepsis, cu colţ, peste ecranele de televizor, sub tradiţionalul peşte-de-sticlă, dau impresia (sau, mă rog, asta se străduiesc să facă) de preţiozitate. Kitsch poate fi un sfeşnic auriu, din plastic, vîndut cu lumînare cu tot, kitsch poate să fie icoana made in Taiwan, cu un Isus Cristos din plastic fosforescent, care luceşte noaptea, de te bagă-n spaime. Kitsch poate fi schimbătorul de viteze, de la mşsina vecinului, " făcut special de cumnatu', care lucreaza la Policolor", care are înauntrul său un mic şi drăgut castel roşu, pus pe o pajiste verde dar, kitsch poate fi considerat si cavoul lui Cataramă ori Casa Poporului, a lui Nea Nicu…
Azi sunt cu dinţii strepeziti de kitschul mediatic. De kitschul care mă inundă prin ziare, prin geamul cutiei cu maimuţe ori, prin aparatele de radio. De kitschul ştirilor care îmi dezvăluie, cu lux de amănunte, cutare macel, pe strada X, în care tatăl, Y, după ce s-a îmbătat, şi-a căsăpit consoarta cu lovituri metodice, aplicate cu o lamă boantă de cuţit.
De ştirile aşa-zis mondene, cu titluri mari şi poze colorate, care mi-l arată pe noul iubit al Madonnei bot in bot cu diva de juma' de secol, in vreme ce fostul soţ al acesteia, toarnă filme prin Londra.
Vorbesc aici de ştirile în care, individe grase şi cu figuri plînse, se jură c-au fost violate de extratereştrii ăia răi, cu figuri stilizate şi ochi mari… Practic, kitschul ma înconjoară, văd eu, tot mai mult.
Manele debile se revarsă de pe sticla colorata atelevizorului ca o cascadă cu leduri, dintr-un tablou de 15 lei, luat dintr-un en-gros chinezesc, în vreme ce interpreţii tuciurii, uleioşi şi prea-plini de grosimea portofelului, vorbesc consonantic, din interiorul tricourilor negru-lucios mulate peste burţile revărsate, despre secreţiile lor sonore ca despre nişte adevarate capodopere ale muzicii, bune de pus în cui, alaturi de "Arta fugii" ori de "Oda bucuriei"...
Maşini cu beculeţe colorate, ca pomul de Crăciun, trec pe străzi în trombă, iar gunoaie editorialistice îmi ard retina. Băieţi de băieţi, cu pantaloni jegosi de treining şi adidaşi "Puma" chinezesti, silabisesc, într-un efort penibil, scremerile gîndurilor lui Mutu ori Hagi. În toată această vreme, un învăţător cu 40 de ani vechime nu are mai mult de 1500 de lei salariu!

10 MAIU

2009-05-12T21:13:00.008+03:00

Cristos a înviat!

2009-04-19T01:23:00.002+03:00

Anul acesta am apucat să le promit lui Nicodim şi Aron că vom merge în noaptea de Înviere la biserică, să luăm lumină… Amîndoi au intrat într-o stare de surescitare ce mi-a amintit cum, pe la cinci ani, bunicii m-au dus la la biserică, în noaptea de Înviere… Din păcate, puţin după 11, Aron a capotat şi, cu lacrimi de ciudă, şi-a acceptat somnul… Aşa că, am fost doar eu şi Nicodim. Evidenta îmbulzeală, împănată de neamuri proaste şi îndelungate apeluri telefonice, n-a reuşit să-mi tulbure mulţumirea. Privirile mari ale lui Nicodim, încărcate de uimirea şi bucuria descoperirii, mi-au fost o răsplată pe cinste.

Breaking News

2009-04-06T12:47:00.001+03:00

Primăvara a venit tiptil, ca un spectator ce intră în sală după începerea reprezentaţiei… Fără nici o legătură cu criza care posomorăşte lumea ce se adapă la troaca ştirilor, mugurii de pe ramuri au pîrîit ca milioane de şrapnele verzi şi au explodat, cu petale alb-roz, în violente corole florale, ce umilesc sobrietatea crainicilor ce vestesc crahul bursier.
Costumele cu dunguliţe (aceleaşi de anul trecut…), cămăşile pastelate (aceleaşi din sezonul trecut…) şi cravatele cu puternic iz de fondante uitate-n galantar (aceleaşi de dinainte de criză…) întregesc, alături de favoriţii ce picură ascuţit pe lîngă urechi, portretele cioclilor financiari care se-ntrec în a mă sfătui cum să sufăr mai decent de rinichi, reumatism şi criză.
Prefer să strîng însă dinţii, bătuţi de viforul Orbit Winterfresh, păstrînd răsuflarea care-ngheaţă pentru canicula ce se anunţă (din nou!) pentru la vară.
În jurul meu turma rumegă nutreţul globalizant al unor informaţii redundante şi inutile, împachetate însă în celofanul foşnitor şi apetisant al Ştirilor-de-la-ora-cinci-difuzate-douăzecişipatru-de-ore-din-douăzecişipatru… Inteligenţa este violată şi supusă la îngrozitoare perversiuni de tip talk-show, la adăpost de orice răspundere penală… Flatulaţia devine paradigmă iar eructaţia – sistem filosofic. Iar un “aşa vrea muşchii mei” reprezintă un elegant şi nou contract social, ce împachetează în straie Armani un cioban ce-şi mînă mioarele de la volanul unui Maybach…
Sol lucet omnibus. Indiferente la umorile ce picură din canale (media) florile ţîşnesc, pentru a da peste nas apocalipselor economice, eleganţilor lor gropari şi purtătorilor de vorbe, ce-şi iţesc supuraţiile gingiilor în declaraţii împiedicate-n gramatici de clasa a patra…

Primăvara a venit şi asta e important!!!

Ora Pămîntului

2009-03-28T23:15:00.001+02:00

…Şi a fost 28 martie, iar mai apoi au venit ceasurile opt şi jumătate seara. Şi am stins lumina. Doar primul moment este puţin bulversant: trecerea de la incandescenţa becului, la pîlpîiala roşiatică a unei lumînări… apoi, ochiul se obişnuieşte şi te simţi ca-ntr-o pictură olandeză.
După 60 de minute, am dus mîna la întrerupător, iar albul electric a umplut din nou camera. “Nu mai laşi lumina stinsă?”, a întrebat Nicodim. “Cînd mai facem aşa?”

China, zece zile (V)

2009-03-05T09:32:00.011+02:00

"Omul socialist va stapîni întreaga natură; el va alege locul unde munţii trebuie sa fie doborâţi, va schimba cursul rîurilor şi va îndigui oceanele" scria Lev Troţki în 1924, omiţînd, mai mult ca sigur, să ia în considerare titanicele modelări ale reliefului, puse în operă de către chinezi, cu doar cîteva mii de ani înaintea cugetărilor sale...

Marele Zid… 長城, Chángchéng; literal se traduce drept “lunga fortăreaţă” sau, 萬里長城, Wànlǐ Chángchéng, ceea ce înseamnă “Marele Zid de 10.000 de Li”. Construit din piatră, cărămidă şi pămînt, Marele Zid are o lungime de peste 6.700 km, din Shanhaiguan, în est, pînă în Lop Nur, în vest. Pe cînd era folosit ca punct de observaţie şi apărare, Marele Zid era păzit de peste un milion de soldaţi. Se apreciază că au murit între două şi trei milioane de chinezi, de-a lungul secolelor, în timpul construcţiei Zidului.
Chinezii erau deja familiarizaţi cu tehnica zidurilor de apărare încă din secolul 7 ÎC; începînd cu secolul 5 ÎC şi terminînd în anul 221 DC, statele Qi, Yan şi Zhao s-au folosit de fortificaţii extinse, pentru apărarea graniţelor lor. Fiind menite, preponderent, să servească drept apărare în faţa atacurilor uşoare, desfăşurate cu săbii şi suliţe, aceste fortificaţii nu au apelat la soluţii tehnologice complexe. În 221 ÎC, Qin Shi Huang a cucerit toate statele ce i-au opus rezistenţă, înfiinţînd Dinastia Qin. Vrînd să impună reguli centralizate şi în încercarea de a preveni neobedienţa latifundiarilor care aveau în stăpînire teritorii întinse, acesta a ordonat demolarea părţilor de zid ce împărţeau imperiul de-a lungul vechilor hotare. Iar pentru protejarea teritoriului împotriva intruziunilor poporului Xiongnu, din nord, a ordonat construirea unui nou zid care să lege fortificaţiile rămase, de-a lungul noii frontiere nordice. Transportul unei cantităţi atît de mari de materiale de construcţii constituia o mare dificultate şi, prin urmare, constructorii s-au văzut nevoiţi să folosească resursele locale. Pietrele din munţi au fost folosite pentru porţiunile construite în zonele muntoase, iar pămîntul amestecat cu paie – chirpiciul! – a fost folosit pentru zonele de şes. Din păcate, nu s-au păstrat înregistrări istorice, care să indice, cu precizie, lungimea totală şi traseul urmat de zidurile Dinstiei Qin. Majoritatea vechilor ziduri s-au erodat de-a lungul veacurilor şi, doar foarte puţine porţiuni au supravieţuit pînă în zilele noastre…
Mai tîrziu, dinastiile Han, Sui, cea de Nord ori Jin, au reparat, reconstruit şi extins secţiuni ale Marelui Zid, cu preţuri uriaşe, pentru a se apăra, ei înşişi, împotriva invadatorilor care tot veneau din nord…
Conceptul Marelui Zid a fost revăzut în timpul Dianstiei Ming, în 1449, ca urmare a înfrîngerii armatei imperiale în bătălia de la Tumu. Pentru că armata a eşuat în mai multe rînduri, în luptele cu triburile manciuriene şi mongole, împăratul a decis schimbarea de strategie. Noi ziduri au început să se înalţe de-a lungul frontierei nordice a Chinei. Spre deosebire de zidurile timpurii ale dinastiei Qin, construcţiile dinastiei Ming sînt mai rezistente şi mult mai elaborate, graţie folosirii cărămizilor şi pietrei în locul chirpiciului. Pentru că raidurile mongole continuau periodic, de-a lungul anilor, împăratul a alocat resurse considerabile dedicate reparaţiilor şi întăririlor necesare. Astfel, porţiunile de zid din apropierea Beijingului, capitala imperiului în epoca dinastiei Ming, erau deosebit de rezistente.
Spre sfîrşitul dinastiei Shun, Marele Zid a ajutat la apărarea imperiului împotriva invaziilor manciuriene, care începuseră în jurul anului 1600. Sub comanda militară a lui Yuan Chonghuan, armata imperială a respins atacul manciurienilor la fortăreaţa Shanhaiguan, prevenind astfel pătrunderea atacanţilor în inima Chinei. Şi, probabil, încercările manciurienilor de a depăşi linia inexpugnabilă a Marelui Zid ar fi fost, în continuare, sortite eşeculuiîncă multă vreme dacă, în 1644, porţile de la Shanhaiguan nu le-ar fi fost deschise de Wu Sangui, un general ce comanda trupele de la graniţă şi, care dorea, cu orice chip, răsturnarea dinastiei Shun. Mulţumită generalului, manciurienii au reuşit astfel să cucerească rapid Beijingulşi să detroneze tînăra dinastie Shun. Şi, astfel, a apărut dinastia Qing.
Ulterior, sub aceasta, graniţele Chinei au depăşit linia Marelui Zid, prin anexarea Mongoliei la imperiu. Prin urmare, orice activitate de construcţie, întreţinere ori reparare a Marelui Zid, a fost încetată. În schimb, tot atunci, în sud, a început să se înalţe o altă fortificaţie, menită să protejeze chinezii şi imperiul de “barbarii sudici”, denumiţi”Miao” (ceea ce înseamnă “barbar şi nomad”).

Drumul către Marele Zid a început, sub buni auguri, din faţa hotelului. Căldura umedă – constantă a întregului sejur în China – parcă nu mai era atît de sîcîitoare (sau ne obişnuisem noi cu ea?). Un microbuz, alb şi cu geamuri fumurii, ne aştepta sub o pată de iluzorie umbră. Şoferul chinez, aidoma tuturor şoferilor pe care i-am cunoscut, peste tot în lume, părea că nici nu observă prezenţa noastră gureşă şi ţopăitoare. Flegmatic, preţ de jumătate de drum a vorbit la telefonul mobil (sculă fiţoasă şi procopsită, trebuie să recunosc) iar în perioadele de întrerupere a dialogurilor via GSM, a fluierat, obsedant, “La donna e mobile”. Dar numai primele măsuri: ca un sunet de apel, la telefonul mobil… Oricum, n-avea importanţă: veseli ca nişte cintezoi, săream de la o fereastră la alta, pentru a ne zgîi: colo un bloc de sticlă, cu look de Manhattan în vreme ce, vis-a-vis blocuri ce-mi zgîriau retina, cu amintirile optzeciste cînd, Bucureştiul căzuse pradă paranoiei constructiviste a lui Ceauşescu, aşteptau cuminţi, lama buldozerelor. Oricum, in habitaclul maşinii, aerul condiţionat nu izbutea să coboare temperatura; ferestrele microbuzului se deschideau şi se-nchideau în funcţie de frenezia fotografică ce ne însufleţea.
După un traseu sinuos, de aproximativ jumătate de ceas, în care am bifat atît sticla şi oţelul modernităţii, cît şi cărămizile gri ale hutong-urilor tradiţionale, după un slalom meşteşugit printre Audi, Volkswagen şi pitoreşti taxi-ped, iată-ne lăsînd în urmă oraşul. Pe măsură ce ne îndepărtam de Beijing, peisajul a prins să se vălurească discret, pentru ca, la 80 de km, să ne pomenim, de-a dreptul, în plină zonă montană.
Primul pas pe Marele Zid a fost un pas obişnuit. Universul nu s-a deschis şi nici nu am fost cuprins de vreo iluminare. Doar pulsul imi era usor accelerat şi (în ciuda luminii puternice) pupilele îmi erau dilatate.
Sentimentul de a merge printr-un spaţiu cu atîtea asemantici, de a te plimba pe singura construcţie vizibilă de pe Lună, era copleşitor…
Urmînd cu precizie linia crestei muntelui, Zidul Chinezesc acompaniază cu fidelitatea unui pantograf capriciul volutelor naturii.
Deşi temperatura rămăsese tot ridicată, aerul era mult mai respirabil decît în Beijing: umiditatea pufoasă şi insinuantă rămăsese mult în urmă.
Buluc de oameni se plimbau pe aleile pietruite de pe Zid, pe unde, probabil, odinioară mărşăluiau soldaţii imperiali. Impresionant ca execuţie şi dimensiune, Marele Zid m-a făcut să tresar, cînd am desluşit, dincolo de funcţia sa primară, o elocventă lecţie de PR: pentru orice armată ar fi atacat, opacitatea masivă a acestei bariere, croită cu meşteşug din piatră, reprezenta semnalul primelor dubii: dacă cei pe care-i atacăm au meşteri atît de buni, oare chiar vrem să le cunoaştem şi oştenii?
Pierzîndu-se spre zare, adormit şarpe de piatră, Marele Zid îşi leagănă somnul mineral de mii de ani, ars de soare, răcorit de ploi, mîngîiat de zăpezi. Privindu-l, aveai brusc dimensiunea furnicii care se caţără pe munte...
Cei cîţiva kilometri parcurşi pe spinarea crenelată mi-au fost prilej de continue uimiri bucuroase, simţindu-mă ca un copil într-un magazin cu jucării. Forfota pestriţă ce mă înconjura, departe de a-mi tulbura imaginea grandiasă a construcţiei pe care păşeam, transformau monumentul rece într-o făptură vie, ce-şi trăia viaţa într-o armonioasă împletire cu vieţile şi destinele celor ce-l vizitau...
Aici era soare, cîţiva kilometri mai jos era umbră; simultaneitatea eclerajelor dădea dimensiunea fabulosului reptilian de piatră, leneş intins, a milenar somn toropitor. Zarea pîlpîia albăstrui, difuză ca o estompă pusă într-o neglijenţă savant căutată, peste un desen tras în cărbune.
Imagini din fotografii ori filme, ce mi-au hrănit privirile de-atîtea ori, încercau să se suprapună, într-un rapid puzzle al identificărilor, imaginilor vii pe care le trăiam cu ochii şi cu sufletul. Obturatorul camerei foto păcănea aproape în contrinuu, ca la o prezentare de modă. Imagine după imagine, Marele Zid mi se ţesea în afectul amintirii ca un fir al Ariadnei, menit să mă aducă, cîndva, poate, înapoi, acolo, spre a revedea ce am uitat şi spre a găsi ceea ce visez...

China, zece zile (IV)

2009-01-04T00:20:00.009+02:00

Palatul de Vară. 頤和園 Yiheyuan, în chineză.

Iată cea mai cunoscută grădină imperială din China. Existenţa Palatului de Vară este legată, cel mai adesea, de jumătatea secolului XVI, de dinastia Qing şi împărăteasa Cixi. Totuşi, istoria acestei grădini imperiale începe mult înainte, încă din 1115 d.H., în timpul dinastiei Jin. Succesiunea împăraţilor a contribuit la dezvoltarea sa, atît prin extindere, dar şi prin amplificarea construcţiilor existente, precum şi la rescrierea geomeriei reliefului, mai ales prin prisma principiilor feng-shui. În ceea ce priveşte actuala sa formă, aceasta datează din timpul ultimei dinastii ce a stăpînit China (Qing, 1644 – 1911). De altfel, dinastia Qing, prin împărăteasa Cixi, işi leagă definitiv numele de Palatul de Vară, printr-un scandal, pricinuit de o deturnare de fonduri. Astfel, după ce a suferit distrugeri majore în urma unei expediţii punitive anglo-franceze, în 1860, douăzeci de ani mai tîrziu, în 1880, împărăteasa ordonă restaurarea sa. Numai că, banii din care se restaurează Palatul de Vară proveneau din fondurile dedicate modernizării marinei militare…
Yiheyuan – grădina plină de odihnă a liniştii – a fost gîndit ca loc de retragere a împăraţilor. Deşi iniţial era amplasat în afara Beijingului, Palatul de vară a fost, în cele din urmă, înglobat în trupul oraşului, odată cu dezvoltarea sa firească. Întins pe 290 de acri, Palatul de Vară te îmbie să îl descoperi, ca o curtezană cochetă, ce-şi dezvăluie, cu parcimonie, secretele…

Microbuzul Ambasadei a oprit, cu o tuse scurtă, pe o alee paralelă cu drumul principal. Căldura umedă ne-a lovit din nou moalele capului, subversivă ca duşmanul de clasă. Instantaneu, tricoul a devenit ud, iar cureaua genţii foto încălzea umărul cu sîrgul unui godin ce duduie în iarnă. Aveam la dispoziţie trei ore şi jumătate – maxim patru ceasuri – ca să vizităm Palatul de Vară.
Începusem să resimt, puternic, la două zile de cînd ajunsesem în China, schimbarea abruptă de fus orar. Ochii cu lipici pe pleoape şi picioarele grele m-ar fi tras la somn dar, ideea care mă mai ţinea, cît de cît, în poziţie verticală era că, odată întors în Bucureşti puteam să dorm cît îmi poftea inima… Dar de Beijing aveam parte doar atunci şi acolo, la faţa locului…
Coadă la bilete şi apoi intrarea în Yiheyuan. Aglomeraţia mare m-a trimis cu gîndul la duminicile în care măsuram, cu sîrg, Herăstrăul, alături de pasul sprinţar al vreunei diafane reprezentante a feminităţii…
Odată intrat în interiorul Grădinilor Palatului, zumzetul oraşului s-a estompat, ca într-un film în care, coloana sonoră marchează trecerea la o altă scenă. Acelaşi public, aceiaşi participanţi la rutina urbană. Totuşi, toţi păreau transfiguraţi, într-un fel, de pătrunderea în acel spaţiu. Parcă îi înveşmîntau noi costume, spaţiul imperial aureolîndu-i cu o lumină absolut specială.
Model de Feng Shui, Yiheyuan se dezvăluie cu subtilitatea şi eleganţa unei amante, fără nici o ostentaţie, cu naturaleţea respiraţiei, firesc, precum zborul păsării. După ce treci de poarta de la intrare, bogat decorată, într-un amestec cromatic violent pentru ochiul vizitatorului occidental, ocoleşti panoul menit să opreasca fantomele. Se spune, în tradiţia orientală, că fantomele nu pot merge decît drept şi, de aceea, nu pot face zig-zag ca să treacă de respectiva oprelişte. Apoi, magie!, te pomeneşti într-o altă lume. Nici un amănunt nu este neglijat; acurateţea şi grija pentru detaliu împinge modelarea locului spre paroxistice rafinamente de decorare.
De-a stînga se întindea un lac acoperit cu nuferi (sau lotuşi?), pe care, atent, un lucrător, îi curăţa.
Aleea se întindea, a îmbiere pedestră spre un liman ascuns, pe coline, printre copaci deşi.
Un chinez bătrîn, aşezat pe marginea de piatră a aleii, privea toropit furnicarul uman ce vizita Palatul de vară. Obosit şi, cu un anume scepticism în ochi, îşi făcea agale vînt cu un evantai ieftin, din mătase…
Fete, îmbrăcate în trend occidental, se plimbau prin mulţime ca nişte mici explozii de culoare, ascunse de vipie sub pastelate umbreluţe de soare. Macho, băieţi descheiaţi la cămăşi, îşi etalau pectoralii spînatici, în plimbări gureşe. Familii din care respira, contradictoriu, conservatorismul vestimentar (la părinţi) şi rebeliunea look –ului (la copiii adolescenţi) se plimbau, senine, prin labirintul viu al mulţimii.
Spaţiul oferă simultaneitate de generaţii: bunicile, care au apucat pantofii meniţi să păstreze un picior mic, într-un trend al unei estetici sadice, mamele, zîmbitoare, şi cu o linie vestimentară de o sobrietate ce vizează austerul, amintind prin minimalism tunica lui Mao şi, în fine, tinerii, adolescenţii şi copiii pentru care, Revoluţia Culturală nu e decît un capitol din manuale… Cu un look ce oscilează între new-punk şi hip-hop, cu certe influenţe emo şi manga, noua generaţie, ce se pregăteşte să preia frîiele Chinei peste 20 – 30 de ani, este cosmopolită, emancipată, vorbeşte fluent engleza şi se raportează la branduri. Nike, Adidas, Nokia, Sony, Armani sînt la fel de logice şi normale pentru ei, la fel cum, filmele anilor ’50 – ’60 prezentau emoţia lacrimogenă a muncitorilor fruntaşi, felicitaţi de Marele Cîrmaci…
Implacabil însă, ceasul ronţăia timpul, dumicăţindu-mi vizita. Am făcut un veritabil marş prin Palatul de Vară. D-abia am apucat să văd Piatra Longevităţii (mare îmbulzeală acolo…), Piatra Dragostei (ciopor de oameni…) şi Piatra Înţelepciunii (cîţiva ochelarişti îi dădeau, timizi, ocol).
De undeva, dintr-un pavilion, se auzeau, picurate, sunete ce se-mpleteau, răcorind parcă fierbinţeala densă a după-amiezii. Cîteva fete, coborîte parcă din stampele de epocă, cîntau la instrumente tradiţionale. Publicul – nici prea mulţi, nici prea puţini – stătea cuminte, pe trepte de piatră şi asculta concertul care, pentru mine, avea o sonoritate stranie, nemaiîntîlnită pînă atunci. Sunete fruste, de corzi ciupite şi gîtuite imediat, în reverberaţii carnale, mi l-au evocat (sacrilegiu oare?) pe Hendrix; lor li s-au alăturat alămuri, picurate în contrapunct, ca sublinierile cromatice care, în pictură, se bazează pe complementaritate şi, peste toate, line ca vîntul, se aterneau, rîu sonor, notele născute din instrumentele de suflat. Magia n-a durat mult. Zece minute, poate un sfert de ceas; ajunsesem la sfîrşitul concertului: fetele şi-au strîns instrumentele, au făcut o reverenţă graţioasă şi s-au retras din pavilion. Aplauzele au însoţit ieşirea vestalelor muzicante.

La mulţi ani!

2009-01-02T00:04:00.004+02:00

Se spune că esenţele scumpe se păstrează în sticluţe mici. Fie să aveţi o droaie de asemenea sticluţe, cu de toate, pentru 2009!
Lumina să vă călăuzească ochii, armonia să vă călăuzească paşii şi iubirea să vă poarte sufletul!

China, zece zile (III)

2008-08-26T21:43:00.018+03:00

China nu mai poate fi analizată în termenii maoismului. Este evident. Totuşi, analizele critice ale societăţii chineze rămîn puternic ancorate într-o abordare binară, opunînd o putere unită şi omnipotentă – inclusiv pe plan ideologic – unei societăţi amorfe şi reprimate. Totuşi, ce se întîmplă într-o societate în care, sfîrşitul totalitarismului şi chiar o anume democratizare, nu se fac simţite în cadrul alegerilor? Răspunsurile se găsesc într-o analiză a comportamentelor şi discursurilor ce se situează în afara celor două poziţii ocupate de represiune şi dizidenţă.
Elitele (încă) fragmentate încearcă să încadreze (şi nu numai să subordoneze) mişcările şi grupurile sociale care tind, natural, să devină instituţii. Practic (şi pragmatic) acesta este terenul pe care se construieşte China reformelor.

Speach-urile de la vernisajPublic interesat si interesant

After hours

De la revolutia culturala la revolutia digitala
Prima ieşire nocturnă, rupere de placenta comodă a hotelului, dotată cu aer condiţionat şi apă rece la frigider, a fost în Piaţa Tian An Men. Buric al Pekinului modern, dar şi al Pekinului vechi, pentru mine locul are, la modul primar vorbind, o triplă seminificaţie.
În primul rînd este locul din care se poate pătrunde în Oraşul Interzis.
În al doilea rînd e locul în care, aproape pleonastic faţă de deschiderea tot mai mare a societăţii chineze către reformă şi modernitate occidentală, duhul lui Mao încă bîntuie, ca o minge de ping-pong, între mausoleul său şi portretul gigantic, agăţat pe zidul Oraşului Interzis.
În fine, în al treilea rînd, Tian An Men este un loc ce-mi trezeşte amintiri dureroase, link-uri ale memoriei ce plonjază undeva la sfîrşitul deceniului nouă şi începutul deceniului zece, al veacului trecut. Imagini alb-negru şi color, Paris Match cu “Exclusif Pekin”, articol apărut la un an de la Incidentul din patru iunie, în aceeaşi lună în care, în Bucureşti, Piaţa Universităţii a devenit Piaţa Tian An Men II…
După vernisajul expozitiei de la “Bed Bar”, loc de discursuri oficiale şi, după aplauze, şansă (fabuloasă!) de întîlnire a publicului chinez consumator de artă, paşii ne-au purtat spre (evident!) Tian An Men.
Taxiul ne-a lăsat pe o străduţă lîngă Piaţă. Lumina portocalie a becurilor cu mercur încălzea cromatica spaţiului larg, dînd un sentiment fast, de început de petrecere. Mulţimea se scurgea, aidoma unui rîu, din şi înspre Piaţă, umplînd trotuarele late în valuri umane, continuă maree, mustind de viaţă, dorinţe şi vise.
Încerc să îmi imaginez demonstranţiile ce s-au derulat între 15 aprilie şi 4 iunie 1989, cînd studenţii, intelectualii şi muncitorii chinezi şi-au unit vocile împotriva autoritarismului şi politicii economice a Partidului Comunist Chinez (PCC), cerînd reforme democratice şi redefinirea structurii guvernului.
La momentul respectiv, Perestroika lui Gorbaciov părea un liman luminos în smîrcurile comunismului, prin care mărşăluiam noi toţi, tovarăşii din Gulag, indiferent de naţionalitatea noastră.
În Pekin, rezultatul intervenţiei brutale a armatei împotriva protestatarilor a dus la rănirea şi moartea a sute de civili. Dacă statisticile oficiale menţionează un total între 200 şi 300 de victime, raportările asociaţiilor studenţeşti precum şi ale Crucii Roşii vorbesc de 2.000 – 3.000 de victime.
La doar un an distanţă, în iunie ’90, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, intervenţia brutală a minerilor chemaţi de Iliescu, a azvîrlit România într-un nemeritat con de umbră al istoriei, a cărui îndepărtare, cu multă trudă, a început şapte ani mai tîrziu. Piaţa Tian An Men este plină. Oameni tineri, cu chipuri senine şi zîmbitoare, aflaţi într-o continuă mişcare, parcă într-o browniană căutare a unui Graal numai de ei ştiut.
Sînt oameni care nu au împlinit încă 30 de ani. Oameni pentru care, exceptînd poveştile părinţilor lor, normalitatea lumii înseamnă altceva decît Revoluţie culturală. Persoane pentru care, lumea începe să se dezvăluie după ’90. După Tian An Men.

Dar ce este cu Tian An Men?
Dacă în 1978, Deng Xiaoping a lansat o serie de reforme economice şi politice, menite să introducă, treptat, economia de piaţă, precum şi o anume liberalizare politică, care să relaxeze sistemul lui Mao Zedong, mai mulţi studenţi şi intelectuali apreciau, la sfîrşitul anilor ’80 ai secolului trecut, că reformele, de fapt, bat pasul pe loc. Iar, concluzia se impunea de la sine: China trebuie să îşi reformeze sistemul politic. Inclusiv pîrghiile de control, social şi politic, deţinute de PCC.
Acest grup a văzut liberalizarea politică venind din interiorul partidului, după chipul şi asemănarea Glasnostului (powered by Mihail Gorbaciov) şi, prin urmare, aştepta reforme similare.
Protestele din Tian An Men, în ’89, au izbucnit oarecum în conjuncţie cu moartea fostului secretar general, Hu Yaobang. Îndepărtarea acestuia din funcţia de Secretar General al PCC fusese anunţată cu doi ani în urmă, pe 16 ianuarie 1987. Apelurile sale directe pentru o “reformă rapidă”, precum şi dispreţul vădit pentru “excesele Maoiste”, l-au transformat într-un ţap ispăşitor ideal în ochii lui Deng Xiaoping şi a altora, mai ales după protestele pro-democratice ale studenţimii, desfăşurate între 1986 şi 1987.
Pe lîngă eliminarea sa din funcţie, Hu Yaobang a fost forţat, la părăsirea Comitetului Central al Partidului Comunist, să îşi facă o “umilitoare auto-critică”. Astfel, neaşteptata sa moarte, cauzată de un infarct, la 15 aprilie 1989, a oferit studenţilor, încă o dată, ocazia perfectă de a se aduna, nu numai pentru a-l jeli pe răposatul Secretar General, ci şi pentru a-şi face auzite vocile, cerînd “anularea verdictului” aplicat acestuia şi readucînd sub reflectoare, încă o dată, ideile pro-democratice, născute cu prilejul protestelor din ’86-’87. (http://en.wikipedia.org)

Două fete stau de vorbă cu un poliţist tînăr. Relaxaţi, cei trei sporovăie. Fetele – gureşe ca nişte vrăbiuţe, tînărul poliţist – cu figură de adolescent marţial, care a îmbrăcat hainele tatălui. Prezenţa mea, cu aparatul de fotografiat nu le crează nici o inhibiţie. Stau pe vine şi sprijin aparatul de bordură; folosesc obiectivul de 17-40, deschis total; gîndesc imaginea şi o vreau lejer mişcată în zona personajelor. Închid diafragma şi lungesc timpul de expunere. Cei trei, după ce mi-au aruncat cîteva priviri, continuă discuţia fără să-mi mai acorde nici cea mai mică atenţie. Declanşez, declanşez, declanşez. Se aude clic-clac-ul oglinzii de la aparat. Privesc imaginea de pe display şi sînt multumit.
Vis-à-vis, inconjurat de beculeţe ce-i definesc conturul, se află mausoleul lui Mao. Pe acelaşi trotuar cu mine, un magazin de suveniruri. Brichete cu chipul lui Mao, ceasuri simple de mînă cu poza lui Mao dar şi modele mai agere, in care, în loc de secundar, Mao dirijează însuşi timpul cu mîna sa, pixuri cu Mao, colecţii de casete video şi DVD-uri cu discursurile lui Mao, dar şi cu cele mai frumoase parade. Cîteva monitoare prezintă imagini din anii glorioşi ai Revoluţiei Culturale. Mao cu şapcă, Mao încheiat la copcă, Mao salutînd soldaţii, Mao îmbrăţişînd pioneirii, Mao cu baloane care zboară şi Mao, chip zugrăvit din mii de trupuri, în manifestaţii-mamut, pe stadioane… O fată tînără priveşte imaginile de pe monitoare şi în braţe are un vraf de DVD-uri, de pe coperta cărora, grăsun, bonom şi cu uşoară calviţie, zîmbeşte (evident!) tot Mao.
Brusc am avut o revelaţie: Mao nu mai e Mao; Mao a devenit un agent de marketing, Mao e căpătat statutul de PR object, Mao s-a transformat într-un logo! Cumpărînd o şapcă tip Mao, verde şi cu steluţă roşie, am putut degusta mai apoi, la hotel, plin de burgheză satisfacţie, un decadent whiskey scoţian turnat peste gheaţă şi stins din tărie cu un Schweppes rece. Într-o lume plină de branduri personalizate, China a ştiut, fără complexe, să îşi transforme chiar şi trecutul recent într-un atu comercial! Din răcoarea camerei de hotel am avut o viziune: în scurt timp, portretul lui Mao, din piaţa Tian An Men, va fi înlocuit de lucrarea lui Andy Warholl!

China, zece zile (II)

2008-08-18T07:51:00.022+03:00

2 iunie 2008. Constanţa, Casa de creaţie a artiştilor plastici. Ora 9,15. Ana şi băieţii erau deja la plajă iar eu mă pregăteam să cobor faleza, spre ei. Telefonul a început să sune lung. Era Marilena. “Bună, te rog, pregăteşte-mi cîteva lucrări de ale tale, din seria cu Farmecul discret al amneziei; se poate să plecăm cu o expoziţie în China”. Tac şi nu realizez prea clar ce înseamnă “plecat” în China. “Sînt la mare; mai devreme de cinci zile, cînd mă întorc, nu pot să îţi dau nimic”. “OK”, a venit răspunsul.
Şi acum iată-mă în China, taman cu expoziţia de care vorbea Marilena. Marilena nu a mai venit – varii motive, de sorginte mai mult sau mai puţin mioritică, interpunîndu-i-se între dorinţă şi putinţă.

Trafic în Pekin. Ambuteiaje cu VW Passat, Audi şi Jaguar

Taxiul a oprit după un traseu halucinant, presărat de clacsoane, rapide schimbări de bandă, strecurări neaşteptate şi frîne bruşte. După peisajul de tip Manhattan, zona Hutong, unde se află “Bed Bar”, locul expoziţiei noastre, îmi aruncă gîndurile spre imaginile bucolice ale stampelor de gen.

Hutong: un loc decupat parcă din stampele de epocă

Cartier vechi, case tradiţionale, ricşe şi biciclete, fire aeriene savant încîlcite – telefon, curent, internet, cablu TV, cine-le-mai-ştie? – aparate de aer condiţionat înghesuite unul înr-altul, mai ceva ca pasagerii din autobuzul 331 la oră de vîrf, rufe spălate în familie dar puse la uscat, fără complexe, pe faţade.

Barul în care urma să ne dezlănţuim artileria grea a vizualului m-a cucerit din prima. Mobilier de sfîrşit de secol XIX – început de secol XX, ziduri din cărămizi vechi, vopsite în alb şi gri, lemn vechi, neacoperit de lac ori vopsea, un patio podit cu lemn, pe care se răsfăţau cîteva mese ce-şi zîmbeau anii mulţi, precum şi numeroase paturi, lăsate a trîndav hedonism, cu perne moi, îmbrăcate în feţe de mătase.
Spaţiul, ca desfăşurare de ştiinţe feng-shui, se lasă, prietenos, cotropit de arta multimedia, întru treptată (re)descoperire. O cămăruţă mică, două paturi cu baldachin şi o plasmă branşată la un DVD. O cameră mai mare, trei mese si nouă scaune, un alt pat cu baldachin şi un video proiector, conectat la DVD. Un hol de trecere, trei plasme. Şi tot aşa...
Cîţiva chinezi zîmbitori, fumînd ţigară de la ţigară, cu întinderi leneşe de motani sătui, încercau să ne ajute; mai cu un cablu, mai cu o recalibrare de proiector... După care, paturile desfăşurate ca o infernală capcană oblomoviană, îi atrăgeau irezistibil, secerîndu-i fară milă şi trîntindu-i, ca pe nişte victime colaterale somnului de după amiază...
În a doua jumătate a zilei, după o serie de beri reci (chinezeşti, da’ bune şi, mai ales, în sticle generoase de 600 ml.), lucrările erau puse în funcţiune; Marilena Preda-Sânc avea o cameră reavănă, unde lucrarea i se răsfăţa într-o penumbră toropitoare, cu aromă de santal; Victor Velculescu avea proiectat „Duelul” său într-o cameră unde, văluri turcoaz fluturau a răcoroasă lene, ispitindu-te să te tolăneşti în pat iar Bogdan Mateiaş gîdila retinele într-un salon de fumat, cu intervenţiile sale proiectate pe suport arhitectonic. Într-o cameră cu miros de lemn vechi, proiectul meu legat de Albumul (postmodern) de familie rula pe un perete alb, pe care, pînă nu demult, atîrnaseră nişte fotografii conceptuale. Chiar în bar rula lucrarea lui Nicu Ilfoveanu iar Patatics îşi desfăşura colţii abstracţi ai vizualului său pe un holişor.
Totul era just şi perfect, drept pentru care, pînă la vernisajul preconizat pentru primele ore ale serii, mai aveam timp sa ajung la hotel, să fac un duş şi să mă odihnesc, două-trei ceasuri, în tihnă, la răcoarea umbroasă şi fără umiditate a aerului condiţionat.

Totuşi, nu. De odihnit aveam tot timpul să mă odihnesc la Bucureşti. De aceea, am decis să mă mai învîrt puţin prin Pekin. Excitaţia vizuală şi orgasmul descoperirii unei noi lumi – total noi! – depăşa oboseala zborului, la care adăugam şi instalarea expoziţiei. Astfel, de la Gloria Plaza Hotel – loc unde mi-am avut headquarter-ul în următoarele 240 de ore de China, paşii m-au purtat, uşor, spre una dintre gările Pekinului.
Beijing Railway Station mi-a apărut masivă, ca o palmă peste ceafa arhitecturii, ctitorie a anilor ’50. Amintind (dureros) de Casa Poporului, edificiul reprezintă o tramă a gîndirii dogmatice, caz perfect de studiu în arhitectura totalitară. O mulţime colorată, zîmbitoare (şi în continuu vorbitoare la telefonul mobil) m-a înconjurat. Femei cu umbrele pastelate şi chipuri ce promiteau nostalgii orientale, bărbaţi cu figuri ce-mi aminteau de filmele cu karatiştii ce mi-eu legănat, la video, adolescenţa, poliţişti marţiali, plini de importanţa momentului şi a uniformei dar şi tineri cu look new punk… Strada crispată, hainele-tip-uniformă şi privirile golite de gînduri ale oamenilor, aşa cum le ştiam din fotografiile Paris Match-urilor din anii ’80, dispăruseră şi lăsase loc unui eterogen mixtum compositum.
Plasată în plin centrul Pekinului, între Jianguomen (unde era hotelul meu) şi Piaţa Tian An Men (loc în care abia aşteptam să ajung), Gara Pekinului şi-a trăit perioada de glorie şi freamăt maxim pînă în 1996, cînd a fost dată în folosinţă Gara de Vest din Capitală. De atunci, traficul feroviar a scăzut simţitor (zic statisticile şi localnicii) dar, mie unuia, pentru standardele mele de bucureştean, gara mi s-a părut a fi suficient de aglomerată şi aşa. În fiecare dimineaţă aveam să văd mai apoi, în următoarele zece zile, de la fereastra camerei de la hotel, trenurile care treceau pe lîngă Dongbianmen (Poarta de la Răsărit), a fostului zid ce separa Pekinul interior de partea exterioară a oraşului.

Dongbianmen

Forfota din gară, mulţimea care venea, pleca, aştepta ori pur şi simplu contempla, mi-a conturat imaginea unei cascade umane, fabulos loc de eliberare energetică.

Intrarea în gară se făcea prin puncte de acces dotate cu aparatură de controlare a bagajelor, ca la aeroport. Jocurile Olimpice, care urmau să se desfăşoare douăzeci de zile mai tîrziu, născuseră măsuri de securitate sporită, pentru a preîntîmpina diferitele ameninţări lansate de terorişti.
Odată intrat în clădire, din nou m-a lovit un deja-vu cu iz de Casa Poporului. Once again, large is regular. Sau, mai exact, huge is common. Stîlpii poligonali, lampadarele desuete şi o stucatură bogat ornamentată cu motive florale aduc, de acum cincizeci de ani, amintirile prăfuite ale marilor palate ale poporului. Spaţii largi, destinate declarativ mulţimilor, vox populi – vox dei, aruncă în prim-plan crîmpeiele de amintiri cu imaginile de propagandă ce zugrăveau chipul fericit al clasei muncitoare. PR obsesiv-compulsiv, repetare pînă la saţietate a unor clişee, filme alb-negru, cu storry tîlcuitor, în care – invariabil! – duşmanul de clasă ori se căia că a supt sîngele poporului, ori sfîrşea în mod exemplar, sfîrtecat de propria-i rapacitate şi (într-un final moralizator) covîrşit de remuşcări...
Decoraţiunile interioare ale construcţiei, croite pe calapodul imagistic ce prefigura Revoluţia Culturală, fuseseră învinse, prin exerciţiu postmodern, de brand-color-ul roşu-galben ce anunţă predictibilitatea chiftelei Mc Donald. Oamenii nu mai poartă celebrele salopete şi şepci, ce făceau deliciul fotografiilor din anii ’60-’70... Pestriţi (în sensul bun) şi emancipaţi, actorii contemporani ai peisajului urban se înfăţişau privirilor mele ca vecini moderni ai satului global spre care (vrem-nu-vrem), ne îndreptăm, inevitabil. Informaţia, venită (şi) pe firul de internet, a branşat cultural (şi nu numai) China la toate tendinţele momentului.
O femeie tînără şi frumoasă a trecut pe lîngă mine, unduitoare ca un manechin pe catwalk. Chipul ei trădează tot atîta interes pentru soarta luptei de clasă pe cît mă simt şi eu angajat în sporirea productivităţii la morcovi, prin aplicarea teoriilor lui Miciurin. Întorc (reflex mai vechi...) capul şi nu simt deloc fiorul revoluţiei culturale. Poate, doar discret, o urmă de parfum scump. Privind ceasul, brusc am avut senzaţia că mi s-a prăbuşit cerul în creştet: în 50 de minute trebuia să fiu jos, la intrarea în hotel, de unde un microbuz al ambasadei avea să ne poarte pînă la vernisaj. A urmat apoi un marş forţat, un duş rapid şi, culmea, la ora fixată eram jos în hol.

China, zece zile (1)

2008-07-30T11:55:00.012+03:00

Oh oh oh ohoo little china girl

Oh oh oh ohoo little china girl
David Bowie – China Girl

Large is beautifull. Size matters: XXL. Huge is common. Make sense, made big. Artistic concept – ready made.
Am o stranie senzaţie de deja-vu şi de debriefing publicitar încă de cum avionul a aterizat la Pekin (şi, uite, nici acum nu ştiu cum e, politically correct, sa spun: Beijing sau Pekin?Pentru că, de altfel, dilema asta mă loveşte şi la istericele lătrături ale căţeilor cu nume de imperială capitală; cum să le zic? Pekinezi sau beijinghezi?).
Pentru că, în fapt, China se dezvăluie, chiar de la prima vedere, de la prima ocheadă aruncată, timid, în aeroport, ca un client extrem de bogat, fiţos şi năzuros, al unei agenţii de publicitate. Un client care poate, care vrea, care cheltuie. O veritabilă mană cerească, ce nu-şi strînge punga nici la capitoul evenimente, nici la capitoul PR, nici la capitoul promoţionale. Un client rîvnit, dar dificil. Un client cu un extrem de stufos caiet de identitate vizuală.

Călătoria spre Pekin a început, firesc, cu un popas. O pauză binevenită şi logică în orice început.

Otopeni, 17 iulie, aeroport de renume. Anul de graţie 2008, cu voia Domnului… Cursa prevăzută pentru ora 15, Bucureşti – Pekin, via Paris, avea întîrziere.

Nu mult: o oră şi restul mărunţiş. Suficient cît să pot cumpăra din Billa un borcan de ness. Şi cît, de asemeni, să-mi fac apoi nervi. Mulţi şi, nejusificat, păguboşi. Pentru că sinapsele şi celulele mele neuronale s-au prăjit… Şi, altele, mama sigur nu-mi mai face…
În sfîrşit, avionul a plecat.

Trei ore şi-ncă puţin a durat zborul pînă la Paris. Tranzitare, altă întîrziere, îmbarcare, decolare. Uruit de motor, whisky şi gheaţă, filme debile la dvd-ul din tetiera scaunului… Unsprezece ore de aţipeli căznite, picoteli ce oscilau între hilar şi penibil, barbie căzută-n piept, dureri de picioare, mîini şi burtă. La capătul celor 11 ceasuri de constante vibraţii, aterizarea, predictibilă de altfel, a avut loc. Vecinii de trafic, mandarini în marea lor majoritate, au izbucnit în ropote de aplauze, ca la finalul unei piese muzicale cu intrepretare celebră.
Pekinul ne întîmpina. Nu mare, ci, mai degrabă, imens. Large is beautifull. Ventuza ţîşnită din trupul aeroportului s-a lipit, organică, de pîntecele avionului, din care, cu picioare amorţite, am tropotit spre limanul ce tocmai se deschisese.
Năucitoare şi mîrşavă, ca duşmanul de clasă ce pîndeşte momentul potrivit, căldura a lovit creştetul, de după colţ, cu încărcături umed-musonice şi nu numai.
La banda de recuperare a bagajelor, altă surpriză: trollerul meu avea mînerul smuls (şi pus, onest, pe de-asupra, ca bomboana-n moţul colivei) iar o roată dispăruse, cu o bună bucată din plasticul în care era fixată.
Ce karma grea o fi apăsat pe umerii trollerului?
Indispoziţia mi-a zbătut pleoapa stîngă şi mi-a încreţit buzele. Luînd drept model statuia lui Mihai Viteazu, cu mînerul smuls al genţii pe post de bardă, am pornit astfel, walkiriano-mioritic, spre un birou de plîngeri şi lăcrămaţii.
Apoi, minune! În următorul sfert de oră aveam un troller nou. Evident, nu mai scria pe el “Samsonite” ci “Luosate”, dar măcar aveam unde să-mi pun mai apoi bulendrele…

Adăugată la căldura compactă de afară, intrarea în oraş a fost, pur şi simplu, năucitoare. Clişeul pitoresc al mandarinului cu ricşă a fost înlocuit de senzaţia exploziva a unui cocktail de Manhattan si Defense. Lampionul care se clatina in adierea imaginilor deja acreditate se suprapune in pendulaţie peste firme ca Nike, Adidas, Armani, Luis Vuiton ori Vacheron Constantine. Iar ricşarul, cînd îl vezi, vorbeşte, via GSM, fără hands-free, în timp ce pedalează viforos…Zgîrie nori cu look de New York, ambuteiaje cu Bentley, Jaguar şi Audi. Lumina filtrată de smogul umed dă imaginea unui laviu delicat, ce poate ilustra un roman de Umberto Eco. Pekinul mi s-a relevat ca un metatext, construit intr-o tehnică multistrat. După ce descifrezi primul nivel, o legătură, de-abia bănuită, te trimite într-o nouă interpretare semantică, cu noi înţelesuri şi încărcături, revelîndu-ţi noi valenţe.

Şi atunci cînd ai impresia că ai terminat de citit povestea, o nouă trimitere te face să o iei de la cap cu descifrarea, iar şi iar… Postmodern, acesta e cuvîntul care defineşte structura urbană, plină de metafore, citate şi trimiteri. Din fuga microbuzului care ne ducea de la aeroport la hotel surprindeam frînturi de oraş, ca dintr-un film derulat fast forward. Pasarele, pasaje subterane, poduri ce se încolăcesc, a bitumatice caracatiţe, în jurul drumului principal, maşini, multe limuzine de lux, clacsoane, biciclete, sute, mii de biciclete, autobuze electrice, un furnicar ce se mişcă în valuri aparent browniene, dar coerente în finalitatea lor.

Era o lume complet nouă, care mi se deschidea ochilor lacomi, într-o manieră ce îmbina senzualitatea şi cochetăria curtezanei cu timiditatea şi francheţea fecioarei vestale. În fine, hotelul. Coborîrea din maşina cu aerul condiţionat dat la maxim a părut o imersiune într-un fluid fierbinte. Cei cîţiva paşi făcuţi între microbuz şi uşa turnantă au fost suficienţi ca să scoatem, ca în sauna, valuri de transpiraţie. Înăuntru – răcoare. Tricoul ud se lipea, rece, de corp.

(va urma)

Caldura

2008-07-16T15:16:00.007+03:00

Raindrops keep fallin' on my head

But that doesn't mean my eyes will soon be turnin' red

Cryin's not for me'

Cause I'm never gonna stop the rain by complainin'

Because I'm free

Nothin's worryin' me
B.J. Thomas - Raindrops Keep Falling on My Head

Cînd seara se lasă în ascunse scoborîşuri, cu răcoare de pivniţă şi aromă de vin, nori de ploaie flutură batista zdrenţuită, scuturînd frunze uscate de arşiţă. Peşti zburători înoată prin faţa felinarelor, din care se prelinge melasa unei lumini gălbui-roşietice, dătătoare de dureri de dinţi şi pricinuitoare de diabet fotografic. În autobuze aglomerate, Luna năduşeşte plebeu, cot la cot cu proletariatul ce încă nu şi-a format conştiinţa de clasă, pe cînd, vecin de trafic, Mercedes C Classe, susură forţă dintr-un motor surd la ecourile crizei petroliere.

Cînd vîntul plimbă printre frunze foşnet de răcoare, din cenuşiul amurgului, bordurat de nori albăstrii , se nasc doruri de ducă, spre cîmpii întinse pe care nu le-am văzut încă, pe care panglica unui drum, poate 66, să-l şerpuiască în insinuări feminine, peste care să încalece lin fumul de ţigară Camel, aprinsă de la bricheta Zippo. (Doamne, ce aş mai fuma… Un Camel fără filtru sau un Gauloises Caporal… Dar pînă la 65 de ani, vîrstă asumată pentru reluarea acestei îndeletniciri, mai am de străbătut, nefumător, încă cinci cincinale si-un pic…)

Dincolo de toropeala încinsă a dúpă-amiézei unui Faun se ghiceşte, nescrisă, aidoma unei cutume celtice, răcoarea cristalină a stropilor de ploaie, mîngîiere neştiută şi doar visată.
Vara îmi zîmbeşte peste paharul din sticla groasă, în care cubul de gheaţă se alintă în gălbuiul afumat al licorii scoţiene, asezonat unui jazz interbelic cu parfum de levănţică. În răcoarea umbroasă a perdelelor ce-şi flutură somnul de după prînz lenevesc cărţi vechi, răsfirîndu-şi generos colile tăiate cu un coupe-papier, pe vremea cînd, la patefon, plăci “His Master’s Voice”, ritmau alte zădufuri, uitate apoi în negura anilor…

Stropi de apa, răcoare lichidă, iar feciorii mei profită de ea.
La revedere Bucureşti, revin pe 29 iulie. Pînă atunci – salut Beijing!
PS
Daca este posibil, voi posta si de acolo. Daca nu, la intoarcere… Şi, să ne revedem cu bine!

La bordel

2008-07-04T13:41:00.005+03:00

Well, I've fucked the queen,

I've fucked Bach

I've even sucked an old man's cock

So what, so what

And I've fucked a sheep,

I've fucked a goat

I rammed my cock right down its throat

So what, so what

So what, so what, you boring little fuck

Well, who cares, who cares what you do

And, who cares, who cares about you, you, you, you, you

Metallica – So Fucking What!

1999. Eclipsa ce urma să vină stîrnea pulsiuni. Întreprinzători, hotelieri, buticari, pieţari, peşti, curve, toţi îşi frecau palmele, aşteptînd potul cel mare, umplerea năvodului şi a buzunarelor.
Tot în aşteptarea lui 11 august mă fîţîiam şi eu de colo-colo, brownian şi cu limba scoasă de căldură, lasînd urme ferme în asfaltul moale al iubitei noastre Capitale. Traseul era minimal: redacţie-casă-Motoare-casă-cinematecă-casă-redacţie-etc. Din cînd în cînd mai mă împungea ghiavolu’ culorii şi pictam.
Nu vrei să vii cu mine la 2 Mai, să fii Camera 2, într-un film al Adei, m-a întreabat Victor într-o după-amiază, la Scriitori, din dosul unei halbe brumate, grăbindu-se să mă asigure că, dacă refuz, el înţelege: N-o să prea fie rost de caşcaval; o să îţi plătească doar benzina, cazarea si potolul.
Cum orice pretext era bun însă pentru a fugi dintr-un Bucureşti în care mă băteau muştele, am acceptat chiar înainte ca Victor să ducă, din nou, halba la gura. OK, am zis şi, deja îmi mirosea a alge şi scoici. Nu, mirosul vine de la budă, a ţinut Victor să restabilească adevărul.
Probabil că, drept mulţumire că am acceptat, după ce a scormonit prin geantă, cu mina unui scamator care scoate iepurele din joben, Victor a extras o invitaţie: Uite, se inaugurează un club prin Piaţa Kogălniceanu. Open bar şi tot tacîmul. E de două persoane, mai spuse el şi oftă. Acum invitaţia era la mine.

Seară fierbinte. Aerul, în vălătuci grei, se rostogolea peste balconul garsonierei mele. Aşezat într-un lotus aproximativ analizam, împreună cu C., oportunitatea de a merge să ne facem zdreanţă, moca, pe invitaţia de la Victor. Hai, că doar socializînd, mai avem şi noi şansa să intrăm în rîndul lumii şi să ne întregim cultura generală, mă ispitea C. E prea cald, îi răspundeam, prezentîndu-i reversul medaliei. În cîrciumă va fi şi mai cald iar fetele cu care vom vorbi vor fi dintr-alea fardate la greu cu negru pe la ochi, neepilate şi asudate din belşug.
Totuşi, spre miezul nopţii coboram dintr-un taxi lîngă statuia lui Kogălniceanu.
One shot, one beer, am cerut la bar, fluturînd invitaţia. Two shots, two beers, a corectat C. Barmanul a strîmbat din nas, dar a pus (aproape) politicos halbele pe tejghea. Ce tarie? Am pufnit la unison cu C. Teqila, evident! Prompt, ne-am pomenit cu lămîie, sare şi două păhărele. Pe care, evident, Noroc!, le-am dat peste cap. Încă două! Barmanul a strîmbat din nou din nas, dar politicos (sau, mă rog, aproape) ne-a dat cele cerute.
Un ceas şi jumătate mai tîrziu (şi cinci shoturi de căciulă, precum şi cîteva beri) am ajuns la concluzia că, evident!, clubul e prost aerisit şi, din aceasta cauză, ne doare capul. Şi am plecat.
Dacă la ieşirea din club discuţia se învîrtea în jurul lui Matthew Barney şi a ciclului Cremaster, p-undeva, pe Ştefan Furtună, dialogul picase în derizoriul imaginii publicitare şi a focus-grupurilor, iar strada se-nvîrtea, lin şi uniform, în jurul nostru. Demni însă, luam azimut cîte-un stîlp, iar paşii mergeau de la sine, sinuoşi ca şi discuţia.

Psst! Băieţii vrea ceva? , ne-a întreabat, dintr-un gang, de vis-a-vis de rachetele Muzeului Militar, o ţigancă-ncovoiată şi ştirbă. Mmmm?, ne-am arătat noi skilsurile comunicaţionale. Nu vrea să servească ceva băieţii, insista secera tuciurie. Poate o cafea fără zahăr, am încercat, fără succes, să menţin ţinuta discuţiei. Ţiganca rîse cu poftă. Nu, nu ne dă cafea, dar are fete proaspete. Şi, pentru că am făcut-o să rîdă, ne face un discăunt de zile mari. Adică? Adică!
Şi am intrat. Roger, Roger, I’m in !
Curtea era lungă şi, pe lîngă pereţii coşcoviţi, aciuate în poziţii bizare, stăteau tot felul de personaje. Un puradel se juca, liniştit, într-o cădiţă crăpată, de plastic albastru. Un ţigan bătrîn, doar în maieu şi chiloţi, şedea pe două cărămizi şi sorbea vin dintr-un un pahar cu picior. Două fete (proaspete?) fumau stînd elegant, picior peste picior, pe două navete de bere. Şefa, sîntem şi noi în pauză, zice una, cu o carie cît bobul de piper, scobită taman între dinţii incisivi. Am trecut mai departe. Intrăm printr-o uşă şubredă, vopsită într-un ameţitor albastru. Înainte – un coridor placat, pe de-a-ntregul, cu gresie: pe jos, pe peteţi, pe tavan. Wow, chiar şi pe tavan, i-a scăpat lui C. Ţiganca, mîndră, s-a întors: nu că-i frumos ?
Două uşi. Faţă în faţă. Vopsite frumos, cu roşu. Se vede gestualismul celui ce a ţinut pensula. Un dripping discret transformă podeaua, lîngă uşă, într-o hartă a stării de spirit a zugravului. Nu-i sînge, zise ţiganca, văzînd privirea mea, aţintită în podea. Apoi, scurt, deschise uşa şi mă împinse în încăpere.
Acriu şi prompt olfactiv, un miros de haine murdare şi umede m-a învăluit. De după nişte perdele de plastic, a apărut duduia. Grăsulie, cu un miros de transpiraţie stătută şi cu părul vopsit blond. Mmm-bună dragule, spuse automat.

Cinci zile mai tîrziu conduceam spre 2 Mai. Eram pe Feteşti-Cernavodă şi, mîncărimi crîncene mă sfredeleau în zona pubiană. Alături de mine stătea Victor, care îmi prezenta în linii mari noile DCR-uri de la Sony ; la casetofonul maşinii, Metallica spunea bine ce spunea, iar pe bancheta din spate erau Coca şi Vasile, care îşi repetau rolurile. Pretextînd dureri de stomac, în Constanţa am oprit la un spital. Coadă, nervi. Într-un final, m-am văzut în faţa doctorului. I-am zis de mîncărimile crîncene. Doctorul, o matahală spre vîrsta pensionării, mi-a ordonat, sec, să-mi dau nădragii jos. Blazat, după examinare a dat verdictul: Phthirus pubis. Adică? Adică, lăţei!