Şi acum iată-mă în China, taman cu expoziţia de care vorbea Marilena. Marilena nu a mai venit – varii motive, de sorginte mai mult sau mai puţin mioritică, interpunîndu-i-se între dorinţă şi putinţă.
Trafic în Pekin. Ambuteiaje cu VW Passat, Audi şi Jaguar
Taxiul a oprit după un traseu halucinant, presărat de clacsoane, rapide schimbări de bandă, strecurări neaşteptate şi frîne bruşte. După peisajul de tip Manhattan, zona Hutong, unde se află “Bed Bar”, locul expoziţiei noastre, îmi aruncă gîndurile spre imaginile bucolice ale stampelor de gen.
Hutong: un loc decupat parcă din stampele de epocă
Cartier vechi, case tradiţionale, ricşe şi biciclete, fire aeriene savant încîlcite – telefon, curent, internet, cablu TV, cine-le-mai-ştie? – aparate de aer condiţionat înghesuite unul înr-altul, mai ceva ca pasagerii din autobuzul 331 la oră de vîrf, rufe spălate în familie dar puse la uscat, fără complexe, pe faţade.
Barul în care urma să ne dezlănţuim artileria grea a vizualului m-a cucerit din prima. 
Mobilier de sfîrşit de secol XIX – început de secol XX, ziduri din cărămizi vechi, vopsite în alb şi gri, lemn vechi, neacoperit de lac ori vopsea, un patio podit cu lemn, pe care se răsfăţau cîteva mese ce-şi zîmbeau anii mulţi, precum şi numeroase paturi, lăsate a trîndav hedonism, cu perne moi, îmbrăcate în feţe de mătase. 
Spaţiul, ca desfăşurare de ştiinţe feng-shui, se lasă, prietenos, cotropit de arta multimedia, întru treptată (re)descoperire. O cămăruţă mică, două paturi cu baldachin şi o plasmă branşată la un DVD. O cameră mai mare, trei mese si nouă scaune, un alt pat cu baldachin şi un video proiector, conectat la DVD. Un hol de trecere, trei plasme. Şi tot aşa...
Cîţiva chinezi zîmbitori, fumînd ţigară de la ţigară, cu întinderi leneşe de motani sătui, încercau să ne ajute; mai cu un cablu, mai cu o recalibrare de proiector... 
După care, paturile desfăşurate ca o infernală capcană oblomoviană, îi atrăgeau irezistibil, secerîndu-i fară milă şi trîntindu-i, ca pe nişte victime colaterale somnului de după amiază...
În a doua jumătate a zilei, după o serie de beri reci (chinezeşti, da’ bune şi, mai ales, în sticle generoase de 600 ml.), lucrările erau puse în funcţiune; Marilena Preda-Sânc avea o cameră reavănă, unde lucrarea i se răsfăţa într-o penumbră toropitoare, cu aromă de santal; Victor Velculescu avea proiectat „Duelul” său într-o cameră unde, văluri turcoaz fluturau a răcoroasă lene, ispitindu-te să te tolăneşti în pat iar Bogdan Mateiaş gîdila retinele într-un salon de fumat, cu intervenţiile sale proiectate pe suport arhitectonic. Într-o cameră cu miros de lemn vechi, proiectul meu legat de Albumul (postmodern) de familie rula pe un perete alb, pe care, pînă nu demult, atîrnaseră nişte fotografii conceptuale. Chiar în bar rula lucrarea lui Nicu Ilfoveanu iar Patatics îşi desfăşura colţii abstracţi ai vizualului său pe un holişor.
Totul era just şi perfect, drept pentru care, pînă la vernisajul preconizat pentru primele ore ale serii, mai aveam timp sa ajung la hotel, să fac un duş şi să mă odihnesc, două-trei ceasuri, în tihnă, la răcoarea umbroasă şi fără umiditate a aerului condiţionat.
Totuşi, nu. De odihnit aveam tot timpul să mă odihnesc la Bucureşti. De aceea, am decis să mă mai învîrt puţin prin Pekin. 
Excitaţia vizuală şi orgasmul descoperirii unei noi lumi – total noi! – depăşa oboseala zborului, la care adăugam şi instalarea expoziţiei. Astfel, de la Gloria Plaza Hotel – loc unde mi-am avut headquarter-ul în următoarele 240 de ore de China, paşii m-au purtat, uşor, spre una dintre gările Pekinului. 
Beijing Railway Station mi-a apărut masivă, ca o palmă peste ceafa arhitecturii, ctitorie a anilor ’50. Amintind (dureros) de Casa Poporului, edificiul reprezintă o tramă a gîndirii dogmatice, caz perfect de studiu în arhitectura totalitară. 
O mulţime colorată, zîmbitoare (şi în continuu vorbitoare la telefonul mobil) m-a înconjurat. Femei cu umbrele pastelate şi chipuri ce promiteau nostalgii orientale, bărbaţi cu figuri ce-mi aminteau de filmele cu karatiştii ce mi-eu legănat, la video, adolescenţa, poliţişti marţiali, plini de importanţa momentului şi a uniformei dar şi tineri cu look new punk… Strada crispată, hainele-tip-uniformă şi privirile golite de gînduri ale oamenilor, aşa cum le ştiam din fotografiile Paris Match-urilor din anii ’80, dispăruseră şi lăsase loc unui eterogen mixtum compositum.
Plasată în plin centrul Pekinului, între Jianguomen (unde era hotelul meu) şi Piaţa Tian An Men (loc în care abia aşteptam să ajung), Gara Pekinului şi-a trăit perioada de glorie şi freamăt maxim pînă în 1996, cînd a fost dată în folosinţă Gara de Vest din Capitală. De atunci, traficul feroviar a scăzut simţitor (zic statisticile şi localnicii) dar, mie unuia, pentru standardele mele de bucureştean, gara mi s-a părut a fi suficient de aglomerată şi aşa. 
În fiecare dimineaţă aveam să văd mai apoi, în următoarele zece zile, de la fereastra camerei de la hotel, trenurile care treceau pe lîngă Dongbianmen (Poarta de la Răsărit), a fostului zid ce separa Pekinul interior de partea exterioară a oraşului. 
Dongbianmen
Forfota din gară, mulţimea care venea, pleca, aştepta ori pur şi simplu contempla, mi-a conturat imaginea unei cascade umane, fabulos loc de eliberare energetică.
Intrarea în gară se făcea prin puncte de acces dotate cu aparatură de controlare a bagajelor, ca la aeroport. Jocurile Olimpice, care urmau să se desfăşoare douăzeci de zile mai tîrziu, născuseră măsuri de securitate sporită, pentru a preîntîmpina diferitele ameninţări lansate de terorişti.
Odată intrat în clădire, din nou m-a lovit un deja-vu cu iz de Casa Poporului. Once again, large is regular. Sau, mai exact, huge is common. Stîlpii poligonali, lampadarele desuete şi o stucatură bogat ornamentată cu motive florale aduc, de acum cincizeci de ani, amintirile prăfuite ale marilor palate ale poporului. 
Spaţii largi, destinate declarativ mulţimilor, vox populi – vox dei, aruncă în prim-plan crîmpeiele de amintiri cu imaginile de propagandă ce zugrăveau chipul fericit al clasei muncitoare. PR obsesiv-compulsiv, repetare pînă la saţietate a unor clişee, filme alb-negru, cu storry tîlcuitor, în care – invariabil! – duşmanul de clasă ori se căia că a supt sîngele poporului, ori sfîrşea în mod exemplar, sfîrtecat de propria-i rapacitate şi (într-un final moralizator) covîrşit de remuşcări...Decoraţiunile interioare ale construcţiei, croite pe calapodul imagistic ce prefigura Revoluţia Culturală, fuseseră învinse, prin exerciţiu postmodern, de brand-color-ul roşu-galben ce anunţă predictibilitatea chiftelei Mc Donald.
Oamenii nu mai poartă celebrele salopete şi şepci, ce făceau deliciul fotografiilor din anii ’60-’70... Pestriţi (în sensul bun) şi emancipaţi, actorii contemporani ai peisajului urban se înfăţişau privirilor mele ca vecini moderni ai satului global spre care (vrem-nu-vrem), ne îndreptăm, inevitabil. 
Informaţia, venită (şi) pe firul de internet, a branşat cultural (şi nu numai) China la toate tendinţele momentului.O femeie tînără şi frumoasă a trecut pe lîngă mine, unduitoare ca un manechin pe catwalk. Chipul ei trădează tot atîta interes pentru soarta luptei de clasă pe cît mă simt şi eu angajat în sporirea productivităţii la morcovi, prin aplicarea teoriilor lui Miciurin. Întorc (reflex mai vechi...) capul şi nu simt deloc fiorul revoluţiei culturale. Poate, doar discret, o urmă de parfum scump.
Privind ceasul, brusc am avut senzaţia că mi s-a prăbuşit cerul în creştet: în 50 de minute trebuia să fiu jos, la intrarea în hotel, de unde un microbuz al ambasadei avea să ne poarte pînă la vernisaj. A urmat apoi un marş forţat, un duş rapid şi, culmea, la ora fixată eram jos în hol. 
