Waves

Wave after wave, wave after wave

I'm slowly drifting (drifting away)

And it feels like I'm drowning

Pulling against the stream

Mr. Probz - Waves

July 2020, Krapets (Крапец), Bulgaria

Ce este Creativitatea?

The blacksmith and the artist

Reflect it in their art

They forge their creativity

Closer to the heart

 Rush - Closer to the Heart

1. Ianuarie 2020. Este cald şi miroase a primăvară. O primăvară bizară, venită mult prea devreme, aidoma sînilor prea devreme crescuţi la fetiţe de 9 - 10 ani, hrănite de părinţii grăbiţi şi sufocaţi de un azi incert, cu fripturi de pasăre, crescută accelerat cu hormoni de creştere. Privesc cerul şi un nuc înalt, suficient de înalt cît să dea cu crengile pînă la etajul 3, unde am biroul. Fereastra biroului este de fapt o uşă mare, care se deshide spre o terasă, loc de fumat, băut cafea, socializat şi respirat aer curat. Mă rog, cît de curat poate fi aerul din urbea noastră, binecuvîntată aici, în mijlocul Grădinii Maicii Domnului. Cîteva ciori îşi fac de lucru pe terasă, profitînd că nimeni nu a ieşit (încă) să fumeze. Au cîteva nuci pe care le iau în cioc, se ridică trei-patru metri, în zbor şi, apoi le lasă să pice, cu pocnet sec, pe gresia terasei. Lucrează pe rînd, se ridică fîlfîind agale şi, cînd cele de la sol dau un semnal (cra-cra!), corvida aflată-n zbor lansează nuca. Corvus one, launch!  Apoi fîlfîie spre nuca ei, sub privirile suratelor, o examinează cu luare aminte şi, dacă s-a spart coaja, mănîncă miezul. Plin de uleiuri esenţiale, vitamine, minerale, iod, oligoelemente şi alte-alea. Numai bune de băgat într-o reclamă pentru o viaţă sănătoasă.

2. Cu ceva vreme în urmă, în toamnă, pe aceeaşi terasă, cîteva corvus corone corone[1] au făcut o muncă de echipă pentru a recupera două nuci. Pe masa cu blat de sticlă a rămas, uitată de la o petrecere din vară, o vază în care adăstase vreun buchet de flori. Cu apă (evident!), puţin peste trei sferturi din înălţimea glastrei. Cine ştie cum nimeriseră două nuci în respectiva dihanie de sticlă colorată... Ciorile se învărteau, ţopăind, în jurul vasului în care pluteau, indiferente, cele două nuci. Negre şi lucioase, ca dintr-un film Pixar, păsările se uitau cînd cu un ochi, cînd cu celălalt la ispita de dincolo de peretele gros de sticlă. Au încercat să le prindă cu pliscul, dar nucile erau prea jos. După multă învîrtire, prima cioară a plecat. Au rămas doar trei să se învîrtă în jurul ispitei. Şi, atunci, o clipă de fantastic Discovery live a avut loc. Corvida plecată s-a întors, fîlfîind, s-a apropiat de vas şi a slobozit ceva din cioc în glastră. După care a zburat. Şi au zburat şi celălalte ciori. Iar apoi s-au întors. Pe rînd, au fîlfîit pe lîngă vază şi au aruncat ceva înăuntru. Iar au zburat, iar s-au întors. Acest du-te vino a durat vreun ceas. Vreme în care nivelul lichidului din vas s-a ridicat suficient cît, două dintre ciori să poată prinde, în cioc marele premiu: nucile. Pe masă a rămas o glastră plină ochi cu apă şi vreo patruzeci de pietre pe fundul ei...

3. Cartierul Pajura. Bucureşti, sectorul 1. Acesta a fost conceput de autorităţile comuniste în anii '50 - '60, ca zonă de rezidenţă uşor de supravegheat pentru ziarişti, secretari cu propaganda, secretari de partid din instituţii medii şi mici, securişti cu grade mici, personal care deserveşte ambasadele, precum şi pentru şefi ai BOB[2]. Destinată mai exact pentru o nomenclatură de eşalon 5 şi 6, respectiva zonă uneşte bulevardul Bucureştii Noi cu strada Jiului. Cine ajunge prin zona de nord, pe la Combinatul Fondului Plastic ori la Liceul Paciurea, a tranzitat, probabil, cartierul. O intrare, o ieşire: cel mai eficient mod de a filtra şi a supraveghea o zonă sensibilă. Dar, după revoluţia din '89, caracterul strategic al cartierului s-a pierdut. Şi, prin urmare, au ajuns în zonă şi alte categorii socio-pofesionale decît cele mai sus enumerate. Inclusiv eu, cititorule, am avut în ultimii 15 ani vizuina într-unul dintre blocurile ctitorite de Gheorghiu-Dej pentru politrucii săi. Eu, un urmaş al duşmanilor de clasă am ajuns să mă bucur de deliciile locative ale cremei comuniste (mă rog, aia de rang mai mic). Dincolo de conotaţiile strategice pentru un sistem politic (sper din suflet!) defunct, printre blocurile din Pajura este multă verdeaţă. Copaci, iarbă, tufe. Şi, de prin tufe, îşi iţesc capetele cîini de pripas. Destul de mulţi, dar prietenoşi cu băştinaşii. Organizaţi în ierarhii clare, blănoşiile-lor hămăie, prietenos, cînd le treci prin teritoriu. Cîte o mînă generoasă le mai zvîrle un os (sau mai multe) ori un colţ de pîine, rupt din sacoşă. Cu urechile capsate cu cercel de plastic cu cip, potăile comunitare adastă şi se preumbă prin Pajura cît e teritoriul lor marcat. De la primul jet, dat pe un gard şi pînă la ultimul, dat pe un salcîm. Dar, uneori, gaşca blănoasă, mai părăseşte aleile dintre blocuri, spre alte teritorii şi alte găşti de lătrători şi se avîntă, hăt, să traverseze Strada Pajurei. Ei, aici nu mai e trafic lejer, trec tot timpul troleibuze şi maşini, stînga - dreapta, dreapta - stînga... În grup compact, cîinii se duc la zebră şi, una dintre potăile cu mai multă experienţă scrutează cu atenţie să nu vină vreo maşină care să-i spulbere cînd traversează. Şi la momentul potrivit, şeful dă un semnal şi, mica haită se urneşte, traversînd regulamentar, pe trecerea cu marcajul şters...

4. Era în vara lui 1999. Eram în penultimul an de facultate şi, la cursul de "Istoria fotografiei" am primit pentru documentare un teanc de fotografii de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Imagini cu militari, cavalerişti în marea lor majoritate, în varii posturi eroice, pozînd ţanţoşi de pe caii lor frumoşi, în uniforme bogate şi pe care, de sub nuanţa sepia a cartonului îmbătrînit, le bănuiai în culori vii şi intense. Uniforme impresionante şi care, evident, furau ochii junelor domniţe ce oftau în sălile de bal la apariţia vreunui dragon[3]. Cerinţa pentru examen a fost să refacem imaginile cu pricina, într-un soi de staged photography[4] care viza reenactmentul[5]. Ne-am strîns vreo şase şi am decis să facem fotografiile împreună. Pentru că, evident, aveam nevoie şi de actori. Am tot plănuit să mergem, să căutăm prin garderoba de la Teatrul Naţional şi de la Operă şi, am pendulat, cu multă eleganţă, între decizia de a merge să fotografiem la o fermă unde puteai să călăreşti, pe lîngă Rîşnov, şi o bază hipică, pe lîngă Otopeni. Cert e că ne-am pomenit că mai erau două - trei zile şi trebuia să prezentăm imaginile în examen. O analiză rapidă a exclus din start orice deplasare la Rîşnov şi Otopeni, dat fiind că nu aveam bani de închiriat cai. Şi, imediat după aceea, au fost tăiate de pe listă şi sesiunile de scotocire prin garderoba teatrului şi operei, din fix aceleaşi pricini. Pecuniare, evident! Bun, şi ce rămîne de făcut? Improvizăm! Aşa ne-am strîns cu toţii, în curtea unuia din grup, pe lîngă Cişmigiu. O bicicletă mountain-bike şi o motoretă Mobra, ce avea cauciucurile desumflate, ne-au fost cai. Două mături cu coadă şi o tîrnă[6] erau săbiile şi, după cerinţă, puştile. Geaca de blugi, îmbrăcată cu spatele-n faţă, a fost vestonul de dragon. Iar şepcile de baseball erau chipiele. Am chiuit, ne-am tăvălit, ne-am împuşcat şi ne-am fotografiat. Apoi am băut bere. Ziua următoare am scos, cuminţi, fotografiile în laboratorul facultăţii şi, a treia zi, la examen le-am prezentat. Aici e o şarja, vedeţi, cavaleria atacă în forţă; în imaginea asta vedem cum prezintă trupele onorul (cu chipuri împietrite ţineam măturile şi tîrnele într-un salut adus unei colege care întrupa un general)... dincoace avem cîţiva soldaţi într-un studio fotografic elegant (pe două scaune de bucătărie, puse în curte, în faţa unui cearşaf întins la uscat, pe o sîrmă, stăteau aşezaţi doi colegi şi în spatele acestora, ceilalţi trei din grup, în atitudini voit relaxate). Profesorul, un om înalt şi voinic, blond şi cu figură de scoţian aprig, cu mustăţi viforoase şi perciuni stufoşi, ne privea cu ochii săi albaştri care, în timpul prezentării deveniseră şi mai albaştri, de un albastru-laser. Nu ştia daca trebuie să rîdă sau e vremea să se înfurie. Pînă la urmă, toţi am luat nota 9.

Patru momente. Două cu ciori, unul cu cîini şi unul cu studenţi. Ce au în comun? Creativitatea. Acea capacitate de a face posibil ceea pare imposibil. E jocul în care întorci în favoarea ta datele problemei de aşa manieră încît să obţii rezultatul pe care îl doreşti.

---

[1] cioară neagră

[2] Biroul organizaţiei de Bază - formă de organizare a partidului comunist la nivel de întreprinderi, cooperative, unităţi de învăţămînt

[3] "Dragonii" constituie mai multe tipuri de soldați întîlniţi de la sfîrșitul epocii medievale şi pînă în epoca modernă și contemporană, în mare parte din statele europene. Dragonii sînt primele unităţi de cavalerie care au folosit armele de foc. Corpul dragonilor a rezistat testului timpului, fiind regăsiţi în luptă inclusiv în Primul Război Mondial.

[4] Fotografii care surprind scene regizate şi construite artificial, în diferite decoruri, anume alese. Acest tip de imagine a devenit cunoscut din anii '80, graţie activităţii artiștilor Cindy Sherman și Jeff Wall. Aceste imagini mai sînt numite şi "tablouri fotografice".  

[5] Reconstituirea istorică este o activitate educativă în care participanții desfășoară un program după un plan prestabilit, pentru a recrea diverse aspecte ale unui eveniment sau perioade istorice.

[6] Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu care se mătură curțile sau străzile

Ce este arta?

No stop signs, speed limit / Nobody's gonna slow me down

AC/DC - Highway to hell

În tinereţe am avut o bruscă revelaţie cînd am descoperit sistemul filozofic al existenţialiştilor. Aşa cum spunea Camus, “sentimentul absurdului îl poate lovi în faţă pe orice om, la orice colt de stradă: în goliciunea sa mohorîtă şi tristă, cu strălucirea-i moartă, el este altfel imperceptibil.” Iar întrebarea principală, în jurul căreia gravitează întreg acest sistem de gîndire, este următoarea: “merita viaţa traită sau nu?” şi “este sinuciderea o solutie?”. Să nu ne iluzionăm că înţelepciunea şi cunoaşterea ar defini raportul omului cu lumea fiindcă, din păcate, predominant este sentimentul absurdului. Astfel, ne punem întrebarea legitimă: „Ce conferă un sens vieţii?”. Iar punerea în contradicţie a inimii, cea plină de dorinţe, cu universul, marcat de o suverană indiferenţă, duce la conştientizarea noţiunii de absurd. Absurd care, odată ce a fost cunoscut, devine patos, poate cel mai sfîşietor dintre toate năravurile.

Ei bine cititorule, aici intervine arta. Pentru a reduce definiţia artei la o esenţă, care să fie desluşită în puţine vorbe, aş putea s-o zugrăvesc ca fiind aidoma unui indicator de autostradă, care arată sensul vieţii. Din viteza cu care alergăm pe benzile aleatorii ale absurdului, arta încearcă să ne ofere o direcţie. Un anume sens ce este, evident, întotdeauna marcat de noima părtinitoare pe care i-a suflat-o, aidoma duhului divin, cel ce-a făurit-o. Artistul. Un om, cum îl arată Camus, liber, cu putinţa de a se salva. Ori care, poate va alege suicidul, aidoma tînărului Werther[1] ori a lui Van Gogh[2] . Oricum, viaţa se poate reclădi purificată prin iluminarea artei, cu ajutorul îndrumătoarelor pe care Artistul le-a pus pe autostrada Absurdului. Fiindcă, odată ce realizăm existenţa absurdului, pricepem că trebuie să trăim alături de el, la fel cum vieţuim în plină epidemie de gripă alături de germenii ce ne pot covîrşi în orice moment. Iar Omul Absurd trăieşte cum consideră de cuviinţă, înţelegînd însă, cu precizie, două lucruri:  pe primul loc este faptul ca există şi, în al doilea rînd, că este muritor.

În această Golgotă a cotidianului şi a rutinei, a monotoniei şi a încercării de a găsi sensul vieţii, am identificat, pînă la suprapunere, condiţia camusiană a lui Sisif cu starea artistului.  Pedepsit de catre zei, pe care i-a sfidat, Sisif a fost pus, în Infern, să urce un bolovan pînă in vîrful unui munte. Şi, invariabil, odată ajuns în vîrful muntelui, Sisif vedea pietroiul căzînd îndărăt, în vale. După care, o lua de la capăt, din nou, fără de preget, fără de întrerupere. La nesfîrşit... Şi, culmea, trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!

Cu siguranţă, fiecare s-a întrebat: “...cînd va fi gata ceea ce ne propunem să facem?” ori, “...de fapt, care este rostul a ceea ce facem?”. Camus ne-a oferit cheia şi a desluşit: “fericirea şi absurdul sînt doi copii ai aceluiaşi părinte. Ei sînt nedespărţiţi". Aşadar înţelegem că descoperirea Absurdului are ca rezultat fericirea. După cum absurdul se poate naşte, deopotrivă, din mult rîvnitul sentiment de fericire. Iar arta apare ca o bornă pe calea acestei căutări, fie că este vorba de un dripping ce arată starea de spirit a lui Jackson Pollock, fie că este vorba de portretele pe care Sandro Botticelli i l-a făcut Simonettei Cattaneo Vespucci, soţia lui Marco Vespucci şi prea rîvnită amantă a lui Lorenzo de' Medici...

Arta ne arată că ființele umane se află într-o continuă și nesfîrșită căutare a scopul și fericirii în viață. Căutare chinuitoare, ce zgîrie cu unghiile în zădărnicia de granit a universului. Lupta pentru a găsi un sens într-un univers căruia-i lipsește orice sens se află în inima condiției umane, iar condiţia umană se află în centrul căutării artistice, căutare care arde în sufletele celor care şi-au făcut din artă un principiu de viaţă. Şi Camus a observat bine: nu este atît de interesată observarea absurdului, pe cît prezintă interes consecințele conștientizării acestuia. Fiindcă putem ori să ignorăm absurdul și să continuăm să căutam un sens, în van, ori să respingem absurdul și să ne răsculăm împotriva zădărniciei universului.

În ciuda aparențelor, arta, practiacarea artei şi Mitul lui Sisif[3] nu reprezintă consemnările unui nebun chitit să se autodistrugă. Sînt mai degrabă proceduri pentru fericire. Cînd Sisif coboară muntele, în căutarea bolovanului, îşi poate oferi o introspecţie. Şi, un moment, va fi cel mai fercit!

---

[1] Suferințele tînărului Werther - (Die Leiden des jungen Werthers) este un roman scris în registru romantic de Johann Wolfgang von Goethe şi apărut în 1774, una dintre operele reprezentative ale mișcării literare Sturm und Drang (tradus de obicei în lucrările criticii de specialitate româneşti ca „furtună și avînt”), mișcarea literară de protest din literatura germană din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Romanul a fost primit și de critici și de fani cu reacții foarte puternice. Mulți cititori din clasa de mijloc au fost nemulțumiți de alegerea unui personaj principal care, prin felul său de a fi și acțiunile sale, se plasează în opoziție față de valorile morale și religioase burgheze. Sinuciderea era, la acea vreme, un subiect tabu. Mulți au susținut că opera îndeamnă tinerii să se sinucidă, afirmații care au părut confirmate în urma „Werther-Fieber”. Suferințele tînărului Werther Traducere: Alexandru Philippide; Editura Polirom, 2015

[2] Pe 27 iulie 1890, Vincent van Gogh iese pe cîmp să picteze. Soții Ravoux mărturisesc că la întoarcere artistul s-a împușcat în piept cu un pistol. Doctorul Gachet îl informează imediat pe Theo, care ajunge imediat la fratele său și îi este alături atunci cînd moare în noaptea de 29 iulie 1890. Se presupune că Vincent ar fi luat pistolul din Pointoise ori l-a împrumutat de la un fermier pentru a speria ciorile. Dar, biografii Steven Naifeh și Gregory Whit Smith susțin însă că Van Gogh nu s-a sinucis. Potrivit celor doi scriitori este mult mai probabil ca artistul să fi fost împușcat din greșeală de doi băieți, decît ca pictorul să fi ieșit pe cîmp pentru a picta, după care să se împuște în piept. Mai mult, în urma cercetărilor a reieșit faptul că unghiul glontelui era unul oblic, și nu drept cum ar fi trebuit să fie dacă artistul s-ar fi sinucis. Van Gogh: The Life Steven - Steven Naifeh și Gregory,  Whit Smith, Random House Trade Paperbacks, 2012

[3] Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara - Albert Camus Editura RAO, 2014

1 ianuarie

1 ianuarie a venit oarecum firesc, dupa tiribombele care au zdrenţuit urechile în timpul Revelionului. Mai o coma alcoolică, mai o dischinezie biliară, mă rog, fiecăruia după putirinţă şi apetit.

Am ieţit pe stradă către ceasurile 10 ale dimineţii, sub un soare care parcă făcea playback pentru luna mai, la o temperatură de zero grade. Celsius, c-altminteri eram cu toţii conservaţi pentru vremi ce va să vie...

Oraşul pustiu se bucura de un trafic inexistent, frumos ca-n vremea lui Ceauşescu pe perioadă de iarnă cînd, din octombrie - noiembrie şi pînă hăt, prin aprilie - mai, maşinile cetăţenilor care aveau aşa ceva (maşini) adăstau care-pe-unde-apucau, pe motiv de trafic restricţionat.

Fotografii se bucurau de pustietate şi, petrecăreţi întîrziaţi îşi tîrau picioarele spre-cine-ştie-ce-destinaţii. Cîţiva căţei scoşi la plimbare şi nişte biciclişti mai animau pustiul oraşului somnoros..

La multi ani!