duminică, 2 februarie 2020

Ce este arta?


No stop signs, speed limit / Nobody's gonna slow me down
AC/DC - Highway to hell
În tinereţe am avut o bruscă revelaţie cînd am descoperit sistemul filozofic al existenţialiştilor. Aşa cum spunea Camus, “sentimentul absurdului îl poate lovi în faţă pe orice om, la orice colt de stradă: în goliciunea sa mohorîtă şi tristă, cu strălucirea-i moartă, el este altfel imperceptibil.” Iar întrebarea principală, în jurul căreia gravitează întreg acest sistem de gîndire, este următoarea: “merita viaţa traită sau nu?” şi “este sinuciderea o solutie?”. Să nu ne iluzionăm că înţelepciunea şi cunoaşterea ar defini raportul omului cu lumea fiindcă, din păcate, predominant este sentimentul absurdului. Astfel, ne punem întrebarea legitimă: „Ce conferă un sens vieţii?”. Iar punerea în contradicţie a inimii, cea plină de dorinţe, cu universul, marcat de o suverană indiferenţă, duce la conştientizarea noţiunii de absurd. Absurd care, odată ce a fost cunoscut, devine patos, poate cel mai sfîşietor dintre toate năravurile.
Ei bine cititorule, aici intervine arta. Pentru a reduce definiţia artei la o esenţă, care să fie desluşită în puţine vorbe, aş putea s-o zugrăvesc ca fiind aidoma unui indicator de autostradă, care arată sensul vieţii. Din viteza cu care alergăm pe benzile aleatorii ale absurdului, arta încearcă să ne ofere o direcţie. Un anume sens ce este, evident, întotdeauna marcat de noima părtinitoare pe care i-a suflat-o, aidoma duhului divin, cel ce-a făurit-o. Artistul. Un om, cum îl arată Camus, liber, cu putinţa de a se salva. Ori care, poate va alege suicidul, aidoma tînărului Werther[1] ori a lui Van Gogh[2] . Oricum, viaţa se poate reclădi purificată prin iluminarea artei, cu ajutorul îndrumătoarelor pe care Artistul le-a pus pe autostrada Absurdului. Fiindcă, odată ce realizăm existenţa absurdului, pricepem că trebuie să trăim alături de el, la fel cum vieţuim în plină epidemie de gripă alături de germenii ce ne pot covîrşi în orice moment. Iar Omul Absurd trăieşte cum consideră de cuviinţă, înţelegînd însă, cu precizie, două lucruri:  pe primul loc este faptul ca există şi, în al doilea rînd, că este muritor.
În această Golgotă a cotidianului şi a rutinei, a monotoniei şi a încercării de a găsi sensul vieţii, am identificat, pînă la suprapunere, condiţia camusiană a lui Sisif cu starea artistului.  Pedepsit de catre zei, pe care i-a sfidat, Sisif a fost pus, în Infern, să urce un bolovan pînă in vîrful unui munte. Şi, invariabil, odată ajuns în vîrful muntelui, Sisif vedea pietroiul căzînd îndărăt, în vale. După care, o lua de la capăt, din nou, fără de preget, fără de întrerupere. La nesfîrşit... Şi, culmea, trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!
Cu siguranţă, fiecare s-a întrebat: “...cînd va fi gata ceea ce ne propunem să facem?” ori, “...de fapt, care este rostul a ceea ce facem?”. Camus ne-a oferit cheia şi a desluşit: “fericirea şi absurdul sînt doi copii ai aceluiaşi părinte. Ei sînt nedespărţiţi". Aşadar înţelegem că descoperirea Absurdului are ca rezultat fericirea. După cum absurdul se poate naşte, deopotrivă, din mult rîvnitul sentiment de fericire. Iar arta apare ca o bornă pe calea acestei căutări, fie că este vorba de un dripping ce arată starea de spirit a lui Jackson Pollock, fie că este vorba de portretele pe care Sandro Botticelli i l-a făcut Simonettei Cattaneo Vespucci, soţia lui Marco Vespucci şi prea rîvnită amantă a lui Lorenzo de' Medici...
Arta ne arată că ființele umane se află într-o continuă și nesfîrșită căutare a scopul și fericirii în viață. Căutare chinuitoare, ce zgîrie cu unghiile în zădărnicia de granit a universului. Lupta pentru a găsi un sens într-un univers căruia-i lipsește orice sens se află în inima condiției umane, iar condiţia umană se află în centrul căutării artistice, căutare care arde în sufletele celor care şi-au făcut din artă un principiu de viaţă. Şi Camus a observat bine: nu este atît de interesată observarea absurdului, pe cît prezintă interes consecințele conștientizării acestuia. Fiindcă putem ori să ignorăm absurdul și să continuăm să căutam un sens, în van, ori să respingem absurdul și să ne răsculăm împotriva zădărniciei universului.
În ciuda aparențelor, arta, practiacarea artei şi Mitul lui Sisif[3] nu reprezintă consemnările unui nebun chitit să se autodistrugă. Sînt mai degrabă proceduri pentru fericire. Cînd Sisif coboară muntele, în căutarea bolovanului, îşi poate oferi o introspecţie. Şi, un moment, va fi cel mai fercit!






[1] Suferințele tînărului Werther - (Die Leiden des jungen Werthers) este un roman scris în registru romantic de Johann Wolfgang von Goethe şi apărut în 1774, una dintre operele reprezentative ale mișcării literare Sturm und Drang (tradus de obicei în lucrările criticii de specialitate româneşti ca „furtună și avînt”), mișcarea literară de protest din literatura germană din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Romanul a fost primit și de critici și de fani cu reacții foarte puternice. Mulți cititori din clasa de mijloc au fost nemulțumiți de alegerea unui personaj principal care, prin felul său de a fi și acțiunile sale, se plasează în opoziție față de valorile morale și religioase burgheze. Sinuciderea era, la acea vreme, un subiect tabu. Mulți au susținut că opera îndeamnă tinerii să se sinucidă, afirmații care au părut confirmate în urma „Werther-Fieber”. Suferințele tînărului Werther Traducere: Alexandru Philippide; Editura Polirom, 2015
[2] Pe 27 iulie 1890, Vincent van Gogh iese pe cîmp să picteze. Soții Ravoux mărturisesc că la întoarcere artistul s-a împușcat în piept cu un pistol. Doctorul Gachet îl informează imediat pe Theo, care ajunge imediat la fratele său și îi este alături atunci cînd moare în noaptea de 29 iulie 1890. Se presupune că Vincent ar fi luat pistolul din Pointoise ori l-a împrumutat de la un fermier pentru a speria ciorile. Dar, biografii Steven Naifeh și Gregory Whit Smith susțin însă că Van Gogh nu s-a sinucis. Potrivit celor doi scriitori este mult mai probabil ca artistul să fi fost împușcat din greșeală de doi băieți, decît ca pictorul să fi ieșit pe cîmp pentru a picta, după care să se împuște în piept. Mai mult, în urma cercetărilor a reieșit faptul că unghiul glontelui era unul oblic, și nu drept cum ar fi trebuit să fie dacă artistul s-ar fi sinucis. Van Gogh: The Life Steven - Steven Naifeh și Gregory,  Whit Smith, Random House Trade Paperbacks, 2012
[3] Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara - Albert Camus Editura RAO, 2014

Niciun comentariu: