No stop signs, speed
limit / Nobody's gonna slow me down
AC/DC - Highway to hell
În tinereţe am avut o bruscă revelaţie cînd am descoperit
sistemul filozofic al existenţialiştilor. Aşa cum spunea Camus, “sentimentul
absurdului îl poate lovi în faţă pe orice om, la orice colt de stradă: în goliciunea
sa mohorîtă şi tristă, cu strălucirea-i moartă, el este altfel imperceptibil.” Iar
întrebarea principală, în jurul căreia gravitează întreg acest sistem de
gîndire, este următoarea: “merita viaţa traită sau nu?” şi “este sinuciderea o
solutie?”. Să nu ne iluzionăm că înţelepciunea şi cunoaşterea ar defini
raportul omului cu lumea fiindcă, din păcate, predominant este sentimentul
absurdului. Astfel, ne punem întrebarea legitimă: „Ce conferă un sens vieţii?”.
Iar punerea în contradicţie a inimii, cea plină de dorinţe, cu universul,
marcat de o suverană indiferenţă, duce la conştientizarea noţiunii de absurd. Absurd
care, odată ce a fost cunoscut, devine patos, poate cel mai sfîşietor dintre
toate năravurile.
Ei bine cititorule, aici intervine arta. Pentru a reduce
definiţia artei la o esenţă, care să fie desluşită în puţine vorbe, aş putea s-o
zugrăvesc ca fiind aidoma unui indicator de autostradă, care arată sensul
vieţii. Din viteza cu care alergăm pe benzile aleatorii ale absurdului, arta
încearcă să ne ofere o direcţie. Un anume sens ce este, evident, întotdeauna
marcat de noima părtinitoare pe care i-a suflat-o, aidoma duhului divin, cel
ce-a făurit-o. Artistul. Un om, cum îl arată Camus, liber, cu putinţa de a se
salva. Ori care, poate va alege suicidul, aidoma tînărului Werther[1]
ori a lui Van Gogh[2]
. Oricum, viaţa se poate reclădi purificată prin iluminarea artei, cu
ajutorul îndrumătoarelor pe care Artistul le-a pus pe autostrada Absurdului. Fiindcă,
odată ce realizăm existenţa absurdului, pricepem că trebuie să trăim alături de
el, la fel cum vieţuim în plină epidemie de gripă alături de germenii ce ne pot
covîrşi în orice moment. Iar Omul Absurd trăieşte cum consideră de cuviinţă, înţelegînd
însă, cu precizie, două lucruri: pe primul loc este faptul ca există şi, în al doilea rînd, că este muritor.
În această Golgotă a cotidianului şi a rutinei, a monotoniei
şi a încercării de a găsi sensul vieţii, am identificat, pînă la suprapunere,
condiţia camusiană a lui Sisif cu starea artistului. Pedepsit de catre zei, pe care i-a sfidat,
Sisif a fost pus, în Infern, să urce un bolovan pînă in vîrful unui munte. Şi,
invariabil, odată ajuns în vîrful muntelui, Sisif vedea pietroiul căzînd îndărăt,
în vale. După care, o lua de la capăt, din nou, fără de preget, fără de
întrerupere. La nesfîrşit... Şi, culmea, trebuie
să ni-l închipuim pe Sisif fericit!
Cu siguranţă, fiecare s-a întrebat: “...cînd va fi gata ceea
ce ne propunem să facem?” ori, “...de fapt, care este rostul a ceea ce facem?”.
Camus ne-a oferit cheia şi a desluşit: “fericirea şi absurdul sînt doi copii ai
aceluiaşi părinte. Ei sînt nedespărţiţi". Aşadar înţelegem că descoperirea
Absurdului are ca rezultat fericirea. După cum absurdul se poate naşte,
deopotrivă, din mult rîvnitul sentiment de fericire. Iar arta apare ca o bornă
pe calea acestei căutări, fie că este vorba de un dripping ce arată starea de
spirit a lui Jackson Pollock, fie că este vorba de portretele pe care Sandro Botticelli
i l-a făcut Simonettei Cattaneo Vespucci, soţia lui Marco Vespucci şi prea
rîvnită amantă a lui Lorenzo de' Medici...
Arta ne arată că ființele umane se află într-o continuă și
nesfîrșită căutare a scopul și fericirii în viață. Căutare chinuitoare, ce
zgîrie cu unghiile în zădărnicia de granit a universului. Lupta pentru a găsi
un sens într-un univers căruia-i lipsește orice sens se află în inima condiției
umane, iar condiţia umană se află în centrul căutării artistice, căutare care
arde în sufletele celor care şi-au făcut din artă un principiu de viaţă. Şi Camus
a observat bine: nu este atît de interesată observarea absurdului, pe cît prezintă
interes consecințele conștientizării acestuia. Fiindcă putem ori să ignorăm
absurdul și să continuăm să căutam un sens, în van, ori să respingem absurdul
și să ne răsculăm împotriva zădărniciei universului.
În ciuda aparențelor, arta, practiacarea artei şi Mitul lui
Sisif[3]
nu reprezintă consemnările unui nebun chitit să se autodistrugă. Sînt mai degrabă
proceduri pentru fericire. Cînd Sisif coboară muntele, în căutarea bolovanului,
îşi poate oferi o introspecţie. Şi, un moment, va fi cel mai fercit!
[1] Suferințele tînărului Werther - (Die Leiden des jungen Werthers) este un
roman scris în registru romantic de Johann Wolfgang von Goethe şi apărut în
1774, una dintre operele reprezentative ale mișcării literare Sturm und Drang (tradus de obicei în
lucrările criticii de specialitate româneşti ca „furtună și avînt”), mișcarea
literară de protest din literatura germană din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea. Romanul a fost primit și de critici și de fani cu reacții foarte
puternice. Mulți cititori din clasa de mijloc au fost nemulțumiți de alegerea
unui personaj principal care, prin felul său de a fi și acțiunile sale, se
plasează în opoziție față de valorile morale și religioase burgheze.
Sinuciderea era, la acea vreme, un subiect tabu. Mulți au susținut că opera
îndeamnă tinerii să se sinucidă, afirmații care au părut confirmate în urma
„Werther-Fieber”. Suferințele tînărului
Werther Traducere: Alexandru Philippide; Editura Polirom, 2015
[2] Pe 27 iulie 1890, Vincent van Gogh
iese pe cîmp să picteze. Soții Ravoux mărturisesc că la întoarcere artistul s-a
împușcat în piept cu un pistol. Doctorul Gachet îl informează imediat pe Theo,
care ajunge imediat la fratele său și îi este alături atunci cînd moare în
noaptea de 29 iulie 1890. Se presupune că Vincent ar fi luat pistolul din Pointoise
ori l-a împrumutat de la un fermier pentru a speria ciorile. Dar, biografii
Steven Naifeh și Gregory Whit Smith susțin însă că Van Gogh nu s-a sinucis.
Potrivit celor doi scriitori este mult mai probabil ca artistul să fi fost
împușcat din greșeală de doi băieți, decît ca pictorul să fi ieșit pe cîmp
pentru a picta, după care să se împuște în piept. Mai mult, în urma
cercetărilor a reieșit faptul că unghiul glontelui era unul oblic, și nu drept
cum ar fi trebuit să fie dacă artistul s-ar fi sinucis. Van Gogh: The Life Steven - Steven
Naifeh și Gregory, Whit Smith, Random
House Trade Paperbacks, 2012
[3] Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul
revoltat. Vara - Albert Camus Editura RAO, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu