Cel-Ce-Poartă-Jenant-Un-Nume-Mare

Cînd grăunţele din clepsidră izbesc, sonore cioburi de siliciu, timpul gata măcinat între dinţii Marelui Rechin, sonorităţile de Pink Floyd pendulează între Time şi Money. Pentru ca, de fapt, time is money şi o biată melodie, pierdută prin vălătucii netului, picură cioburi de amintiri, peste focul mocnit al pulsiunilor electorale.
Purtători jenanţi de nume celebre (Blaga, să zicem), ispravnici ai plusvalorii parciomonios vămuite, uită cum, în urmă cu optsprezece ani, din scăunele moi, cu pluş roşu, de prefecţi ai, să zicem, judeţului Bihor, aplaudau frenetic actul horticol prin care minerii, cu Ortacul-Cozma-n-frunte, au plantat in acel iunie de neuitat, floricele în Piaţa Universităţii.
Aceiaşi purtători-jenanţi-de-nume-celebre (Blaga, să presupunem, prin absurd), trimiteau în acel devreme iunie ‘90, cu minuţe moi şi jilave de graba înseilării, adeziuni, “în numele muncitorimii”, prin care susţineau reevaluarea principiilor floral-peisagistice, de la fîntîna din faţa Arhitecturii.
Optsprezece ani mai tîrziu, în acest globalizant trend de încălzire globală, penibilii-purtători-de-nume-celebre (să admitem că şi numele de Blaga poate fi tîrît, fără mari probleme, de pe Corola de Minuni a Lumii pînă-n pisoarul Vămii Oradea) uită umorile de stînga şi firicelul de salivă prelins la colţul gurii, întru sfîntă mînie proletară, cu prilejul ritmatelor ţipete de “huo!”, la adresa Golanilor, legionari-pletoşi-bărboşi-şi-ochelarişti, ce înţesau Piaţa Universităţii.
Iată cum, de aici, de la înălţimea celor optsprezece ani de la Piaţa Universităţii, aniversare-a-Majoratului-plantării-de-floricele, dacă vreţi, prefectul-vameţ (metamorfoza kafkiană ce amuşinează a buldogoasă candidatură), într-o sublimă renaştere şi autogonflare, se erijează în, teman anticomunistul-cu-guşă-cărare-pe-mijloc-şi-soluţie-pentru-orice.
Practic, un fel de “Blaga – 3 într-unul”, variantă beta şi, lejer expirată.
Eructaţia - eructează, flatulaţia - flatulează, fermentaţia - fermentează, constipaţia - constipează. Afişe portocalii, strîmb lipite-n vitrine şi pe care s-au căcat muştele josnice şi făr’ de respect pentru candidatul oranj (această veritabilă mutaţie organică a unui distilat de comunism, tras prin alambicul Revoluţiei), au transformat Capitala într-un soi de pahar lipicios de oranjadă depreciată.
Cu figură buimacă, uşor mahmură, de vameş care nu primeşte nici măcar o ciocolată Poiana, Cel-Ce-Poartă-Jenant-Un-Nume-Mare cîntăreşte din priviri trecătorii, de pe out-door-uri decolorate de soare. E acea privire a profesionistului care ştie ca, oricum, ceva-ceva, tot o să pice!

Luna de hirtie

- Omagiu lui Boris Vian -

Say, its only a paper moon

Sailing over a cardboard sea

But it wouldn't be make-believe

If you believed in me

Ella Fitzgerald – It’s Only A Paper Moon

Dimineata de rapoarte.
E vineri, deci facem raportari pentru saptamina ce a trecut.
Ce frumos, ce inaltator!
Vad cum pasari cu coada in forma de lira vin sa-si ascuta ciocul de smarald in peturile care plutesc intru browniana mizerie pe apele domestice ale Herastraului-cel-frumos-curgatoriu-intru-mindra-salba-de-lacuri-a-frumoasei-noastre-capitale.
Iar smaraldul pliscurilor scinteiaza si stropi fini de piatra lichefiata zboara spre alta inaltare, noroc cu clestii-recuperatori-de-smarald, pentru ca, nu-i asa, legea fizicii ne invata ca nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, totul se transforma. Si astfel, recuperati cu grija, de Clesti, stropii de smarald ajung pe tejgheaua bijutierilor de la Cooperativa Arta & Precizie unde, trasi in fire ductile, pline de o melodioasa transformare in pulberi de lina tip “Argus”, vor face bucuria gospodinelor ce tranziteaza Oborul.
Iata, se poate.



Un fard excesiv de maiestru vine sa disimuleze cirpaceala ochilor cu somn nesomnit dintr-o trezire netrezita a unui vis nevisat in care, chiar si eu, din apolonic scaun ce face huta, a directoriala distractie, ma visez dormind intru dulce adormire, intre sini aromati de fecioare metise, cu sfircuri tari si fara tatuaje, cu nasul strivit de axila lipsita de par a FEMEII, dezgolita de haine, prejudecati si umori psihotice.
Si, astfel, rotocoalele circulare ale pasarilor-cu ciocul-de-smarald incep sa aiba colturi, intr-o cvadratura a cercului, ce tine de un esoterism ascuns si de nimeni stiut.
Probabil ca Orbit profesional scirtiie pe dintii mei albi pentru ca, in profesionalismul sau ascute dintii, mai ceva ca lupta de clasa, in detrimentul tartrului galbui, dar prietenos, ce a definit, secole de-a rindul, fiinta noastra nationala.
Lipsite de aparare impotriva petelor de pe rochiile casual, corporatiste-balerine pasesc gracil pe tocuri, evitind in ultimul moment coliziunea cu bordura proaspat schimbata de un videan viclean, agramat dar bogat in sensuri financiare si influente de partid.
Iar eu stau si, in ochi, imi picura asteptari albastre, de pe penele pasarii tineretii care, intr-un superb acord ce complementaritate, pe masura ce imbatrineste, devine oranj si chitroasa.
Ei bine, reporterii nostri au avut din nou dreptate!
Cu noul inalbitor, atit dintii mioritici vor deveni mult mai albi, cit si zimbetul Monicai Lewinski va avea o stralucire de neuitat.
Pentru ca, daca Ariel cu microparticule nu a devenit inca religie nationala, e numai din cauza ca ad-urile nu au rulat suficient in constiinta neadormita a acestui neam dirz, barza, varza, viezure, brinza, banzaï!
Si alte cuvinte de origine necunoscuta.
In principiu, mai am si oarece dorinte necuviincioase, dar mi le pun in friu, pentru ca, desi, daca in principiu, nimic din ce-i omenesc nu-mi e strain, totusi, trebuie sa salvez aparentele unei prezumptive seriozitati a celor 40 de ani ne-mpliniti…
Dup-amiaza bate cu pumnii-n usa, mai mai s-o scoata din balamale, in vreme ce sus, pe cer, plafonul de nori pare inundat de la etajul superior si, zau, m-astept sa-nceapa sa curga apa pe scari, usurel, in discrete niagare.
Tare-as fuma o tigara fara filtru!
Plaminii trag adinc in ei aroma de Orbit (professional) si menta nu ma satisface decit 45%. In rest, mai ramin 28% sanse de precipitatii izolate, la colturile gurii, plus 85% polyester si 20% elastan.
Plescaielile dizgratioase date de ciunga imperialista se suprapun flexului ce biziie afara, implacabil ca destinul, polizind, slefuind, taind carnea, inca ferma si fara celulita vizibila, a metalului care, daca nu-i batut cit e cald, devine batut de soarta si de vinturi, constante circumstante existentiale determinate, uneori, de fasolea mexicana. Evident, aceasta din urma, pe post de simbol decadent al unei globalizari mutante.
Microsoftul microsofteaza, wordul wordizeaza, Creedence-ul cridanseaza.
Totusi, dincolo de sonoritatile evazate, de blugi saptezecisti, cu aroma de cinepa uitata-n buzunarul de la spate, se deschide larg si primitor, spectrul frustrarii, conform unei politici a castrarii consecvente principiului de carpe diem.
Drept pentru care, nemultumirea-mi da-n clocot, alaturi de cafeaua Jacobs, pusa special sa pacaleasca postasul, aragazul se umple de spume si, din balele ce se revarsa peste albul pur si virginal al emailului ies aburii miniei, din care se tese, demna, pestilenta proverbelor resemnate ce spun ca desteptul promite si prostul trage nadejde. De exemplu.
In rest, numai bine. Rinocerii roz fac hora in jurul firmelor private, in vreme ce elefantii abulici zboara capiati de caldura, in roiuri dense, desupra ciresilor ce infloresc intru mindra cultura japoneza. Traiasca (inca o data) globalizarea si propasirea ei pe cele mai inalte culmi!
Miorita, de fapt, este doar un haiku mai lung!

Ploaie si amintiri cu curve

Sweet dreams are made of this

Who am I to disagree?

Travel the world and the seven seas

Everybody's looking for something

Some of them want to use you

Some of them want to get used by you

Some of them want to abuse you

Some of them want to be abused

Eurythmics - Sweet Dreams

Ploua si autobuzul ma transporta, conserva jilava si cu geamuri aburite. Zeci de trupuri, inghesuite in mult prea putin spatiu, emana feromoni (sau doar, banal, asuda) intru iritare colectiva, pricinuita si de lipsa spatiului vital. Rucsacul imi atirna greu pe umar, umbrela ma inghesuie.
Coborit din inaltul turnului de fildes intr-un mult mai (la propriu) tere-a-tere cartier de pe linga Herastrau, imi petrec 30 de minute zilnic intr-un mars pe linga verdele parcului. Azi, pe plumburiul de dinaintea ploii, rucsacul mi-a atirnat mult mai greu insa. Ai grija sa iti inchizi calculatorul cind iesi din birou; T. ti-a intrat pe mesagerie si a aflat ca te-ai plins nu-stiu-cui ca e asa si pe dincolo pe aici, m-a avertizat unul dintre noii colegi, in timp ce pufaia o tigara.
Senzatia de nauceala, de lovitura in frunte, a anesteziat mesajul. Cu greu, prin picla ca de molton umed, mesajul a atins intr-un tirziu reostatul care a declansat becul rosu: alarma!
Autobuzul se hurducaie vesel pe piatra cubica si lucioasa, stropind impartial pietonii, cind rotile prind vreo balta la bordura.
Leganat de mastodontul municipalitatii pe Maresal Prezan brusc, peste intimplarea diurna, am suprapunerea unei amintiri mai vechi, de acum vreo 16 ani.
Era tot primavara si, proaspat angajat la Romania libera, intr-un inceput de week-end, m-am intilnit cu citiva fosti colegi de liceu. Locul faptei era pe linga Pache Protopopescu, intr-o circiuma numita frantuzit La Grande Magouille. Mai multe sticle de vin si un fum gros de tigari ne-au facut sa nu simtim cind s-a lasat intunericul. Drept pentru care, (i)luminati de tot soiul de idei, doar ce-am traversat Pache Protopopescu si-am nimerit pe Matasari. Unde, un puradel soios, care exersa scuipatul prin strungareata, ne-a intrebat daca nu vrem niste printese. De ce nu?
Asadar, ne-am pomenit pe undeva, inspre Academia de Teatru si Film, intr-un demisol in care se balanganea un bec chior de frigider. Puradelul a sters-o, incurajat de-o palma peste ceafa, mestesugit aplicata de-o tiganca batrina, care a inceput sa negocieze la singe pretul per printesa. Intr-un final, ajungind la consens (ca tot era nea Nelu la timona Romaniei p-atunci), tiganca ne-a pus in palma cite-un prezervativ si, engage!, ne-a aruncat in miezul problemei.
Juma’ de ceas mai tirziu, ne-am regasit cu totii pe strada, fluierind a lejere buzunare. Doar Jean nu mai aparea. Al dracu’!, comenta cite unul, dupa care fluieratul si sutul in bordura era reluat.
Intr-un tirziu, apare si Jean cu tiganca si doua printese dupa el. Jean nervos, celalalte dindu-se de ceasu’ mortii. Pa ochii mei, minca-ti-as, n-am vrut decit sa stie baba cine e baietii, ca sa nu le bata pa fete asa, aeurea ori degeaba… D’aia am loat por’moneele lu baietii lu’ matale, se jura tiganca; da’ sa mor io, zau voeam sa le dau indarat la plecare. Doar c-a plecat baetii prea iute. In vremea asta, cele doua printese dadeau din cap a aprobare, ca da, asa e. Doar din onestitate si pura curiozitate luasera portofelele.
Asa ca, Jean incepu sa faca apelul si sa ne dea portmonee cu acte, legitimatii si bani.
Jean era politist, iar curvele – curve. Si hoate!

Acum saisprezece ani - portofelele luate din buzunare, in timp ce..., iar acum - o mesagerie violata... cind eram la buda! Unele lucruri ramin constante... Cum ar fi, sa zicem, curvele! Indiferent de parfumul folosit!
Autobuzul ma legana spre Pajura in vreme ce amintirile de acum 16 ani se suprapuneau, cliseu arhetipal, peste intimplarile de azi…

Filmu' de karate

Din nou, salutar, gratios si plin de amintiri binare, hardul prafuit ce-a marcat trecerea dintre milenii m-a cucerit duminica dupa-amiaz'. asa ca, iata un text publicat, a l'epoque, pe unul dintre primele situri de informatie romaneasca (care, din pacate, azi nu mai exista): www.maronet.ro, fie-i arhivarea usoara.

Su-Yong este un baiat simplu, de la tara. Cu nasul mai borcanat, el este un om de omenie, baiat necajit, orfan de ma-sa si tac-su, care cat e ziulica de lunga priveste cu jind dupa Zambet-de-Privighetoare (nu mai stiu numele-n original), in vreme ce-si vede de indeletnicirile sale cotidiene si bucolice: dat apa lavite, boabe la gaini, cantat seara, dupa cotetul ratelor, in lumina lunii si-n alb-negrul filmului.
Fei are o mustata rara, bani (nu se stie cati, da' sepresupune ca destui, daca nu chiar multi), pantaloni asemanatori blugilor romanesti de pe vremea lu' Impuscatu', precum si multe pohte lubrice si baloase, cand trece zvelta si mladia Zambet-de-Privighetoare prin cadru. Fei stie sa se bata. Ma rog, asta a invatat el la scoala, cand chiulea, si mergea la un do-jo unde preda kung-fu un batranel cu zambet ca al lu' Iliescu si barbison ca al lu' Constantinescu. Care batranel, om de treaba si karatist la locu' lui, l-a invatat si pe Su-Yong ceva bataie, asa, ca sa nu se zica c-ar fi cel mai fraier din canton. Zambet-de-Privighetoare e amarnica si abrasa, ii raspunde lui Fei in doi peri si, parca-parca s-ar cam uita dupa Su-Yong, ca-i baiat asezat si chibzuit, ca stie rostu' la plantat orez si la cautat de oua gaina-n cuibar. Da' Fei, miroase el caZambet-de-Privighetoare nu-l baga-n seama si-ntr-o seara, pe cand isi bea mintile si-si pierdea noptile cu altii de teapa sa, jucand carti pe firfirei chinezesti, cu ceva miros de Hong Kong de dinainte de retrocedare, i-a ticluit bietului Su-Yong ditamai pocinogul, ca sa nu-l mai placa fata si sa-i intoarca spatele. Drept urmare, Fei purcede sa-i faca lui Su-Yong tot soiul de neajunsuri si mascari, culminand cu o batuta zdravana administrata in puterea noptii batranelului cu zambet ca al lu' Iliescu si barbison ca al lu' Constantinescu. Despre care, de fapt, facuram vorbire mai 'nainte. Da' nu mai 'nainte de-a lasa la locu' faptei un medalion al lu' Su-Yong, medalion pe care-l stia tot satu' si pe care i-l luase pe cand Su-Yong canta cu foc si dor despre ochii frumosi ai lu' Zambet-de-Privighetoare. Si mosuletu' a ramas lat in mijlocu' drumului, de l-au gasit in zori copii care plecau la scoala. Evident langa medalionul bine-stiut. Pe care-l zareste iute-mintenas si Zambet-de-Privighetoare, aparuta cine stie de ce p-acolo. Probabil, pentru ca asa-i spusese regizoru'. Ei, si unde nu-ncep sa curga belelele pe capu' bietului Su-Yong, baiat simplu, de la tara, cu nasul mai borcanat, dar om de omenie, baiat necajit, orfan de ma-sa si tac-su, care cat e ziulica de lunga priveste cu jind crescut dupa Zambet-de-Privighetoare, care-ncepe, pardon de expresie, sa-l tratreze tot mai cu curu'. In vreme ce Fei, cu blugii lui, creste-nochii fetei. Singuru' care stie adevaru' e insa taman batranul karatist, cu zambet ca al lu' Iliescu si barbison ca al lu' Constantinescu. Care, dupa ce se intremeaza cat de cat, il ia de-o parte pe Su-Yong si-i zice adevaru' gol-golut. Iar Su-Yong, pe buna dreptate, se maniaza peste poate si de peste tot se aud viori si violoncele, tobe si timpane, de-ti vine sa te sparii, nu alta! Su-Yong isi musca degetul, ii curge sange, dupa care, cu des'tu ranit isi zangaleste pe pectorali un soi de diez, ca de la telefonu' mobil, si porneste dupa Fei. Fei il aude de dinainte ca s-apropie de casa lui, unde juca poker cu ailalti bagabonti, ca prea zbierau acu' trambitele si duduiau tobele, ca sa nu mai zic de zgreptaneala rau-vestitoare a viorilor. Si iese-n fata casei.
"Ce vrei, bre Su-Yong, ce vii cu tam-tam incoa'? Ti s-a urat cu binele, au te mananca schinarea?" se-ncontreaza Fei la Su-Yong. La care, Su-Yong se-ncranceneaza si mai abitir si-i paleste o palma cu picioru' peste mustata rara lu' Fei, de se cutremura adunarea si auzi mirarea onesta izbucnind din plamani. Mare si sa te tii bataie, cu pari, cu bate, cu pumni, palme si picioare, cu unghii si cu muscaturi.
Evident, Fei pierde. Su-Yong castiga. Zambet-de-Privighetoare il iubeste acu' si mai tare pe Su-Yong, iar batranu' karatist lacrimeaza, din ochiu' beteag, in vreme ce p-ala sanatos nici nu-l mai simte de bucurie. Lumea canta, se-aud viori, laute si alte instrumente zbaraite nazal, Su-Yong se-nsoara cu Zambet-de-Privighetoare si nu fac multi copii, ca si asa p-acolo-i problema mare cu demografia. (16 august 2001)

Cuvinte

Sarbatoare, escavare, planificare, masturbare, bacsis, somaj.

Accente, talente, bacsis, valente, potente, masini, bani.

Conturi, eludare, fisc, credit, vile, bacsis.

Alcool, turnesol, tutun, tun, tagareta II, ei si noi, bacsis, algoritm din doi in doi, monopol.

Delegatie, parlament, bacsis, diurna, discurs, somnifer,microfon, conferinta, frectie.

Benzina scumpa, pana, vulcanizare, bujie, bacsis, mester, ulei, faliment.

Viza, bacsis (din nou), plecare, emigrare, pa.

Bucurii scurte

Zgirmind duminca dupa amiaza prin cutia veche cu harduri prafuite, am dat peste textul de mai jos, postat, la vremea lui, pe un sit care azi nu mai exista: http://www.maronet.ro/
Soarele de afara, micile complicitati adulterine dintre razele de vara si vintul de primavara timpurie, cafeaua bauta in amurg, pe o cromatica rosie cu sonoritati de "Manhattan Transfer", toate mi-au sugerat ca textul se potriveste, de minune, contextului.

Cind soarele rasare si cerul capata culori ce se transforma din rosu aprins, sintetizat intr-o linie subtire, in violeturi reci, tot mai reci, spre albastrul inalt si punctat inca de stele pilpiitoare, Dacia alerga inca pe sosea, in urma raminind rind pe rind tot soiul de orasele de cimpie si sate mici, luminate doar de farurile masinilor in trecere. Fisiitul rotilor pe asfalt, muzica a libertatii si a viselor lipite, ca abtibildele, pe caldura verii, apropie cu fiecare borna de kilometru depasita, tot
mai mult, marea de visul ce se repeta, obsesiv, inca de anul trecut, de cind ai vazut-o ultima data.

Motorul duduie a siguranta si putere, nechezatul cailor-putere se transmite de sub capota, iar prin geamul pe jumatate deschis intra un vinticel racoros, care inca nu s-a imbibat de mirosul de ulei si bitum incins. La casetofonul masinii zumzaie caseta speciala pentru 2 Mai, caseta arhetipala pe care o pui de fiece data cind fugi din orasul incins spre tarmul plesnit de valurile albastre. Il auzi pe Hendrix, pe Jim Morrison, Joan Baez se tinguie si ea cind ii vine rindul. « People are strange, when you’re a stranger / Faces luck ugly, when you’re alone”. Dar tu nu esti singur.

Cind soarele s-a ridicat deja pe bolta, incalzind tot mai mult, tu esti deja cu betele cortului pe plaja si auzi fosnete stranii din celalalte corturi care te inconjoara. Intr-un final cortul este inaltat si, desi sta strimb, nu-ti pasa prea tare, te bagi inauntru si cazi rapus de oboseala. Adormi. Si visezi. Soarele incalzeste tot mai mult cortul, iar tu executi, in somn, un strip-tease de somnambul, aruncind rind pe rind sacul de dormit, bermudele, tricoul... Te trezesti in plina vipie, iesi din cort, auzi valurile
Fosnind si pescarusii tipind si dind rotocoale. Sunetele orasului sint departe. Te simti bine si ai vrea ca momentul sa se prelungeasca la infinit, pentru ca stii prea bine ca duminica faci cale-ntoarsa. De ce momentele de bucurie solara sunt atit de scurte?

5 iulie 2001

Compensatie

Prin ‘45-‘46, Andre Breton era convins ca Bucurestiul va deveni capitala mondiala a suprarealismului. Iar daca nu ar fi avut loc operatia de schimbare de sex, care a transformat România dintr-o diva a monarhiei constitutionale intr-o isterica republica populara, poate ca profetia lui Breton s-ar fi implinit! Si totusi, p-undeva, nadragii rupti in cur ai republicii lu’ Petru Groza poate-ar fi fost oleaca
sexy, daca prin pinza sfisiata s-ar fi vazut forme apetisante si nu supurarile si ulceratiile unui regim care, trecut de vama in portbagajul tancurilor sovietice, avea dintii galbeni si cariati, iar
picioarele, scilciate de bocancii second-hand ai Mamei Rusii, puteau ingrozitor.
Bref, suprarealistii români, care n-au apucat s-o stearga spre alte zari, de farmec pline, au facut un viraj la firu’ de par spre realismul socialist, importat odat’ cu zimbetul linistitor din portretele
oficiale ale tatukului Stalin, de la poporul frate-vecin-si-prieten din URSS.
Da’ ghinion! N-a fost sa fie! Andre Breton n-a avut nici macar pe jumatate premonitia de Mama Omida pe care a afisat-o, constant si dezinvolt, Mos Brucan, dupa '90.

Iaca d-aia, am ajuns o tara dadaista cu legi facute parca sub auto-dicteu, in somn, si guvernanti decupati parca din scrierile lui Urmuz. Sa nu zicem ca nu exista compensatie!