China, zece zile (IV)

Palatul de Vară. 頤和園 Yiheyuan, în chineză.

Iată cea mai cunoscută grădină imperială din China. Existenţa Palatului de Vară este legată, cel mai adesea, de jumătatea secolului XVI, de dinastia Qing şi împărăteasa Cixi. Totuşi, istoria acestei grădini imperiale începe mult înainte, încă din 1115 d.H., în timpul dinastiei Jin. Succesiunea împăraţilor a contribuit la dezvoltarea sa, atît prin extindere, dar şi prin amplificarea construcţiilor existente, precum şi la rescrierea geomeriei reliefului, mai ales prin prisma principiilor feng-shui. În ceea ce priveşte actuala sa formă, aceasta datează din timpul ultimei dinastii ce a stăpînit China (Qing, 1644 – 1911). De altfel, dinastia Qing, prin împărăteasa Cixi, işi leagă definitiv numele de Palatul de Vară, printr-un scandal, pricinuit de o deturnare de fonduri. Astfel, după ce a suferit distrugeri majore în urma unei expediţii punitive anglo-franceze, în 1860, douăzeci de ani mai tîrziu, în 1880, împărăteasa ordonă restaurarea sa. Numai că, banii din care se restaurează Palatul de Vară proveneau din fondurile dedicate modernizării marinei militare… Ca semn al faptului că fondurile iniţiale erau destinate marinei, una dintre constructiile de pe malul lacului a primit forma de vapor cu zbaturi.
Yiheyuan – grădina plină de odihnă a liniştii – a fost gîndit ca loc de retragere a împăraţilor. Deşi iniţial era amplasat în afara Beijingului, Palatul de vară a fost, în cele din urmă, înglobat în trupul oraşului, odată cu dezvoltarea sa firească. Întins pe 290 de acri, Palatul de Vară te îmbie să îl descoperi, ca o curtezană cochetă, ce-şi dezvăluie, cu parcimonie, secretele…

Microbuzul Ambasadei a oprit, cu o tuse scurtă, pe o alee paralelă cu drumul principal. Căldura umedă ne-a lovit din nou moalele capului, subversivă ca duşmanul de clasă. Instantaneu, tricoul a devenit ud, iar cureaua genţii foto încălzea umărul cu sîrgul unui godin ce duduie în iarnă. Aveam la dispoziţie trei ore şi jumătate – maxim patru ceasuri – ca să vizităm Palatul de Vară.
Începusem să resimt, puternic, la două zile de cînd ajunsesem în China, schimbarea abruptă de fus orar. Ochii cu lipici pe pleoape şi picioarele grele m-ar fi tras la somn dar, ideea care mă mai ţinea, cît de cît, în poziţie verticală era că, odată întors în Bucureşti puteam să dorm cît îmi poftea inima… Dar de Beijing aveam parte doar atunci şi acolo, la faţa locului…
Coadă la bilete şi apoi intrarea în Yiheyuan. Aglomeraţia mare m-a trimis cu gîndul la duminicile în care măsuram, cu sîrg, Herăstrăul, alături de pasul sprinţar al vreunei diafane reprezentante a feminităţii…
Odată intrat în interiorul Grădinilor Palatului, zumzetul oraşului s-a estompat, ca într-un film în care, coloana sonoră marchează trecerea la o altă scenă. Acelaşi public, aceiaşi participanţi la rutina urbană. Totuşi, toţi păreau transfiguraţi, într-un fel, de pătrunderea în acel spaţiu. Parcă îi înveşmîntau noi costume, spaţiul imperial aureolîndu-i cu o lumină absolut specială.
Model de Feng Shui, Yiheyuan se dezvăluie cu subtilitatea şi eleganţa unei amante, fără nici o ostentaţie, cu naturaleţea respiraţiei, firesc, precum zborul păsării. După ce treci de poarta de la intrare, bogat decorată, într-un amestec cromatic violent pentru ochiul vizitatorului occidental, ocoleşti panoul menit să opreasca fantomele. Se spune, în tradiţia orientală, că fantomele nu pot merge decît drept şi, de aceea, nu pot face zig-zag ca să treacă de respectiva oprelişte. Apoi, magie!, te pomeneşti într-o altă lume. Nici un amănunt nu este neglijat; acurateţea şi grija pentru detaliu împinge modelarea locului spre paroxistice rafinamente de decorare.
De-a stînga se întindea un lac acoperit cu nuferi (sau lotuşi?), pe care, atent, un lucrător, îi curăţa.
Aleea se întindea, a îmbiere pedestră spre un liman ascuns, pe coline, printre copaci deşi.
Un chinez bătrîn, aşezat pe marginea de piatră a aleii, privea toropit furnicarul uman ce vizita Palatul de vară. Obosit şi, cu un anume scepticism în ochi, îşi făcea agale vînt cu un evantai ieftin, din mătase…
Fete, îmbrăcate în trend occidental, se plimbau prin mulţime ca nişte mici explozii de culoare, ascunse de vipie sub pastelate umbreluţe de soare. Macho, băieţi descheiaţi la cămăşi, îşi etalau pectoralii spînatici, în plimbări gureşe. Familii din care respira, contradictoriu, conservatorismul vestimentar (la părinţi) şi rebeliunea look –ului (la copiii adolescenţi) se plimbau, senine, prin labirintul viu al mulţimii.
Spaţiul oferă simultaneitate de generaţii: bunicile, care au apucat pantofii meniţi să păstreze un picior mic, într-un trend al unei estetici sadice, mamele, zîmbitoare, şi cu o linie vestimentară de o sobrietate ce vizează austerul, amintind prin minimalism tunica lui Mao şi, în fine, tinerii, adolescenţii şi copiii pentru care, Revoluţia Culturală nu e decît un capitol din manuale… Cu un look ce oscilează între new-punk şi hip-hop, cu certe influenţe emo şi manga, noua generaţie, ce se pregăteşte să preia frîiele Chinei peste 20 – 30 de ani, este cosmopolită, emancipată, vorbeşte fluent engleza şi se raportează la branduri. Nike, Adidas, Nokia, Sony, Armani sînt la fel de logice şi normale pentru ei, la fel cum, filmele anilor ’50 – ’60 prezentau emoţia lacrimogenă a muncitorilor fruntaşi, felicitaţi de Marele Cîrmaci…
Implacabil însă, ceasul ronţăia timpul, dumicăţindu-mi vizita. Am făcut un veritabil marş prin Palatul de Vară. D-abia am apucat să văd Piatra Longevităţii (mare îmbulzeală acolo…), Piatra Dragostei (ciopor de oameni…) şi Piatra Înţelepciunii (cîţiva ochelarişti îi dădeau, timizi, ocol).
De undeva, dintr-un pavilion, se auzeau, picurate, sunete ce se-mpleteau, răcorind parcă fierbinţeala densă a după-amiezii. Cîteva fete, coborîte parcă din stampele de epocă, cîntau la instrumente tradiţionale. Publicul – nici prea mulţi, nici prea puţini – stătea cuminte, pe trepte de piatră şi asculta concertul care, pentru mine, avea o sonoritate stranie, nemaiîntîlnită pînă atunci. Sunete fruste, de corzi ciupite şi gîtuite imediat, în reverberaţii carnale, mi l-au evocat (sacrilegiu oare?) pe Hendrix; lor li s-au alăturat alămuri, picurate în contrapunct, ca sublinierile cromatice care, în pictură, se bazează pe complementaritate şi, peste toate, line ca vîntul, se aterneau, rîu sonor, notele născute din instrumentele de suflat. Magia n-a durat mult. Zece minute, poate un sfert de ceas; ajunsesem la sfîrşitul concertului: fetele şi-au strîns instrumentele, au făcut o reverenţă graţioasă şi s-au retras din pavilion. Aplauzele au însoţit ieşirea vestalelor muzicante.

La mulţi ani!

Se spune că esenţele scumpe se păstrează în sticluţe mici. Fie să aveţi o droaie de asemenea sticluţe, cu de toate, pentru 2009!
Lumina să vă călăuzească ochii, armonia să vă călăuzească paşii şi iubirea să vă poarte sufletul!

China, zece zile (III)

China nu mai poate fi analizată în termenii maoismului. Este evident. Totuşi, analizele critice ale societăţii chineze rămîn puternic ancorate într-o abordare binară, opunînd o putere unită şi omnipotentă – inclusiv pe plan ideologic – unei societăţi amorfe şi reprimate. Totuşi, ce se întîmplă într-o societate în care, sfîrşitul totalitarismului şi chiar o anume democratizare, nu se fac simţite în cadrul alegerilor? Răspunsurile se găsesc într-o analiză a comportamentelor şi discursurilor ce se situează în afara celor două poziţii ocupate de represiune şi dizidenţă.
Elitele (încă) fragmentate încearcă să încadreze (şi nu numai să subordoneze) mişcările şi grupurile sociale care tind, natural, să devină instituţii. Practic (şi pragmatic) acesta este terenul pe care se construieşte China reformelor.

Speach-urile de la vernisajPublic interesat si interesant

After hours

De la revolutia culturala la revolutia digitala
Prima ieşire nocturnă, rupere de placenta comodă a hotelului, dotată cu aer condiţionat şi apă rece la frigider, a fost în Piaţa Tian An Men. Buric al Pekinului modern, dar şi al Pekinului vechi, pentru mine locul are, la modul primar vorbind, o triplă seminificaţie.
În primul rînd este locul din care se poate pătrunde în Oraşul Interzis.
În al doilea rînd e locul în care, aproape pleonastic faţă de deschiderea tot mai mare a societăţii chineze către reformă şi modernitate occidentală, duhul lui Mao încă bîntuie, ca o minge de ping-pong, între mausoleul său şi portretul gigantic, agăţat pe zidul Oraşului Interzis.
În fine, în al treilea rînd, Tian An Men este un loc ce-mi trezeşte amintiri dureroase, link-uri ale memoriei ce plonjază undeva la sfîrşitul deceniului nouă şi începutul deceniului zece, al veacului trecut. Imagini alb-negru şi color, Paris Match cu “Exclusif Pekin”, articol apărut la un an de la Incidentul din patru iunie, în aceeaşi lună în care, în Bucureşti, Piaţa Universităţii a devenit Piaţa Tian An Men II…
După vernisajul expozitiei de la “Bed Bar”, loc de discursuri oficiale şi, după aplauze, şansă (fabuloasă!) de întîlnire a publicului chinez consumator de artă, paşii ne-au purtat spre (evident!) Tian An Men.
Taxiul ne-a lăsat pe o străduţă lîngă Piaţă. Lumina portocalie a becurilor cu mercur încălzea cromatica spaţiului larg, dînd un sentiment fast, de început de petrecere. Mulţimea se scurgea, aidoma unui rîu, din şi înspre Piaţă, umplînd trotuarele late în valuri umane, continuă maree, mustind de viaţă, dorinţe şi vise.
Încerc să îmi imaginez demonstranţiile ce s-au derulat între 15 aprilie şi 4 iunie 1989, cînd studenţii, intelectualii şi muncitorii chinezi şi-au unit vocile împotriva autoritarismului şi politicii economice a Partidului Comunist Chinez (PCC), cerînd reforme democratice şi redefinirea structurii guvernului.
La momentul respectiv, Perestroika lui Gorbaciov părea un liman luminos în smîrcurile comunismului, prin care mărşăluiam noi toţi, tovarăşii din Gulag, indiferent de naţionalitatea noastră.
În Pekin, rezultatul intervenţiei brutale a armatei împotriva protestatarilor a dus la rănirea şi moartea a sute de civili. Dacă statisticile oficiale menţionează un total între 200 şi 300 de victime, raportările asociaţiilor studenţeşti precum şi ale Crucii Roşii vorbesc de 2.000 – 3.000 de victime.
La doar un an distanţă, în iunie ’90, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, intervenţia brutală a minerilor chemaţi de Iliescu, a azvîrlit România într-un nemeritat con de umbră al istoriei, a cărui îndepărtare, cu multă trudă, a început şapte ani mai tîrziu. Piaţa Tian An Men este plină. Oameni tineri, cu chipuri senine şi zîmbitoare, aflaţi într-o continuă mişcare, parcă într-o browniană căutare a unui Graal numai de ei ştiut.
Sînt oameni care nu au împlinit încă 30 de ani. Oameni pentru care, exceptînd poveştile părinţilor lor, normalitatea lumii înseamnă altceva decît Revoluţie culturală. Persoane pentru care, lumea începe să se dezvăluie după ’90. După Tian An Men.

Dar ce este cu Tian An Men?
Dacă în 1978, Deng Xiaoping a lansat o serie de reforme economice şi politice, menite să introducă, treptat, economia de piaţă, precum şi o anume liberalizare politică, care să relaxeze sistemul lui Mao Zedong, mai mulţi studenţi şi intelectuali apreciau, la sfîrşitul anilor ’80 ai secolului trecut, că reformele, de fapt, bat pasul pe loc. Iar, concluzia se impunea de la sine: China trebuie să îşi reformeze sistemul politic. Inclusiv pîrghiile de control, social şi politic, deţinute de PCC.
Acest grup a văzut liberalizarea politică venind din interiorul partidului, după chipul şi asemănarea Glasnostului (powered by Mihail Gorbaciov) şi, prin urmare, aştepta reforme similare.
Protestele din Tian An Men, în ’89, au izbucnit oarecum în conjuncţie cu moartea fostului secretar general, Hu Yaobang. Îndepărtarea acestuia din funcţia de Secretar General al PCC fusese anunţată cu doi ani în urmă, pe 16 ianuarie 1987. Apelurile sale directe pentru o “reformă rapidă”, precum şi dispreţul vădit pentru “excesele Maoiste”, l-au transformat într-un ţap ispăşitor ideal în ochii lui Deng Xiaoping şi a altora, mai ales după protestele pro-democratice ale studenţimii, desfăşurate între 1986 şi 1987.
Pe lîngă eliminarea sa din funcţie, Hu Yaobang a fost forţat, la părăsirea Comitetului Central al Partidului Comunist, să îşi facă o “umilitoare auto-critică”. Astfel, neaşteptata sa moarte, cauzată de un infarct, la 15 aprilie 1989, a oferit studenţilor, încă o dată, ocazia perfectă de a se aduna, nu numai pentru a-l jeli pe răposatul Secretar General, ci şi pentru a-şi face auzite vocile, cerînd “anularea verdictului” aplicat acestuia şi readucînd sub reflectoare, încă o dată, ideile pro-democratice, născute cu prilejul protestelor din ’86-’87. (http://en.wikipedia.org)

Două fete stau de vorbă cu un poliţist tînăr. Relaxaţi, cei trei sporovăie. Fetele – gureşe ca nişte vrăbiuţe, tînărul poliţist – cu figură de adolescent marţial, care a îmbrăcat hainele tatălui. Prezenţa mea, cu aparatul de fotografiat nu le crează nici o inhibiţie. Stau pe vine şi sprijin aparatul de bordură; folosesc obiectivul de 17-40, deschis total; gîndesc imaginea şi o vreau lejer mişcată în zona personajelor. Închid diafragma şi lungesc timpul de expunere. Cei trei, după ce mi-au aruncat cîteva priviri, continuă discuţia fără să-mi mai acorde nici cea mai mică atenţie. Declanşez, declanşez, declanşez. Se aude clic-clac-ul oglinzii de la aparat. Privesc imaginea de pe display şi sînt multumit.
Vis-à-vis, inconjurat de beculeţe ce-i definesc conturul, se află mausoleul lui Mao. Pe acelaşi trotuar cu mine, un magazin de suveniruri. Brichete cu chipul lui Mao, ceasuri simple de mînă cu poza lui Mao dar şi modele mai agere, in care, în loc de secundar, Mao dirijează însuşi timpul cu mîna sa, pixuri cu Mao, colecţii de casete video şi DVD-uri cu discursurile lui Mao, dar şi cu cele mai frumoase parade. Cîteva monitoare prezintă imagini din anii glorioşi ai Revoluţiei Culturale. Mao cu şapcă, Mao încheiat la copcă, Mao salutînd soldaţii, Mao îmbrăţişînd pioneirii, Mao cu baloane care zboară şi Mao, chip zugrăvit din mii de trupuri, în manifestaţii-mamut, pe stadioane… O fată tînără priveşte imaginile de pe monitoare şi în braţe are un vraf de DVD-uri, de pe coperta cărora, grăsun, bonom şi cu uşoară calviţie, zîmbeşte (evident!) tot Mao.
Brusc am avut o revelaţie: Mao nu mai e Mao; Mao a devenit un agent de marketing, Mao e căpătat statutul de PR object, Mao s-a transformat într-un logo! Cumpărînd o şapcă tip Mao, verde şi cu steluţă roşie, am putut degusta mai apoi, la hotel, plin de burgheză satisfacţie, un decadent whiskey scoţian turnat peste gheaţă şi stins din tărie cu un Schweppes rece. Într-o lume plină de branduri personalizate, China a ştiut, fără complexe, să îşi transforme chiar şi trecutul recent într-un atu comercial! Din răcoarea camerei de hotel am avut o viziune: în scurt timp, portretul lui Mao, din piaţa Tian An Men, va fi înlocuit de lucrarea lui Andy Warholl!