Maşina de scris

În ziua de 1 ianuarie m-a trăsnit, aşa, dintr-o dată, ideea unui desen animat. Aşadar am început să umplu, metodic, foldere pe mai toate partiţiile a două laptop-uri, plus pe cîteva harduri portabile, cu imagini care să-mi folosească drept documentaţie. Cîteva ture date pe Google mi-au îmbogăţit cu sute de megi o zestre de imagini din care – evident – la lucru se va aplica sănătoasa lege 20-80. Care (via marketing) ne învaţă că, în 80 % din cazuri nu folosim decît 20 % din garderobă (garantez: aşa e!)…

Şi, consecvent ideii desenului animat, lunea şi vinerea (zilele de atelier) am purces la sănătoase întoarceri, de veritabil fiu risipitor, la originile cromaticii: acuarelă, tuş, acril, hîrtie, apă şi pensule. Peste astea se mai adaugă un bătrîn copiator Minolta şi scanerul A4 de pe biroul lui Toni (încă nu i-am văzut potenţialul dar sper, în curînd, sa mă bucur de primele digitalizări).

Drept pentru care, în lungile seri de iarnă în care nu m-am dedicat lecturii Capitalului, am redescoperit voluptatea pensulei încărcată de culoare, ce mîngîie hîrtia care, umedă, se ondulează de plăcere. Serii întregi de hîrtii A4, aşternute pe parchetul atelierului, aşteptau cuminţi să se usuce.

Într-o seară însă, răcoarea atelierului, ton în ton cu zăpada aşternută în februarie, m-a făcut să n-am chef de apă, culori şi pensule. Şi totuşi, era într-o luni şi, fiind zi de atelier, evident, eram la atelier.

Ochii mi s-au plimbat, a leneşă (re)descoperire a decorului: un radio vechi, alt radio vechi, televizorul sovietc (şi posibil funcţional) din anii ’60, primit de ziua mea de la Marius, fotografiile înrămate, făcute la Beijing şi, cocoţată, pe un alt radio vechi, tehnic piedestal al propagandei sovietice din anii ’50, tronează Optima, maşina de scris pe care, vreme de opt ani am folosit-o, pe cînd lucram la România liberă.

Drept pentru care, am decis o schimbare de registru şi am optat pentru fotografie. Iar subiect al fotografiei să fie însăşi Optima.

Şi acum, privind fotografiile făcute în iarnă, brusc mi-a venit, aşa, un chef să istorisesc cum a ajuns această maşină de scris în atelierul meu.

Prin 2005 (parcă), Sorin – fost camarad la Rl, fotograf atent, cu ochi lucid – mi-a spus că redacţia s-a mutat de la Casa Scînteii pe Nerva Traian, în fostul sediu Connex. Şi cu lucrurile vechi din redacţie se s-a întîmplat? Care lucruri vechi? Ştiu şi eu; maşinile de scris – de exemplu, ori aparatele de mărit, de la ”Foto”... Sorin a rîs, de aparatele de mărit nu mai ştia nimic de mult, de cînd s-a trecut pe digital; probabil au fost aruncate la gunoi, în spatele Casei Scînteii; însă maşinile de scris au ajuns toate la Glina, la tipografie...

Un an de zile, în fiecare dimineaţă, în drumul spre Turnul de Fildeş din Piaţa Victoriei, trecînd pe lîngă Casa Scînteii, mi-am amintit de pocnetul literei in hîrtia albă, rulată pe carul maşinii de scris. Un an de zile, trecutul de ziarist se edulcorase într-atît, ca imagine, încît, jobul de analist de comunicare de la etajul 17 părea sterp, incolor, inodor şi insipid, dorul de ducă prefigurînd, probabil, criza vîrstei de mijloc.

Un an de zile mi-am amintit de senzaţia de furnicare din buricele degetelor cînd izbesc clapele cu litere ale maşinii de scris. Un an de zile mi-au răsunat în amintire rafalele rapide ale literelor ce se aştern pe coala A4, în aliteraţii căutate, în metafore menite să cosmetizeze ori în consonanţe ascuţite şi incisive, aidoma unei lame de bisturiu... Astfel că, în vara lui 2006, brusc, într-o zi am decis să mă duc să caut maşina mea de scris.

Din Piaţa Victoriei pînă la Glina am făcut vreo oră – traseu de şofer sinucigaş şi masochist. Aerul condiţionat pompa o răcoare iluzorie în maşină iar soarele dogora în deşertul urban, pe cît de golit de alte sentimente mai bune, pe atît de încărcat de maşini mari 4X4, cît nişte brave camioane, numai bune de transportat recoltele de varză, de pe ogoare pînă în pieţe...

De la ieşirea spre Autostrada Soarelui, am virat în scurt, la dreapta şi, în loc de vise cu foşnet de valuri, efluvii moi şi dulcege, de hoit şi gunoi ars au început să se dueleze cu brăduţul atîrnat, strategic, lîngă una dintre suflantele bordului. Semn cert că groapa de gunoi era p-aproape şi, (colateral) tipografia României libere, de asemeni. O săgeată din tablă ruginită, pe care-am văzut-o prima dată-n ’93, arăta că-ntr-acolo, la capătul acelui drum, cu asfalt crăpat, se află Tipografia R.

Maşina şi-a sfîrîit hurducat roţile, pe drumul ce amintea de Mad Max şi de o anumită inocenţă cinematografică a anilor ’80. În sfîrşit, Tipografia. Mare şi urît construită, ca un restaurant ridicat după Revoluţie la marginea vreunui sat de cîmpie, pe un drum cu vad, de un chelner dat afară de la cine-ştie-ce-restaurant-de-mahala, de patronul care l-a prins furînd...

Bună ziua, bună ziua... Sînt Bogdan Iorga şi am lucrat la România liberă pînă în 2001. Da, şi? Şi am înţeles că s-au adus aici maşinile de scris cînd redacţia s-a mutat din Casa Scînteii în Nerva Traian. Da, şi? Şi aş vrea să cumpăr o maşină de scris. Păi n-aveţi calculator? Am eu unul dacă vreţi. Am calculator, mulţumesc. Vreau însă o maşină de scris. Da? Păi nu sînt de vînzare, zice omul din faţa mea. Da’ ce faceţi cu ele? Păi le ţinem într-o cameră pînă le-om arunca... Păi, atunci nu-i mai bine să-mi vindeţi una mie? Omul din faţa mea face o figură nefericită, de parcă l-ar durea dinţii. Îmi face semn să-l aştept şi începe un periplu, pe un coridor lung. Lumina soarelui este savant filtrată prin desenele făcute de picăturile de apă, pe praful aşternut pe geamuri, de cel puţin zece ani încoace. De cealaltă parte – sînt birouri. Pe la colţuri, autocolantul ce imită lemnul s-a rupt, dezvelind într-un mod nu tocmai sexy structura de rumeguş. Într-un itinerar brownian, interlocutorul meu intră şi iese din birouri, se apropie şi se depărtează de mine, vorbind în continuu la un telefon mobil procopsit şi lucitor, disonant decrepitudinii decorului. Într-un final termină convorbirea şi, cu o mină preocupată se apropie de mine şi-mi susură subversiv: e OK, vă vindem o maşină. Face patru milioane... şi-mi face cu ochiul. Patru sute de lei?, zic apăsat, marcînd atît suma, cît şi noua unitatea monetară intrată în drerpturi – leul greu. Păi asta-i o avere! De patru sute de lei îmi iau patru maşini de scris de pe Covaci. Individul îşi şterge cu dosul palmei broboanele de sudoare de pe frunte, oftează tragic şi mă-ntreabă cît ofer. 75 de lei zic – şi-i explic: pe Covaci, la o sută de lei, maşinile sînt boboc, ca scoase din cutie... Individul clipeşte şi imediat zice că-i bine aşa. Iar mie începe să-mi fie ciudă că n-am negociat şi mai bine.

Într-o cameră fără geam zac aruncate maşini de scris, imprimante vechi, dintr-acelea cu ace, tastaturi murdare şi monitoare de calculator, îngălbenite de vreme şi de fumul de ţigară. O să trimit un băiat să vă ajute. Îi mulţumesc şi mă uit împrejur. Imaginea este dezolantă. Caut acu-n caru’ cu fîn... Probabil că aşa s-a simţit şi Orfeu cînd a vrut s-o scoată pe Euridice din infern... Ha, ha, eu – Orfeu, mai merge; dar maşina de scris pe post de Euridice – e cam mult...

O voce vag cunoscută mă salută. E Gelu, fostul portar de la România liberă. La ce vă trebuie maşina domn’ Bogdan? Păi vreau să-mi aducă aminte de cînd eram tînăr. Argumentul pare să fie suficient pentru Gelu. Mai ştiţi cum arăta? Cum să nu... o recunosc dintr-o mie!

După aproape un ceas de căutări, cînd aproape îmi pierdusem spenranţa, de undeva, de dedesupt, a apărut: Optima, model 1956. Peste ea cursese praful dintr-un cartuş de tonner şi paianjenii ţesuseră o veritabilă metropolă. Aplecat într-o poziţie nefiresc-sofisticată, de ioghin masochist, am reuşit să o agăţ cu buricele degetelor mîinii stîngi. În acest timp mă sprijineam cu vîrful pantofului drept de pardoseală, genunchiul stîng se sprijinea pe un monitor vechi, pe care încă se mai zărea mărul muşcat, iar cu mîna dreaptă mă ţineam zdravăn de un ventilator cu picior telescopic. Problema nu era de ridicare a maşinii de scris ci, mai degrabă, de menţinere a mea. Ţine-mă de curea Gelule! Astfel am ridicat, încet, maşina. Victorie!

În portbagaj am aşezat dihania pe un ziar desfăcut şi, apoi, la viraje, am tot auzit clopoţelul carului clingănind vesel.

În curtea atelierului a urmat un prim duş, de la hidrant, mai apoi, chestiuni de fineţe fiind rezolvate cu pensula înmuiată în petrosin... Odată toaleta făcută, Optima a intrat, cu drepturi depline, în rîndul obiectelor ce-mi populează atelierul...

Reenactmentul cel de toate zilele

I'm a wanted poster
A needed man
Running right across the land
I'm a smooth operator
A big dictator
Gonna mark you with my brand
My gun's for hire
Shoot you with desire
Got gun's for hire
Shoot you with desire

AC/DC - Guns For Hire

Vorba Mobexepertului: bine că nu sîntem toţi la fel! Pe unii, criza vîrstei de mijloc îi bagă-n Bamboo, lîngă mimoze cu adaos de silicon, pe alţii îi transformă în vajnici vînători, cîtă vreme pe mine mă face să mă visez conducînd (încă ne)restauratul meu Renault 16 din 1968 şi să mă joc de-a soldatul, alături de mai mulţi oameni ce-mi sînt dragi şi apropiaţi.

În esenţă, joaca de-a soldatul nu diferă prea mult de pac-pac-ul copilăriei, modificările dintre etape nefiind date decît de cantitatea de recuzită necesară jocului, precum şi de calitatea acesteia. Probabil că acum, un umeraş întors cu cîrligul în jos nu mi-ar mai strîrni aceiaşi fiori pe care mi-i dădea pe la 5-6 ani, cînd, cu el strîns în mînă, în curtea bunicilor, alergam mitraliind hoardele inamice.

Probabil că vîrsta îşi spune cuvîntul şi, asociat acestuia, capacitatea de abstractizare scade într-un ritm invers proporţional cu creşterea numărului de drumuri la toaletă, în toiul nopţii...

Aşadar, cum macazul vîrstei de mijloc clănţăne a pagubă, am intrat anul trecut (după ce m-a convins Marius) în Regimentul 6 Dorobanţi. Vom avea uniforme de dorobanţi şi de grăniceri, de ostaşi din primul şi din al doilea război…Uau! Şi? Şi vom avea şi puşti, vom trage cu ele şi vom participa la tot felul de reconstituiri ale bătăliilor din istorie... La asemenea vorbe, pline de ispite, viitorul suna bine, aidoma păsării albastre a GSM-ului tinereţii mele. Tico, mă uimeşti!

De vreo lună încoace, împreună cu Marius (să trăiţi domn’ fruntaş!) am tot fabulat pe marginea excursiei la Terezin – loc de desfăşurare al “ostilităţilor”. Aşasadr, legic, ziua Z a sosit şi a picat, cu eleganţă, într-o joi. De întîlnit ne-am întîlnit tot plutonul în Gara de Nord. McDo şi junk food… Mirosea a tabără şi valulul bancurilor proaste ne luase pe toţi. Glume de regiment, înjurături şi bere băută direct din cutie. Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, în versiuni de 40 +, cu ochelari, burtă şi păr rar. Potopul hăhăielilor cazone s-a mai atenuat odată cu sosirea lui Radu, care era însoţit de navasta sa.

Şi apoi a urmat drumul. Pînă pe la Sinaia am numărat ţigările fumate prin staţii de Romică şi Radu – după care am pierdut şirul şi m-am cocoţat în patul de sus, de unde, spre dimineaţă, am izbit cu capul în tavan cînd însoţitorul de vagon ne-a zbierat Oradeaaaa!, ce mi-a sunat, mai degrabă a deşteptaaaareaaaa!

Şi apoi, de la Oradea pînă la Terezin a mai urmat un drum lung şi înghesuit într-un microbuz ce se supunea orbeşte perverselor indicaţii europene. Atît de lung, incomod şi înghesuit a fost încît nici nu voi vorbi despre el! Cert e c-a durat aproape 14 ceasuri!

Bine trecut de miezul nopţii, microbuzul iadului a şerpuit printre nişte ziduri d-abia zărite, de fortăreaţă. Terezin! Intrarea în cetate echivala cu izbăvirea din penitenţa înghesuielii.

La locul bătăliei, trei bude ecologice, aşezate strategic, la ieşirea din cazarme, vegheau, în felul lor, bunul mers al lucrurilor. În dormitoare, mirosul cunoscut de armată. Ceva sforăituri, pe două tonalităţi, se acordau, simfonic, din două colţuri mai întunecoase. Pe cîţiva baloţi de paie desfăcuţi, nişte soldaţi ruşi tineri, cărora nici nu le mijiseră tuleiele, dormeau cu căştile de la IPod în urechi, populîndu-şi visele cu Tatoo ori altceva. Lîngă ei, pe o măsuţă şedea, la loc de cinste, portretul ţarului şi o sticlă de vodkă nedesfăcută. Mai multe sticle goale de Coca Cola şi Red Bull arătau apetitul tinerei generaţii slave pentru trendul globalizării. Mai încolo, oşteni ai imperiului habsburgic dormeau, la fel de blonzi şi tineri, cu IPod-ul pe post de pernă şi, alte sticle goale de cola şi energizant zăceau în jurul lor ca nişte artefacte descoperite de un arheolog ce studiază contemporaneitatea. Un ofiţer rus, trecut de cincizeci de ani, sforăia elegant şi consonantic, din camuflajul unei bărbi stufoase. Lîngă el se odihnea (în sfîrşit!) o sticlă de vodkă, pe jumătate goală. Onoarea slavă era reparată.

Un izopren pe pardoseala rece şi sacul de dormit: deja mă simţeam ca la Hillton.

Dimineaţa a picurat lumina cenuşie prin ochiurile prăfuite de geam. Ieşit brusc din sacul de dormit, am început să tremur din pricina frigului dimineţii, grefat peste oboseala drumului din ajun. Programul regulamentar de spălare / înviorare. Amorţiţi de frig şi ceilalţi oşteni tremurau, indiferenţi la deosebirile de uniforme, la unison. Uniţi în cuget şi simţiri căpătase noi înţelesuri în răcoarea matinală.

Breakfast. Nu tocmai suedez. Mai degrabă central european. Şi cazon. Preponderent cazon. Cazon şi central european…
Două felii de pîine neagră (miam-miam!) peste care suflarea ostăşească, fără farafastîcuri şi anxietăţi legate de colesterol, aplica untură din belşug, dintr-o marmită. Şi apoi sare, ceapă şi / sau boia. Şi o cafea, dulce şi fierbinte, nu prea tare, ca să nu pricinuiască nervozităţi ori să crească tensiunea. O fi avut şi bromură? Pentru sănătatea dumneavoastră, evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi!

Prima parte a programului a fost de protocoale şi ceremonii. Un marş de aproape doi kilometri, cu depuneri de coroane. Apoi – întoarcerea în garnizoană şi prînzul, mîncat din gamelă. O oră şi jumătate de pauză (deh, digestia şi siesta sînt sfinte în orişice armată) vreme în care am ieşit fără belet de voe în oraş împreună cu Cosmin şi domn’ fruntaş. N-am văzut fete, c-am fi fluierat după ele.

Şi-apoi, la luptă!

Dacă ruşii celebrează în noiembrie Marea Revoluţie din Octombrie, cehii au organizat la Terezin bătălia de la Przemysl. Nu-i vorbă, albanezii puteau organiza războiul, în anii ’80, în sala de sport, în cazul în care condiţiile meteo erau nefavorabile...

Am intrat în fort cu senzaţia pe care trebuie s-o aibă luptătorii de wrestling cînd intră în scenă. Pe stînga şi pe dreapta, spectatori ciorchine! Aplauze, fluierături şi încurajări în ceha. Aplauzele şi fluierătuile le-am înţeles – era ca la un concert de rock. Ce spuneau în cehă – era mai complicat. Dar bănuiesc că voiau să ne ofere cîteva beri. Ori să ni le prezinte pe surorile lor. Am fost flataţi dar n-am putut accepta. Aveam o misiune!

Tiptil, cu domn’ căpitan în frunte, ne-am furişat pe lîngă un canal de scurgere, în apa căruia, indiferenţi la freamătul de-afară, mormolocii negri înnotau agale.

Asta-i muniţia, trageţi la comanda mea, ne-a zis domn’ căpitan. Era cam ca-n filmele cu Charlie, Charlie – Roger, Roger! Cam udă iarba... Vom lupta alături de ruşi, împotriva armatei austro-ungare. Nu-i bine domn’ căpitan, că ne-au luat Tezaurul şi nu ni-l mai dau îndarăt! Nu ni l-au luat încă, ne-a liniştit Horia, luptaţi liniştiţi, încă ne ma sînt prieteni, sînt armata ţaristă doar! Ei, atunci e bine...

Pe cer, două rachete trasoare s-au desfăcut în mii de steluţe. Go, go, go! Shoot them all! Laatacfutulemumancur! Împărţiţi în cîteva linii, atacăm, ne repliem, sărim pe burtă (of, e mare!) şi apoi iar ridicăm scăfîrlia şi tragem în bozgorime şi austrieci. Miroase a praf de puşcă, bubuiturile nu mai contenesc (de ce nu mi-am pus eu doapele în urechi? Ptiu, halal să-mi fie! Din pricina asta, două zile mi-au ţiuit timpanele!) iar rafalele curg în alternanţă cu shutterul noului Canon 550 D, intrat recent în familia mea.

Mi-e greu să mă hotărăsc ce vreau mai mult: să fac fotografii, ori să trag cu puşca? Pîn’ la urmă are cîştig de cauză Canonul. Cînd armele tac, ar fi prea tîrziu să mai fac poze... Muza fotografiei e singura care mai cîntă pe ritm de puşca şi mitralieră: ”I looked 'round, / And I knew there was no turning back / My mind raced / And I thought what could I do? / And I knew / There was no help, no help from you / Sound of the drums / Beatin' in my heart / The thunder of guns! / Tore me apart / You've been - thunderstruck!”

La capătul a aproape un ceas şi jumătate de lupe grele, muniţia s-a cam terminat, mai făceam noi şi din gură aşa, pac-pac!, dar Fortuna audaces iuvat şi, de astă dată, audaces au fost austro-ungarii...

Lupta s-a terminat şi a rămas să ne mai luptăm cu cîteva halbe de bere. Multe, puţine, nici noi nu mai ştim. Că dup-aia ne-am urcat din nou în microbuz şi ne-a ieşit distracţia pe nas pe drumul lung în care, din nou, ne-a trecut os prin os...

O postare sobra si cuprinzatoare la Radu Oltean