Jurnal de weekend leneş: Veliko Tîrnovo

(sau cum se reface unitatea ţaratului româno-bulgar)

It seems strange to have to lie,
About a world so bright.
And tell instead a made-up story,
From the world of night.

Genesis - Keep it dark

De cum am rămas iar home alone, dorul de ducă a început iar să mă gîdile în tălpi şi, pasul următor a fost să-l sun pe Felix (şi Silvia). N-ai chef să tragem o fugă pînă în Bulgaria? La Veliko Tîrnovo... Sincer, nu mă aşteptam să am prea multe şanse de izbîndă, mai cu seamă că telefonul venea de azi pe mîine. Dar, Fortuna audaces iuvat şi, iată cum, Felix şi Silvia au marşat la propunerea mea. Ba, mai mult, Silvia a găsit şi o minune de hotel pe internet, unde a şi făcut rezervări. Ura, nu dormim în gară!

Aşadar, sîmbătă dimineaţă, dar nu foarte dimineaţă, aşa, moderat-oblomovian, am ajuns la Felix şi Silvia unde, în tihnă, am mai băut o cafea şi am vorbit de pisici, ceasuri şi încălzirea centrală (că de cea globală n-aveam mare apetit, dat fiind zăduful de afară). Punînd punct unei teme pasionante, ce mă roade de ceva vreme (ţevi din pexal versus ţevi din cupru), pe undeva înspre orele brunchului am ieşit din casă.

Căldura m-a lovit subversiv în moalele capului, acoperit, cochet (aş zice eu), de o pălărie cu aer de Panama, împletită din iarbă (da, mai există încă şi aşa ceva!) şi luată de la reduceri din Auchan. A doua lovitură, tot în moalele capului (de data asta descoperit de pălăria tip Panama), a fost cînd m-am urcat în maşina lui Felix. Un Clio cenuşiu, dar simpatic şi mic, dar primitor.

Ceasul (indiferent de marcă şi preţ) arăta fără de tăgadă că prînzul se apropie şi, în principiu, ar fi fost preferabil să gustăm din bunătăţile bulgarilor deşi, colorate-n roşu, de pe marginea drumului, ne-au aruncat ocheade cîteva neaoşe McDonald’s şi, cu toate filtrele aerului condiţionat, am simţit parfumul de seraiuri tainice al unor exotice şaormării...

Drumul pînă în Giurgiu nu a ridicat probleme mai mari decît traversarea Bucureştiului de la A1 pînă la A2 (ba, sincer, chiar mai puţine...) şi, 60 (sau, cam pe acolo) de kilometri mai tîrziu, am trecut pe Podul Prieteniei.

Edificat în anii comunismului pur şi dur, Podul Prieteniei (în bulgară Мост на дружбата, Most na drujbătă sau, mai des întâlnit, Дунав мост, Dunav most) leagă Giurgiu de Ruse. Cu o structură din oţel, aminteşte prin formă şi decoraţiuni de filmele însufleţitoare care inspirau întreceri socialiste în producţie şi depăşirea planului cincinal în doar doi ani şi jumătare. Inaugurat la 20 iunie 1954, podul de 2,8 kilometri lungime a fost proiectat de V. Andreev, şi este un pod care seamănă izbitor cu Casa Scînteii, în măsura în care ambele sînt emblematice pentru arhitectura stalinistă.

Ruse defilează discret de-a stînga şi de-a dreapta, avînd aceleaşi caracteristici urban-peisagistice ca orice alt oraş românesc, în care recunoşti în geometria blocurilor iscusinţa arhitecturii de ani ’70 – ’80, trasă la şapirograf (că, pe atunci, pentru un xerox îţi trebuiau aprobari, nu jucărie)!

Şi apoi drumul: lin şi bine aşternut, cu restricţiile de viteză aferente, dar nu în exces şi cu doar două echipaje de poliţie (dintre care, unul singur cu radar). Mă rog, un drum nici prea-prea, nici foarte-foarte, frumos şerpuitor printre dealurile ce anunţă munţii, care amintesc întrucîtva de texturile colţilor stîncoşi din Dobrogea.

De-abia spre sfîrşitul drumului, în pripă parcă, se înalţă şi munţii peste care s-a croit, ca o dantelă în terase, Veliko Tîrnovo. Iar ochiul avertizat poate zări, de pe şerpuirea drumului, turnul cu poarta de intrare în cetate, veghind de la înălţime, plin de vigilenţă minerală.

Veliko Tîrnovo (în bulgara Велико Търново) este capitala regiunii cu acelaşi nume. Oraşul vechi se află pe trei dealuri: Ţarevici, Trapeziţa şi Sveta Gora. Mai este cunoscut ca find „Oraşul Ţarilor”. Situat pe malul rîului Yantra, Veliko Tîrnovo a fost capitala Taratului vlaho-bulgar între anii 1185-1393. Cu mult înainte ca primul domnitor valah sa apară, mîndru, în paginile istoriei cunoscute, la sud de Dunare, valahii, alaturi de bulgari, construiau ceea ce avea sa ramana cunoscut în istorie sub numele de Tîrnovgrad – o a treia Roma şi un al doilea Constantinopol. O citadela a regilor şi a învăţaţilor, un oraş din care s-a scris, la propriu, istoria şi, ale cărui ziduri au frînt chiar şi orgoliile împăraţilor bizantini*.

De cum am intrat în Veliko Tîrnovo, un şir de motociclişti pe custom choppers ne-au depăşit, bubuind din eşapamentele lor cromate. Micuţul Clio s-a făcut parcă şi mai mic la trecerea intempestivă şi implacabilă a bikerilor, variantă motorizată a cavalerilor Apocalipsului. Parcă halloween-ul a venit mai repede în Bulgaria... Am putut remarca, într-un edenic chopper convent, un motociclist cu o costumaţie ce bătea spre Wermacht, conducînd lîngă un cvasi-oştean al Armatei Roşii, ambii urmărind un rider cu o vestă neagră, din piele, pusă direct peste pilozităţile pectorale...

Iar în spatele dînşilor, motocicliştilor adică, la loc de mare cinste se înălţau fesele rotunde ale însoţitoarelor de bord, frumos conturate de talia (foarte) joasă a pantalonilor din dotare, de sub care se ivea linia subţire şi neagră a unor minimali tanga şi, din cînd în cînd, voluta unui tatuaj.

Cu vestimentaţia noastră estival-sud americană, aveam toate şansele să trecem neobservaţi prin mulţimea de căşti, care mai de care mai lucioase, mai viking style (adică, cu două coarne în dotare) ori Pickelhaube (ştiţi voi, casca aceea germană cu o ţepuşă în creştet, tipică pentru primul Război Mondial)… Picasem în plin Balkan motorcyclist rock festival in Veliko Turnovo, după cum anunţau toate posterele lipite din belşug.

Cu Panamaua mea pe cap, cu cămaşa de in topit de culoarea nisipului şi cu bermudele bejulii, mă simţeam cam ca un tataie care a ratat trenul de Călimăneşti-Căciulata şi s-a pomenit în mijlocul plajei de nudişti din Vama Veche…

În fine, ar mai fi fost multe însă, timpul ne presa din pricina maţelor ce se încăpăţînau să ghiorăie în mod proletar (chiar puteam desluşi în sunetele intestine primele acorduri ale Internaţionalei). Aşadar ne-am cazat (OK! Best money can buy!) şi – fuga, am purces să descoperim secretele bucătariei bulgăreşti.

O cîrciumă-bar-cofetărie ne-a ispitit cu mirosuri meşteşugit-aromitoare şi, trei sferturi de ceas mai tîrziu picoteam plini de satisfacţia reacţionar-burgheză a pîntecelui (prea) plin.

Silvia a vrut să-şi facă siesta, eu şi Felix – am mers în cetate. Plin de un elan demn de o vîrstă mai fragedă şi mînat de amintirea unui trup (mult) mai zvelt, am ajuns, gîfîind ca o locomotivă cu abur ce-a urcat Himalaia, pînă în vîrful cel mai înalt al Cetăţii de pe dealul Ţarevici. Şi cînd te gîndeşti că fostele reşedinţe ale ţarilor şi ale patriarhilor Ţaratului vlaho-bulgar se află pe dealul Ţarevici... Probabil că aici s-au pus bazele termenului de masochism. Cum Dumnezeu urcau în fiecare zi panta aceea diabolică? Sau, poate era făcută pentru a descuraja inamicul... Ca să ajungi să te înscăunezi ţar, trebuia, pasă-mi-te, să tot urci panta. Şi, uite-aşa se lăsau oamenii păgubaşi... E bine să fii ţar, da’ un lift n-aveţi? Nu?! Hm, merci, ne mai gîndim...

De sus, priveliştea oraşului se desfăşoară ca-n panoramele atent executate în Photoshop. Se vede frumos, numa’ că-i real! Şi nici n-auzi fundalul sonor din prezentările powerpoint... Semn clar că există viaţă după muncă.

Tinere şi decoltate domnişoare populează colorat stîncile cetăţii, doamne coapte (şi mai masive) pufăie după urcuş iar copiii zburdă sub soarele fierbinte, căutînd şopîrle printre pietre.

Totul resiră pace şi armonie, într-o atmosferă caldă şi luminoasă, ca un film de văzut cu întreaga familie, gen ”audienţă generală”, chiar dacă realitatea istorică de acum o mie de ani era ceva mai de acţiune/comando/dramă/thriller * .

Două ceasuri mai tîrziu eram în camera de la hotel, încercînd moliciunea patului. Nu mi-am dat seama prea bine cum e, fiindcă, de cum s-a înserat, implacabil ca destinul, Felix mi-a bătut la uşă. Trezeşte-te, mergem la masă. Încercările mele de a-l convinge că mă concentrez au dat greş. Pîn’ la urmă m-am trezit şi am mers la masă.

În drum spre căutarea cîrciumii ideale, Silvia ne-a iertat că am mers doar noi în cetate cînd ea a vrut să se odihnească şi nu i-am vegheat siesta (mai ales Felix) ba, chiar şi-a regăsit veselia şi buna dispoziţie în momentul în care a găsit un magazin cu bijuterii din argint. Un important punct de vizitare pentru a doua zi! Între timp, cavalerii moderni, cabrînd hergheliile putere – ba în doi timpi, ba în patru – făceau să duduie străduţele cochetului oraş.

Tîrziu, cu burţile pline (de pizza) şi cu inimile încărcate de elanul noilor descoperiri ne-am întors, spre miez de noapte, la hotelul unde am dormit. Şi am dormit. Şi am mai dormit puţin.

Şi aş mai fi dormit încă, dacă nu venea Felix să mă trezească. Scoală, că pierdem micul dejun!

Dimineaţa se aşternuse deja binişor. Espresso-ul care alături de (tradiţionalul deja) croissant 7 Days a reprezentat micul dejun nu mi s-a părut suficient, aşa că am propus să ne plimbăm... poate mai bem o cafea... ceva... Deci iată-ne, din nou, pe străzile înguste din Veliko Tîrnovo. Ştiu eu un loc unde putem bea o cafea bună, am propus. Anul trecut (tot home alone etc) mai vizitasem Veliko Tîrnovo. Şi tot aşa, într-o duminică leneşă, descoperisem o terasă cu vedere spre panorama oraşului.

Pe drum am trecut (din nou!) pe lîngă magazinul cu argintărie. Era deschis. Luminoasă ca un soare, Silvia ne-a zîmbit şi ne-a zis să venim după ea peste vreo două ore. Şi jumătate. Noi am mers – ca nişte bravi oşteni – mai departe, să bem cafea.

Terasa se desfăşura, ca o punte de corabie, desupra hăului. O senzaţie de cald şi de bine, uşor graseiată, ca o melodie de Nicu Alifantis, pusese stăpînire pe noi şi, trîndavi ca nişte cotoi într-o pată de soare urmăream, de la masa unde ne sorbeam cafeaua, cu priviri vag interesate, cum bărmăniţa pregătea cîrciuma pentru o nouă zi.

Am tăcut alături de Felix, ca-n zilele bune, sorbind aroma fierbinte a licorii şi cred (dar nu bag mîna-n foc) că şi el se gîndea la aceleaşi tăceri ca şi mine.

Într-un tîrziu (cam două ore şi un sfert) ne-am dus şi am luat-o pe Silvia; Silvia a luat bijuteriile, iar vînzătoarea a luat banii. După aceea, Silvia, Felix şi cu mine am luat prînzul. Şi într-un tîrziu, urcaţi în micul Clio am luat calea înapoi...

________________________

* Dinastia Asăneştilor şi ţaratul vlaho-bulgar au apărut în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor din Imperiul Bizantin, în iarna anilor 1185/1186, din cauza măririi impozitelor.

Potrivit istoricului rus A.A. Vasiliev: “În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului 12 în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi într-o anumită măsura cumanii de dincolo de Dunăre Cea mai bună sursă contemporană grecească, Niketas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de Valahi (Blachi). Liderii insurecţiei Petru şi Asen (Asan) aparţineau acestei naţii. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva Valahilor. De fiecare dată cînd Niketas i-a menţionat pe bulgari a facut-o concomitent cu menţionarea valahilor / românilor". Şi românii din stînga Dunării au participat la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către vlahi (români) şi sciţi (cumani), de la nord la sud, este menţionată în mod explicit de către Niketas Choniates.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii lor, în 1196 şi, respectiv, în 1197. Fratele lor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul vlaho-bulgar. A extins graniţele de la Carpaţii meridionali pîna la rîul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră pîna dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca rege al bulgarilor şi al românilor (titlul de împarat nu i-a fost recunoscut).

În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfîrşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Avînd susţinerea cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniţă a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniţă Caloian ocupa un loc important în panteonul istoriei românilor, nu numai datorita succeselor sale militare şi politice, cît mai ales datorită afirmării originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat.

Următorul ţar, Borilă (Boris), a fost un uzupator, care l-a îndepărtat de tron pe moştenitorul legitim, Ioan, viitorul ţar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendinţele centrifuge ale boierilor şi cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (ulterior a fost numită “catarism”, de la cuvântul grecesc katharos, “curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor şi a putut să înfrângă o conjuraţie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oşti din Ungaria, compusă din secui, români şi pecenegi şi condusă de comitele Joachim (Ioachim). În timpul domniei lui Borila, rolul românilor în statul Asăneştilor a început să scadă.

În 1218 a revenit în ţară Ioan, prinţul moştenitor legitim, care cu ajutorul boierilor l-a prins şi l-a orbit pe Borilă şi a fost înscăunat ţar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), ţaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reuşind în 1230 să îşi întindă stăpînirea de la Marea Neagra la Marea Adriatică, şi din viitoarea Moldovă la Adrianopol şi Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreţinut relaţii bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea). Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roşii, 6 aur) şi cu două labe de lup încrucişate, însemnînd : alianţa între doi mari suverani. Relaţii bilaterale bune a avut şi cu împăratul latin din Constantinopol, precum şi cu papalitatea.

În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-şi întăreasca poziţia faţă de Cruciaţii din Constantinopol căsătorindu-şi fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Baudouin II de Courtenay. Acest proiect provoaca atacul despotului bizantin de Epir şi Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotniţa (pe fluviul Mariţa) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier şi orbit, dar Baudouin II de Courtenay refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecinţă, acesta îşi schimbă radical opţiunile politice, înclinând spre o alianţă cu bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relaţiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabileste patriarhatul de la Tîrnova. Ioachim I (“Sf. Ioakim I”) este numit patriarh. În acelaşi an, Ţaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan III Duca Vatates, împotriva Imperiului Latin, al cruciaţilor, de la Constantinopol.

Dupa moartea soţiei sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătoreşte cu Irina Comnena, fiica prizonierului orb Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat şi onorat.

Oscilaţiile lui Ioan Asan între tabăra latina şi cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimţămîntul papei, au atacat Ţaratul româno-bulgar în jurul anului 1230 şi în 1238. Dupa campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înfiinţează banatul Severinului în Oltenia. Dupa invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpînire pe Muntenia şi pe nordul Dobrogei.

Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, ţaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobîndite de Ioan Asan al II-lea, precum şi rolul primordial în politica balcanică. Fiul său, minor, a fost ucis de o conjuraţie a boierilor, iar apoi şi fratele sau, Mihail Asan. Penultimul ţar din dinastia Asăneştilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256-1258.

Penultimul dintre Asăneşti, Caliman II, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit ţari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întîiului ţarat bulgar, primul dintre acestia fiind Konstantin Tis. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneştilor, Ioan Asan III, n-a domnit decît un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Terteres) (1280-1292). Astfel, ponderea crescînda a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunarii s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescîndă a românilor faţă de slavi s-a manifestat câteva decenii mai târziu, prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.

În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în special de originile românilor din nordul Dunarii, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de demonstrarea originilore iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizînd sau punînd la îndoială componentele tracice, romanice, greceşti şi turcice (adică în relaţie directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine).

Primii conducători ai dinastiei s-au autodenumit Împăraţi ai bulgarilor şi vlahilor (îndeosebi ţarul Ioniţă Caloian). Ulteriori, alţi conducători, precum Ioan Asan al II-lea, şi-au luat numele de Ţari ai bulgarilor şi grecilor (”ţar” este adaptarea din limbile slave a termenului latin ”caesar”, pentru noţiunea de ”împărat”).

1185-1197: Petru al IV-lea;

1189-1196: Ioan Asan I;

1197-1207: Ioniţă Caloian;

1207-1218: Borilă;

1218-1241: Ioan Asan al II-lea;

1241-1246: Koloman I Asan;

1246-1256: Michel al II-lea Asan;

1256-1257: Koloman al II-lea Asan;

1257-1258: Mito Asan;

1258-1277: Constantin I Tich (Dinastia Tich);

1279-1280: Ioan Asan al III-lea.

Originile dinastiei, în special etnia celor 3 frati Asan (Petru, Asan şi Ioniţă Caloian, adica „cel frumos”), ramân sursa a numeroase controverse între istoricii români şi bulgari. Sursele medievale îi considera pe primii trei conducatori ai dinastiei, Asan I, Teodor Petru şi Ioniţă Caloian de origine vlaha. (sursa: wikipedia)

Nea Florică

Compus dintr-o salopetă soioasă şi favoriţi tip ”Aurelian Andreescu”, Nea Florică este arhetipul continuităţii pe aceste meleaguri, de la construirea primelor blocuri, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, şi pînă în prezentul lipsit de măreţe planuri cincinale, dar bîntuit de stafiile consumerismului ce fac ”bu-hu-hu”, ca să sperie criza.

Mic, bondoc şi păros, plin de importanţa personală ca o ilustraţie vie a verigii care confirmă teoria lui Darwin, cu frunte îngustă şi mereu încreţită de efortul gîndirii, bărbierit la două duminici odată (pesemne o remanenţă a vremurilor cînd maşinile circulau, alternat, numerele pare într-o duminică, cele impare în duminica următoare) Nea Florică este ceea ce este şi, uneori, chiar mai mult decît atît.

Staroste nedeclarat (dar recunoscut)al unui cimitir ce maşini ce înveselesc, prin sprintene pete de rugină, monotonia de frunză verde a unui maidan compulsiv, ce se încăpăţînează, an de an, să-şi ivească iarba printre fierătaniile topite de ani şi ploi, Nea Florică este şamanul ce afumă, iniţiatic, din eşapamente de Moskvici ori Dacia 1100, întreg cartierul, spre nobilă amintire a unor modele ce-au făcut, cîndva, istorie pe şosele.

Bunkerul lui Nea Florică adăposteşte o căţea care naşte de două – trei ori pe an, sub privirile sale mîndre şi, plin de patos, împărtăşeşte oricui este dispus să-l asculte, pedigriul teuton al canidei ce, printr-un stră-străbunic, probabil, cu multe generaţii în urmă, a plimbat oile ce behăiau cu accent gutural prin cîmpiile Alsaciei.

Comprehensiv şi empatic, Nea Florică se încruntă de fiece dată cînd i se spune că sînt probleme la instalaţia de apă. Figura sa capătă atunci o lumină nobilă, pe care, cu siguranţă, o aveau şi strămoşii neanderthalieni cînd consoartele lor îi trimiteau la gura peşterii, să se şteargă pe picioare.

Nea Florică ştie. Iar dacă nu ştie, cunoaşte. Evident, cînd nu ştie şi nici nu cunoaşte, dă frîu liber farmecului său feminin şi, atunci, aidoma Stelei Polare, intuiţia este cea care-l călăuzeşte prin hăţişul cotidianului.

Nea Florică, pe lingă multele sale calităţi enumerate, este şi mecanicul angajat al blocului, un Charon al subsolului cu cheie franceză, degetele sale scurte, dar groase, avînd menirea să mai închidă (şi deschidă), contra cost, vanele care alimentează coloanele de apă ale blocului. Lunecos, ca orice luntraş ce se respectă, Nea Florică ştie să se retragă elegant, să externalizeze operaţiunile şi, concomitent, să dea indicaţii (preţioase) de pe margine.

Întors duminică seara dintr-un week-end răcoros, am găsit un pîrîiaş vesel, ce zburda pe peretele de la baie, aidoma unui fir de apă pe munte. De dimineaţă, pîrîiaşul făcuse un lac (pe policioara cu periuţele de dinţi şi cu creme de faţă) iar din lac se scurgea, transparentă, o mică Niagara, pe pardoseală. În astfel de situaţii, opţiunile sînt relativ limitate şi, constantă variantă, primul drum presupune vizitarea metafizicului Nea Florică, acest veritabil Confucius al instalaţiilor sanitare.

Cu o privire încărcată de înţelepciunea peştelui fiert, Nea Florică mi-a ascultat intempestivul şuvoi al relatării (pîrîiaşul de munte care susură vioi pe petetele băii, Niagara de pe policioară...) şi, cu o atitudine zen, a tranşat problema: “Eh, belele e multe. Mă duc la "B" unde a refulat canalu’ încă de ieri şi apoi o să văd ce e şi aici”.

O oră mai tîrziu, cînd am plecat de acasă, Nea Florică dezbătea problem transcedentale cu alt vecin. “Ai închis Nea Florică coloana de apă?”, l-am întrebat cu speranţă în glas. Cu o implacabilă serenitate de Űbermensch (o fi un fan Nietzche?), Nea Florică a tăcut mai întîi (înţelept) şi apoi a răspuns, sibilinic, precum un maestru kung-fu, că aşteaptă “să vie instalatorul”. Da’ matale ce eşti, Nea Florică? “Eu îl coordonez” – a răspuns el, senin ca soarele din stema RSR. Nea Florică, da’ se strică zidurile şi cade toată faianţa – am încercat o ultimă abordare, “la sentiment”. “Da’ cît să ţină şi faianţa aia? O veşnicie?” – s-a auzit din nou glasul înţeleptului înveşmîntat în salopetă.

CROCHIU DE VARĂ

On the cover of the magazine
there's no question why I'm smiling
you buy a piece of paradise
you get a piece of me

Genesis - Jesus He Knows Me

Din nou a dat buluc căldura şi a bulversat inocenţa, sistematic pierdută şi periodic regăsită, a junglei de beton şi asfalt. Efluvii de hazna înfundată se împletesc sinergic cu parfumuri de femei coapte la soarele – tot mai meridional-musonic – ce străluceşte în mod egal pentru toţi. Coşcovite Dacii pleacă cu şanse egale de la semafoare alături de spilcuite Audi alb-perlate într-o superbă şi democratică flanare diurnă. Nocturne păsări de noapte, croncănind din piei lucios-tuciurii, întinse şi lustruite cu seu de maimuţă, conduc hulpave BMW-uri, negre ca tegumentul proprietarilor, ce scîrţîie din cauciucuri la plecare şi oprire.

Sîni de toate formele şi pentru toate gusturile ţîşnesc intempestivi din decolteuri generoase, frecvente ca teasing-urile pentru bauturile carbogazoase gen Redbull. Şi tot ca o doza de Redbull, decolteul creşte tensiunea şi accelerează pulsul.

Tocurile-cui incendiază imaginaţia masculilor ce amuşinează stepa urbană, în căutarea perechii optime, în speranţa procreării, la umbră, a unor fecunde idei filosofice.

Peste toată firea angoasată de criza ce muşcă cu hulpav clonţ capitalist portmoneul proletar, presa şi-a mai găsit de lucru să incendieze subconştientul colectiv cu bricheta codului portocaliu sau – după caz – galben ori roşu.

În lipsă de babe violate ori de găini născătoare de pui vii, ţiitorii de condei ori microfon şi cameră ce-au băut apă la şcoala lui Cristoiu, dau buluc (că se poartă, şi în plus dă bine cu un crawl dedesubt, care, deşi nu-i citit de nimeni, impresionează) şi prezintă cu mutre lungi şi suferinde, gen „Tatulici constipat”, drama celor obligaţi să se sufoce la cele 36º Celsius pe trotoarele lipsite de confortul aerului condiţionat (...gata, gata frate, hai că eu intru în maşină, c-acolo merge aeru’ condiţionat, mai trage tu doua-trei cadre şi hai să montăm...).

La umbră, berea gîlgîie împăciuitor, din PET-uri pîntecoase, de 2,5 l (la promoţie), demonstrînd că, la nevoie, nu doar codrul, ci şi hameiul ori maţul, poate fi un bun frate cu românul...

Buena Vista Social Club

Cuando Juanica y Chan Chan

En el mar cernan arena

Como sacuda el jibe

A Chan Chan le daba pena

Buena Vista Social Club – Chan Chan

“După o masă gustoasă merge un vin bun şi o muzică frumoasă” – spunea bunicul meu şi-mi făcea cu ochiul, în cîte o după amiază fierbinte. Şi apoi urma un fel de ritual tehnic, tabiet cu dichis. Mai întîi era deschis pickup-ul. (Pe atunci, singurul pickup de care ştiam era cel din care picura muzica. Ulterior am aflat că există şi 4x4…) Un aparat cu forme moi, rotunjite, învelit într-o piele gălbuie, cu un capac cu cataramă de servietă, în interiorul căruia scria “Tesla”. Apoi tataia scotea cîte un disc, din ebonită neagră, dintre coperţi de carton colorat şi, cu mare grijă îl ştergea cu un pămătuf moale, aidoma celui cu mîner de os strîns în cercuri de alamă, pe care îl folosea la bărbierit.

După ce placa era ştersă şi nici un fir de praf nu se mai mai afla pe negrul ei striat, cu gesturi de maestru de ceremonii, bunicul o punea pe platan şi, cu mare grijă, aşeza acul pickupului pe discul ce începea să se învîrtă.

După cîteva pocnituri şi fîşîieli, brusc, din difuzoarele mari ale radioului din lemn, la care era conectat device-ul, începea să se reverse o muzică ce mirosea a mare şi care, de la primele acorduri, te făcea să te unduieşti ca o trestie.

Mirosul leneş perfect al după amiezelor de vară este cel în care parfumul de iarbă proaspăt cosită se împletea cu grafica a la Matisse de pe coperta plăcii, ce înfăţişa nişte doamne, cu rochii ca nişte flăcări, care dansau cu domni cu sacouri albe şi peste care se revărsau trompete cubaneze ce vorbeau despre iubiri la tropice (dar asta aveam să aflu mai tîrziu).

Muzica, susurată prin fereastra pierdută în iederă, avea acel-ceva care te îmbia la visare, fiind soundtrack-ul ideal pentru colecţia de Dox-uri pe care le descoperisem în casa doamnei Lenosu, vecina alături de care mamaie îşi sorbea cafeaua, cu dichis şi caimac, în timp ce pufăia o ţigară Snagov…

Douăzeci şi şapte de ani mai tîrziu, în biroul de la Curentul Internaţional, domnul Andreescu, corectorul publicaţiei, îmi tot dădea pe la nas cu diverse CD-uri cu jazz, care mai fusion, care mai New Orleans, care mai acid… Şi tot aşa pînă cînd, într-un moment de generoasă epatare sonoră, muzica discului domnului Andreescu, revărsată într-un maximum al potenţei boxelor de la computer, m-a transportat înapoi, la vîrsta clasei a doua, în curtea bunicilor, sub un cort făcut dintr-o prelată veche de maşină, lîngă cei doi vişini de care atîrna hamacul…

E Buena Vista Social Club… mi-a zis domnul Andreescu.

Am fumat o ţigare (pe atunci încă mai fumam) cu ochii pe jumătate închişi, a plăcere cotoiască în care se amestecă bucuria primei zile de vacanţă cu aroma unui Camel fără filtru, fumat printre sorbituri mici dintr-o cafea robusta, după ce ai găsit în buzunarul blugilor pe care nu i-ai mai purtat de nu ştiu cînd o bancnotă de o sută de lei…

De atunci, sonorităţile cubaneze au (re)intrat, din nou, oficial, în viaţa mea…

Buena Vista Social Club:

Luis Barzaga (backing vocals)

Joachim Cooder (drums)

Ry Cooder (guitar)

Juan de Marcos González (guitar, vocals, percussion)

Manuel Galbán (guitar)

Carlos González (bongos)

Manuel "Guajiro" Mirabal (trumpet)

Eliades Ochoa (vocals, guitar)

Julienne Oviedo Sanchez (timbales)

Omara Portuondo (vocals)

Barbarito Torres (laúd)

Amadito Valdés (percussion)

Alberto "Virgilio" Valdés (percussion)

Lázaro Villa (vocals, percussion)