Masina ruleaza lin. Sate sasesti se astern, curate si ordonate, de-a stinga si de-a dreapta drumului. Porti inalte, ca de cetate, separa net lumile. Meine Haus ist meine Welt.
De-o data, pe dreapta, vad niste furnale inalte, zgiriind inutil cerul si incadrind ceva ruine triste, un pod de beton desalat precum si un snop imens de tevi care izvorasc din pamint, ducind, vesele si ruginite, spre nicaieri intru involuntar umor si inocent Beaubourg.
E Copsa, ma lamureste Cosmin si opreste masina, invitindu-ma sa fac fotografii daca vreau. Sigur ca vreau ! Desi nu mai sunt in presa de trei ani, microbul nu m-a parasit. 
De la inaltimea etajului 17 unde lucrez, program normat de opt ore-imagine, nu trece zi sa nu imi amintesc, cu dor, de meseria mea, de ziarist. Asa ca, oportunitatea e fabuloasa.
Fotografiez la doua aparate. Caut unghiurile. Vizez, declansez. Vizualizez coala mare si mata, de ziar, ori luciul pretentios al unei reviste. Si, evident, imaginile paginate. Dezastrul industrial din fata mea este atit de ispititor incit, mai-mai ca m-as duce inauntru, sa prind ruinele fabricii de aproape.
As vrea sa deschid pintecele monstrului industrial si sa-i pozez viscerele, sa-i surprind tainicele vertebre intepenite intru nemiscarea mortii sale, sa-i vad decrepitudinea betonului sfarimat si tristetea fiarelor descarnate…
Imaginile sunt aproape tactile cind, din reveria shootingului ma aduce cu picioare pe pamint un flacau voinic, cu o salopeta neagra. Domnu’, sa nu va suparati, da’ nu aveti voie sa pozati aici… E obiectiv strategic, spune si-si lasa ochii in jos.
Privesc scheletul compus din stilpi si grinzi de beton din fata, las privirea sa se prelinga peste boltile sparte din caramida, admir balariile inalte care au rasarit de pe acoperisul prabusit partial… Asta-i obiectiv strategic ?
Omul din fata ridica a neputinta din umeri si, mai-mai ca-i vine sa bufneasca in ris. Imi arata o placa de tabla ruginita, pe care, cu oarece bunavointa, distingi un aparat foto cu burduf, taiat in «X» cu doua linii, cindva rosii.
Accept spusele paznicului, mai cu seama ca mi-am facut din plin damblaua.
Ma intorc la masina si, in ambuteiajul de aproape o ora ce a urmat pe sosea
am avut timp sa analizez pe-ndelete aceste minunatii, top secret, ale tehnicii de la Copsa…
Probabil ca, savant camuflate printre derizoriile ruine, adastau ori rachete strategice NATO, ori cine-stie-ce intrari tainice in vreun bunker nestiut-nevazut, unde se centralizeaza informatiile Echelon*.Doar citeva ceasuri mai tirziu, pe undeva intre Deva si Hunedoara, am avut sansa de a admira din nou, prin sticlele obiectivelor, o alta mindrie, in falnica ruina, a socialismului glorios: combinatul siderurgic de la Calan. O alta zona de arheologie a unei contemporaneitati relativ recent apuse…
Furnale inalte si inutile ameninta cerul, ca niste degete descarnate, amintiri ale unui ev in care planul cincinal era realizat in doi ani si jumatate, iar viata oamenilor se scurgea trist intre stranii socializari pe la cozi, liste de asteptare pentru frigidere si concedii petrecute, cu bilete de la sindicat, la Eforie Nord ori in Saturn... Aidoma unor tepuse strategice, dedicate exorcizarii demonilor nostalgiei comuniste, furnalele tac.
Dar, din mutenia lor, oricine e interesat poate afla povestea suprarealista a României, in care un Cizmar-nu-neaparat-viteaz, in megalomana sa incompetenta analfabeta, cocotat in fruntea Tarii, gratie sistemului adus in portbagajul tancurilor Armatei Rosii, multumita lui Maurer si, in general, pecinginii comuniste, a reusit sa conduca destinele unui neam vreme de aproape 25 de ani…
Vintul sufla cald si moale. E o zi de octombrie, poate una dintre ultimele care mai picura mierea verii, in ochii insetati de lumina. Race for the morning / You can hide in the sun 'till you see the light / Oh we will pray it's all right / Gotta get away-get away / Between the velvet lies / There's a truth that's hard as steel / The vision never dies / Life's a never ending wheel… Masina toarce incet, in vreme ce, din boxe se aude dl. Ronnie James Dio. Cosmin ma asteapta, rabdator. Cu siguranta a vazut, la viata lui, mai multi ciudati si, poate ca, totusi, nici nu sunt nici cel mai mare…
Gardul jupuit, din placi paupere de beton, separa, simbolic, doua lumi. De-o parte e drumul, e viata care curge intr-un organism ce isi cicatrizeaza ranile provocate de un sistem arbitrar, despotic si absurd. Mai ales, absurd ! Dincolo e scheletul unei lumi ce-ar fi trebuit sa se nasca moarta inca de cind o clama, teoretic, barbosul ala de Marx.
Hide, ca niste coaste ale unui stirv de pe marginea drumului, se inalta, afumate, grinzile, cocotate parca inutil, pe stilpi de beton, ce poate, cindva, adaposteau birouri unde se cloceau umflate planuri cincinale. Imi, inchipui cum, pe coridoarele acum dezgolite de ziduri, in Epoca de Aur, vreun sef de organizatie de baza, grohaind cu gulerul deschis la camasa, in mod tovarasesc si egalitar, ciupea de fund cu degete boante, tovarasele dactilografe, intru mindra fraternizare de clase.
Fotografiez ca intr-o transa. Am impresia, aproape materiala ca, daca ma uit cum trebuie, voi reusi sa intrevad, prin lentilele obiectivelor, tristii ani ai deceniului noua, acea perioda rupta-n fund a istoriei contemporane, pe care insa, Cirmaciul o prezenta cu panglici si pompoane, de-ai fi zis ca-i cine-stie-ce-majoreta...
Fiare ruginite, vopsea scorojita. Un cimitir industrial, ce ascunde in pintecele sau hoitul minciunii de propaganda, ce ne infatisa, la telejurnalul ala de doua ore, din anii ’80, realizarilii unui ev de glorii.
Brusc ma opresc din fotografiat. Pe partea dreapta a gardului combinatului (sau, ma rog, a ce a mai ramas din el) sunt intinse haine la uscat. Un prosop imens, cu stema clubului Steaua, se leagana lenes, in adierea vintului. Iata un steag flausat ! Mai fac o fotografie si plec.
Totusi sunt platit pentru o alta sedinta foto… In masina, odata cu rontaitul motorului, ma tot gindesc la mormanul de moloz, cindva mindria socialismului glorios, pe-al carui gard filfiia lenes, prosopul cu Steaua. Si brusc, aproape ca am o revelatie : mindrului nostru neam, de multe ori nostalgic si bovaric, dar-mare-amator-de-Dan-Diaconescu-show-Monica&Irinel-si-ultimul-dar-nu-cel-din-urma-Jiji-Becali-aceasta-flegma-pe-rever-plimbata-n-Maybach, poate chiar i se potriveste un steag flausat…
Spre seara, dupa ce am parcurs tot traseul dedicat fotografiilor (comandate), inainte de intrarea-n Sibiu am avut o noua viziune. Bucolic, pe coama unui deal, ca-ntr-o Miorita se intoarce, adasta un tarc de oi. Un tarc traditional, facut din busteni lungi, pazit de citiva ciini (mai barbati) si un magarus simpatic (pe post de cabalina invatata). Totul respira pace, serenitate si limpezime folclorica. Ce mai, o veritabila carte postala, numai buna de vindut la poarta Muzeului Satului... Si totusi, potrivit principiului « România, mereu surprinzatoare », ansamblul deal-vale nastea o imagine suprarealista, desprinsa parca din Buñuel. Calma, lunga si bej, lunga sageata tehnica, la poalele dealului adasta o limuzina americana, dintr-alea cu bar, birou si piscina, dormitor personal si unul pentru plutonul de badigarzi, cu scaun special pentru secretara, bancheta dedicata amantei si un jacuzzi mic intr-un colt, nu de alta, da’ trebuie undeva sa-ti bei si sampania !
Cind se insera bine, ne-am intors si noi in Sibiu
* La sfirsitul anilor ‘90, NSA (Agentia Nationala de securitate a Statelor Unite) a creat un sistem global de spionaj, denumit ECHELON. Acesta are capacitatea de a intercepta si analiza, teoretic, absolut orice apel telephonic, fax, mesaj telex ori email, transmis de oriunde din lume. ECHELON este controlat de NSA si opereaza in colaborare cu Cartierul General al Comunicatiilor Guvernamentale din Anglia (GCHQ), cu Agentia de Comunicatii si Securitate din Canada (CSE), cu Directoratul Australian de Aparare si Securitate (DSD), precum si cu Biroul General de Comunicatii si Securitate din Noua Zeelanda (GCSB).
Vezi http://hiwaay.net/~pspoole/echelon.htm
Ceapa am calit-o (intr-adevar, ceva miros s-a facut) si, cind s-a rumenit, am pus ciupercile. Am amestecat, am pus capacul si am asteptat.
Nu mult, ca ciupercile au si lasat zeama. Asa ca am aruncat acolo si cubuletele de mar. Inca putina rabdare (si amestecat) dupa care am pus zaharul si pasta de tomate. Am pus capacul, lucrurile au fiert putin si, hop!, am pus repede-repede scortisoara, nucsoara, cimbrul si usturoiul.
Ar mai fi mers si putin curry – dar nu aveam! Si, in acest moment, am uitat sa pun zeama de la o jumatate de lamiie. Impardonabil ! 
Sunt inca in stand-by si incerc sa revin, la propriu, cu picioarele pe pamint. Cu ochii cirpiti si ametit de somn privesc afisajul verzui al telefonului: e ora 6,15. In acest timp, tenace, individul de dincolo de usa continua sa bata, implacabil ca destinul. 
Deschid usa si vad o figura cu un nas aproximativ, de boxer, al unui individ trecut de 40 de ani. Matahalos si cu o mustata groasa cit o rima neagra, mutantul din fata mea constituie un semnal de alarma ambulant, o pilda vie ce atentioneaza asupra pericolului ridicat de inconstienta incrucisare a genelor unui manelist cu cele ale unui militian.
Impachetat strimt intr-un costum negru-lucios, de cioclu, individul ma priveste buimac si ma intreaba ce caut in camera. Eu ? Eu dorm ! Sau incerc, daca nu ar fi ipochimeni nesimtiti care sa-mi raga la usa ! Dupa toate aparentele, termenul ipochimen nu ii face o evidenta placere. 
Nasul i se increteste la radacina si, pe frunte, ii apare o cuta, semn ca bipedul din fata-mi incearca sa cugete. Deci, sa existe. Aici trebuia sa stea Moldoveanul, spune dojenitor huiduma. Din cartonasul care ii atirna, colorat, la buzunarul de pe piept, rezulta ca neanderthalianul din fata-mi e participant la nu-stiu-ce-conferinta-a-politiei-române. 
Voi ar trebui sa protejati linistea publica, nu s-o tulburati ! Ochii I se maresc, lasindu-ma sa citesc o harta de vinisoare rosietice. Discutia s-a terminat si inchid usa. Putin mai tirziu, de pe coridor, se aud din nou bubuieli, in alta usa, precum si cunoscutul raget : Moldoveneee, deschide usa, ‘tu-s ceapa ma-tii! 
Degeaba ma asez in pat; nu mai pot sa adorm si pace! Dupa ce ma perpelesc cind p-o parte, cind pe alta, sunt obligat sa admit ca somnul mi-a zburat. ~mi fac un ness si, vreme de doua ore si jumatate am ragaz sa privesc cum rasare soarele, cum se anima strazile, cum urbea se umple de viata. Privesc degetele rozalii ale Aurorei trosnindu-se usor deasupra orizontului si, apoi, vad soarele, auriu si cald, cum se ridica deasupra muntilor.
Acum nici nu-mi mai pare rau ca m-a trezit militianul si, daca linistea matinala nu ar constitui o chestiune de principiu, in general, mai-mai ca i-as fi recunoscator. Privesc spre zare si, vazind crestele gri-albastrui ale muntilor am dintr-o data dimensiunea nostalgiei.
Amintiri pe care le credeam pierdute imi revin in fata ochilor. Vad cum, mic fiind, mergeam cu mama pe linga zidul cetatii, loc unde, plin de élan, ma rostogoleam prin iarba inalta, inverzind trurul pantalonilor.
Mi-amintesc, proaspat, cum am fugarit-o pe mamaie, cu tricicleta, inspre piata teatrului. SI vad clar visul meu automobilistic, Renaultul 16, al lui nenea Frum…
Telefonul suna. E Cosmin. A venit sa ma ia, ca avem drum lung de batut pentru niste sedinte foto… Oftez, pun pauza la Tehnicolorul amintirilor, iau geanta foto, ticsita cu aparatura si cobor.
In hol, imbulzeala. Politisti tineri si militieni batrini. Il remarc pe individul cu mustata ca o rima. Povesteste entuziast, in fata a doua organe burtoase, cu pantofi spitati si cu borsete negre, cum l-a trezit pe Moldoveanu. Trec printre ei si am grija sa-l calc pe pantof cum se cuvine, gospodareste si apasat, cu calciiul. 
Iar oamenii de pe strada zimbesc, se plimba relaxati, par sa traiasca cu adevarat, nu ca-n Bucuresti unde, pe strazi, in ambuteiaje ori metrou vezi zombie crispati, chipuri grefate pe rictusuri.
Aproape ca ardeleanul perfect, am refuzat famelnice dejunuri nocturne pe la pizzerii ori shaormarii traditionale burgului si am optat pentru o alimentara, de unde am achizitionat (ieftin si aproape bun) toba si parizer. Tristetea mi-a aparut in privire doar la hotel, unde, intelept, mi-am amintit de replica ciobanului ce-si privea ciinele amusinind slana: minca pe mina-sa, ca brisca-i la mine"... ase si io, n-aveam brisca. Drept pentru care m-am umplut de aspicul tobian in barba-mi deasa si tepoasa, d-ai fi zis ca cine-stie-ce-hair-stilist cu tendinte afro a dat iama in mine. Si, apoi am dormit. Prost, dar putin. Putin, pentru ca am adormit tarziu si m-am trezit devreme. Prost, pentru ca a fost prea cald si patul prea moale.
