„Ce poate sa fie mai bun decît o tobă? Evident, două tobe!”
Felix Chirciu
Dacă Bon Scott cînta „Let there be rock”, Mihai Godoroja putea interveni la rîndu-i: „Să fie jazz. Şi a fost jazz. Şi am văzut că a fost bine”.
D-abia ce s-au stins reveberaţiile tunurilor din Piaţa Constituţiei (For those about to rock, we salute you!) şi, a doua zi, la Sala Palatului s-a putut pătrunde în a patra dimensiune. Fără accelerator de particule, fără fizică cuantică. Sau, mă rog, fără aceste ingrediente la modul explicit. John McLaughlin & The 4th Dimension. Jazz fusion şi un performance fabulos!
Concertul lui McLaughlin m-a trimis cu gîndul spre toate momentele de lene serenă, de hedonism şi downshifting, în care studiul topirii cubului de gheaţă în paharul cu scotch devine principală preocupare.
Cu o sonoritate atent dezvăluită într-un discurs de o perfectă retorică sonoră, John McLaughlin a adus pe scenă trei muzicieni, mai tineri, alături de care a reuşit consttrucţia unui univers sonor de o mare complexitate: Mark Mondesir – baterie, Gary Husband – clape şi baterie şi Etienne Mbappe – chitară bas.
Mi-a mirosit a mare, m-am simţit ca în faţa Centrului Pompidou din Paris, am visat la (încă ne)restauratul meu Renault 16. Am simţit gustul primei zile de vacanţă, m-am întins la căldura ultimelor raze de soare, dintr-o zi de noiembrie. Am visat la locuri nevăzute şi mi-am amintit de cele unde am ajuns.
A fost jazz. Şi a fost bine!
John McLaughlin
Deşi maică-sa lucra la ”Tehno import-export” – şi Costin nu pierdea niciodată ocazia să facă cu ochiul şi să-şi privească umărul, spre un imaginar epolet – nici la ei în casă nu era deloc frig, deşi sobele nu ardeau... Aşa că eram chit. Nu era ca în cazul lui Pavel – să zicem – care, dacă venea pe la mine, se minuna de ce sînt atît de mulţi cei ce vor să emigreze. 
Una avea o etichetă neagră (auzi tu, neagră!) şi se numea de-a dreptul ”Back in black” iar cea de-a doua, cu o grafică simplă, pe alb, se numea ”Flick of the switch”. 
Sanyo-ul meu mono le-a înghiţit pe rînd, difuzorul cu membrana spartă oferindu-ne mostre de sonorităţi cum nu mai gustasem. 
Suna ca Rock-ul, dar nu era un simplu rock. Suna ca jazz-ul, dar nu era jazz. Suna ca blues-ul, dar era mai mult decît blues-ul. Era altceva. Te face să dai din cap a observat Costin. 
Aşa e. Mă face să dau din cap. De la prima notă, smulsă din corzile chitării electrice şi pănă la bătaia finală din baterie, de la prima silabă a vocalului, această muzică mă face să dau din cap. Şi pe mine, mărturisi Costin. 
Din 20 septembrie 1990, cînd am terminat armata, o săptămînă nu mi-am dat jos căştile de la urechi şi am ascultat AC/DC într-una, pauze luînd la culcare şi în momentul schimbării bateriilor la walkman. Cînd avionul a decolat, în iunie ’91, spre Paris, înainte de momentul magic al desprinderii de sol am dat play la walkman. În căşti a răsunat Thunderstruck... Sesiunile le-am trecut cu Highway to hell ori Big Gun iar la revelioane, în momentul schimbării anilor, am ascultat Hells Bells.
