luni, 16 august 2010

Nea Florică

Compus dintr-o salopetă soioasă şi favoriţi tip ”Aurelian Andreescu, Nea Florică este arhetipul continuităţii pe aceste meleaguri, de la construirea primelor blocuri, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, şi pînă în prezentul lipsit de măreţe planuri cincinale, dar bîntuit de stafiile consumerismului ce fac ”bu-hu-hu”, ca să sperie criza.

Mic, bondoc şi păros, plin de importanţa personală ca o ilustraţie vie a verigii care confirmă teoria lui Darwin, cu frunte îngustă şi mereu încreţită de efortul gîndirii, bărbierit la două duminici odată (pesemne o remanenţă a vremurilor cînd maşinile circulau, alternat, numerele pare într-o duminică, cele impare în duminica următoare) Nea Florică este ceea ce este şi, uneori, chiar mai mult decît atît.

Staroste nedeclarat (dar recunoscut)al unui cimitir ce maşini ce înveselesc, prin sprintene pete de rugină, monotonia de frunză verde a unui maidan compulsiv, ce se încăpăţînează, an de an, să-şi ivească iarba printre fierătaniile topite de ani şi ploi, Nea Florică este şamanul ce afumă, iniţiatic, din eşapamente de Moskvici ori Dacia 1100, întreg cartierul, spre nobilă amintire a unor modele ce-au făcut, cîndva, istorie pe şosele.

Bunkerul lui Nea Florică adăposteşte o căţea care naşte de două trei ori pe an, sub privirile sale mîndre şi, plin de patos, împărtăşeşte oricui este dispus să-l asculte, pedigriul teuton al canidei ce, printr-un stră-străbunic, probabil, cu multe generaţii în urmă, a plimbat oile ce behăiau cu accent gutural prin cîmpiile Alsaciei.

Comprehensiv şi empatic, Nea Florică se încruntă de fiece dată cînd i se spune că sînt probleme la instalaţia de apă. Figura sa capătă atunci o lumină nobilă, pe care, cu siguranţă, o aveau şi strămoşii neanderthalieni cînd consoartele lor îi trimiteau la gura peşterii, să se şteargă pe picioare.


Nea Florică ştie. Iar dacă nu ştie, cunoaşte. Evident, cînd nu ştie şi nici nu cunoaşte, dă frîu liber farmecului său feminin şi, atunci, aidoma Stelei Polare, intuiţia este cea care-l călăuzeşte prin hăţişul cotidianului.

Nea Florică, pe lingă multele sale calităţi enumerate, este şi mecanicul angajat al blocului, un Charon al subsolului cu cheie franceză, degetele sale scurte, dar groase, avînd menirea să mai închidă (şi deschidă), contra cost, vanele care alimentează coloanele de apă ale blocului. Lunecos, ca orice luntraş ce se respectă, Nea Florică ştie să se retragă elegant, să externalizeze operaţiunile şi, concomitent, să dea indicaţii (preţioase) de pe margine.

Întors duminică seara dintr-un week-end răcoros, am găsit un pîrîiaş vesel, ce zburda pe peretele de la baie, aidoma unui fir de apă pe munte. De dimineaţă, pîrîiaşul făcuse un lac (pe policioara cu periuţele de dinţi şi cu creme de faţă) iar din lac se scurgea, transparentă, o mică Niagara, pe pardoseală. În astfel de situaţii, opţiunile sînt relativ limitate şi, constantă variantă, primul drum presupune vizitarea metafizicului Nea Florică, acest veritabil Confucius al instalaţiilor sanitare.

Cu o privire încărcată de înţelepciunea peştelui fiert, Nea Florică mi-a ascultat intempestivul şuvoi al relatării (pîrîiaşul de munte care susură vioi pe petetele băii, Niagara de pe policioară...) şi, cu o atitudine zen, a tranşat problema: “Eh, belele e multe. Mă duc la "B" unde a refulat canalu’ încă de ieri şi apoi o să văd ce e şi aici”.

O oră mai tîrziu, cînd am plecat de acasă, Nea Florică dezbătea problem transcedentale cu alt vecin. “Ai închis Nea Florică coloana de apă?”, l-am întrebat cu speranţă în glas. Cu o implacabilă serenitate de Űbermensch (o fi un fan Nietzche?), Nea Florică a tăcut mai întîi (înţelept) şi apoi a răspuns, sibilinic, precum un maestru kung-fu, că aşteaptă să vie instalatorul”. Da’ matale ce eşti, Nea Florică? Eu îl coordonez” a răspuns el, senin ca soarele din stema RSR. Nea Florică, da se strică zidurile şi cade toată faianţa am încercat o ultimă abordare, “la sentiment”. “Da’ cît să ţină şi faianţa aia? O veşnicie?” – s-a auzit din nou glasul înţeleptului înveşmîntat în salopetă.

joi, 22 iulie 2010

CROCHIU DE VARĂ

On the cover of the magazine
there's no question why I'm smiling
you buy a piece of paradise
you get a piece of me

Genesis - Jesus He Knows Me


Din nou a dat buluc căldura şi a bulversat inocenţa, sistematic pierdută şi periodic regăsită, a junglei de beton şi asfalt. Efluvii de hazna înfundată se împletesc sinergic cu parfumuri de femei coapte la soarele – tot mai meridional-musonic – ce străluceşte în mod egal pentru toţi. Coşcovite Dacii pleacă cu şanse egale de la semafoare alături de spilcuite Audi alb-perlate într-o superbă şi democratică flanare diurnă. Nocturne păsări de noapte, croncănind din piei lucios-tuciurii, întinse şi lustruite cu seu de maimuţă, conduc hulpave BMW-uri, negre ca tegumentul proprietarilor, ce scîrţîie din cauciucuri la plecare şi oprire.

Sîni de toate formele şi pentru toate gusturile ţîşnesc intempestivi din decolteuri generoase, frecvente ca teasing-urile pentru bauturile carbogazoase gen Redbull. Şi tot ca o doza de Redbull, decolteul creşte tensiunea şi accelerează pulsul.

Tocurile-cui incendiază imaginaţia masculilor ce amuşinează stepa urbană, în căutarea perechii optime, în speranţa procreării, la umbră, a unor fecunde idei filosofice.

Peste toată firea angoasată de criza ce muşcă cu hulpav clonţ capitalist portmoneul proletar, presa şi-a mai găsit de lucru să incendieze subconştientul colectiv cu bricheta codului portocaliu sau – după caz – galben ori roşu.

În lipsă de babe violate ori de găini născătoare de pui vii, ţiitorii de condei ori microfon şi cameră ce-au băut apă la şcoala lui Cristoiu, dau buluc (că se poartă, şi în plus dă bine cu un crawl dedesubt, care, deşi nu-i citit de nimeni, impresionează) şi prezintă cu mutre lungi şi suferinde, gen „Tatulici constipat”, drama celor obligaţi să se sufoce la cele 36º Celsius pe trotoarele lipsite de confortul aerului condiţionat (...gata, gata frate, hai că eu intru în maşină, c-acolo merge aeru’ condiţionat, mai trage tu doua-trei cadre şi hai să montăm...).

La umbră, berea gîlgîie împăciuitor, din PET-uri pîntecoase, de 2,5 l (la promoţie), demonstrînd că, la nevoie, nu doar codrul, ci şi hameiul ori maţul, poate fi un bun frate cu românul...

duminică, 6 iunie 2010

Buena Vista Social Club

Cuando Juanica y Chan Chan

En el mar cernan arena

Como sacuda el jibe

A Chan Chan le daba pena

Buena Vista Social ClubChan Chan

“După o masă gustoasă merge un vin bun şi o muzică frumoasă” – spunea bunicul meu şi-mi făcea cu ochiul, în cîte o după amiază fierbinte. Şi apoi urma un fel de ritual tehnic, tabiet cu dichis. Mai întîi era deschis pickup-ul. (Pe atunci, singurul pickup de care ştiam era cel din care picura muzica. Ulterior am aflat că există şi 4x4…) Un aparat cu forme moi, rotunjite, învelit într-o piele gălbuie, cu un capac cu cataramă de servietă, în interiorul căruia scria “Tesla”. Apoi tataia scotea cîte un disc, din ebonită neagră, dintre coperţi de carton colorat şi, cu mare grijă îl ştergea cu un pămătuf moale, aidoma celui cu mîner de os strîns în cercuri de alamă, pe care îl folosea la bărbierit.

După ce placa era ştersă şi nici un fir de praf nu se mai mai afla pe negrul ei striat, cu gesturi de maestru de ceremonii, bunicul o punea pe platan şi, cu mare grijă, aşeza acul pickupului pe discul ce începea să se învîrtă.

După cîteva pocnituri şi fîşîieli, brusc, din difuzoarele mari ale radioului din lemn, la care era conectat device-ul, începea să se reverse o muzică ce mirosea a mare şi care, de la primele acorduri, te făcea să te unduieşti ca o trestie.

Mirosul leneş perfect al după amiezelor de vară este cel în care parfumul de iarbă proaspăt cosită se împletea cu grafica a la Matisse de pe coperta plăcii, ce înfăţişa nişte doamne, cu rochii ca nişte flăcări, care dansau cu domni cu sacouri albe şi peste care se revărsau trompete cubaneze ce vorbeau despre iubiri la tropice (dar asta aveam să aflu mai tîrziu).

Muzica, susurată prin fereastra pierdută în iederă, avea acel-ceva care te îmbia la visare, fiind soundtrack-ul ideal pentru colecţia de Dox-uri pe care le descoperisem în casa doamnei Lenosu, vecina alături de care mamaie îşi sorbea cafeaua, cu dichis şi caimac, în timp ce pufăia o ţigară Snagov…

Douăzeci şi şapte de ani mai tîrziu, în biroul de la Curentul Internaţional, domnul Andreescu, corectorul publicaţiei, îmi tot dădea pe la nas cu diverse CD-uri cu jazz, care mai fusion, care mai New Orleans, care mai acid… Şi tot aşa pînă cînd, într-un moment de generoasă epatare sonoră, muzica discului domnului Andreescu, revărsată într-un maximum al potenţei boxelor de la computer, m-a transportat înapoi, la vîrsta clasei a doua, în curtea bunicilor, sub un cort făcut dintr-o prelată veche de maşină, lîngă cei doi vişini de care atîrna hamacul…

E Buena Vista Social Club… mi-a zis domnul Andreescu.

Am fumat o ţigare (pe atunci încă mai fumam) cu ochii pe jumătate închişi, a plăcere cotoiască în care se amestecă bucuria primei zile de vacanţă cu aroma unui Camel fără filtru, fumat printre sorbituri mici dintr-o cafea robusta, după ce ai găsit în buzunarul blugilor pe care nu i-ai mai purtat de nu ştiu cînd o bancnotă de o sută de lei…

De atunci, sonorităţile cubaneze au (re)intrat, din nou, oficial, în viaţa mea…
































Buena Vista Social Club:

Luis Barzaga (backing vocals)

Joachim Cooder (drums)

Ry Cooder (guitar)

Juan de Marcos González (guitar, vocals, percussion)

Manuel Galbán (guitar)

Carlos González (bongos)

Manuel "Guajiro" Mirabal (trumpet)

Eliades Ochoa (vocals, guitar)

Julienne Oviedo Sanchez (timbales)

Omara Portuondo (vocals)

Barbarito Torres (laúd)

Amadito Valdés (percussion)

Alberto "Virgilio" Valdés (percussion)

Lázaro Villa (vocals, percussion)

duminică, 23 mai 2010

Prin fusion, spre a patra dimensiune


„Ce poate sa fie mai bun decît o tobă? Evident, două tobe!”

Felix Chirciu


Dacă Bon Scott cînta „Let there be rock”, Mihai Godoroja putea interveni la rîndu-i: „Să fie jazz. Şi a fost jazz. Şi am văzut că a fost bine”.

D-abia ce s-au stins reveberaţiile tunurilor din Piaţa Constituţiei (For those about to rock, we salute you!) şi, a doua zi, la Sala Palatului s-a putut pătrunde în a patra dimensiune. Fără accelerator de particule, fără fizică cuantică. Sau, mă rog, fără aceste ingrediente la modul explicit. John McLaughlin & The 4th Dimension. Jazz fusion şi un performance fabulos!

Concertul lui McLaughlin m-a trimis cu gîndul spre toate momentele de lene serenă, de hedonism şi downshifting, în care studiul topirii cubului de gheaţă în paharul cu scotch devine principală preocupare.

Cu o sonoritate atent dezvăluită într-un discurs de o perfectă retorică sonoră, John McLaughlin a adus pe scenă trei muzicieni, mai tineri, alături de care a reuşit consttrucţia unui univers sonor de o mare complexitate: Mark Mondesir – baterie, Gary Husband – clape şi baterie şi Etienne Mbappe – chitară bas.

Mi-a mirosit a mare, m-am simţit ca în faţa Centrului Pompidou din Paris, am visat la (încă ne)restauratul meu Renault 16. Am simţit gustul primei zile de vacanţă, m-am întins la căldura ultimelor raze de soare, dintr-o zi de noiembrie. Am visat la locuri nevăzute şi mi-am amintit de cele unde am ajuns.

A fost jazz. Şi a fost bine!

John McLaughlin


Mark Mondesir - baterie

Gary Husband - clape, baterie

Etienne Mbappe – chitară bas