Fundata (2)

Reenactment

Fundata, 2012

 

În puţine vorbe, lucrurile se prezintă astfel: în prima zi am ajuns la Fundata; în a doua, am aranjat tabăra. În a treia a fost bătălia şi, în a patra a venit poliţia. 

Să detaliem puţin însă.

Anul acesta, băieţii, că au crescut şi au fost cuminţi, au ajuns să fie copii de trupă la milităria de duminică. Un copil de trupă este o miniatură de soldat, cu tot dichisul posibil: moletiere, bocanci, pantaloni cu vipuşcă, veston militar şi centură, capelă pe cap şi sac de merinde.

De cînd le-am promis că îi iau cu mine, să ne jucăm împreună de-a soldaţii, începuseră să tropotească mărunt din picioare, ca mînjii care nu mai au răbdare să stea legaţi de căruţă. “Şi cînd mergem? Cînd mergem?”, mă tot întrebau, de trei - patru ori pe zi, iar eu începeam să le număr pe degete: “…azi mergem la grădi şi la şcoală, mîine de asemeni, poimîine mai mergem la şcoală şi grădiniţă iar răspoimîine, gata, pornim spre Fundata”.

După un drum plin de ploaie care se scurgea ca-n potopul cu iubiri din mansarde, cîntate de Paula Seling via Nicu Alifantis, de Înălţare, am descins la Fundata (cea mai de sus localitate din România).

Cu capetele în nori (la propriu!) am descoperit un peisaj senzaţional. Astfel, am aflat că mai sînt zone unde mai creşte iarbă fără pet-uri şi, în care vîntul care bate printre copaci nu îţi aduce ritmuri de manele.

 

A doua zi, de dimineaţă, băieţii nu au făcut nici un comentariu negativ legat de ora de trezire (obicei, pare-se intrat destul de bine în rutina matinală). Cuminţi, s-au îmbrăcat în uniforme şi au stat să le leg moletierele, după care şi-au încins centurile peste vestoanele cazone şi şi-au tras capelele peste ochi.

La micul dejun au mîncat tot (ptiu-ptiu-ptiu, să nu se deoache!), stînd alături de Luca, băiatul lui Ion şi al Gabrielei. Şi el tot copil de trupă, mic dorobanţ, dar mai mare decît Nicodim şi Aron cu patru ani. Şi fruntaş pe de-asupra! Armata face minuni! De dietă, disciplină şi abordare!

După Frühstück, pe o ploaie fin presărată, am ajuns la tabără. Majoritatea figurilor întîlnite erau deja cunoscute: bulgari, cehi, englezi, austrieci. Mă rog, oameni care se joacă în continuare de-a pac-pac. Aron şi Nicodim, cu ochii mari de încîntare, descopereau un joc de-a soldaţii la scara 1:1, în care, fiecare, îşi lua teribil de în serios rolul din joc.

Puşcoacele, replicile airsoft KAR 98, au fost puse la rastel, în faţa cortului, cazacii au scos un samovar şi s-au pus pe făcut ceai, austriecii au fixat, cu evlavie, portretul lui Franz Joseph pe cort, Marius a început să bată-n lung şi-n lat tabăra, făcînd poze, iar Luca, Aron şi Nicodim au ajuns planton în faţa cortului. Cu ceva bere, secărică şi prînzul luat la popotă, prima zi a trecut lin şi, seara, Aron a adormit pe scaun la concertul lui Radu Gheorghe.

Sîmbătă urmau chestiile serioase: bătălia, dintre romîni şi ruşi, de-o parte şi nemţi şi austrieci, de cealaltă parte. Un pirotehnist a aranjat locurile de unde, cu mare meşteşug, urmau să explodeze bombele şi şrapnelele. Boborul venise ciopor, să vază cu ochii lor cum oastea română înfrînge vrăjmaşul cotropitor cu accent teuton.

Aron şi Nicodim, împreună cu Maria, fetiţa lui Radu Oltean (care a suferit teribil că nu are şi ea haine ostăşeşti) stăteau alături de mine, pe creasta unui deal, de unde voiam să filmez luptele crîncene din vale. Canonul 550D era pe post de cameră video, cu obiectivul de 200 prinzînd la fix focul luptei, iar 50D-ul nu mai contenea dinc click-click-click.

În stînga, la vreo 25 – 30 de metri era bateria austriecilor. Băieţii priveau manevrele trupelor, aşezaţi pe geanta foto. Cu cine se bat românii?, voia Nicodim să afle. Cu nemţii şi austriecii. Şi ăia care au căciuli mari pe cap ne sînt prieteni?, întreba Aron, arătînd spre cazaci, aliaţi ai trupelor române. Da, încă ne sînt prieteni, dar nu pentru mult timp. De ce, o să ne certăm cu ei?, a vrut Nicodim să afle mai multe. Păi acum sîntem în 1916. În 1917 urmează Marea Revoluţie din Octombrie (care are loc, de fapt, în noiembie!) şi ruşii, cărora le încredinţasem tezaurul, ni-l fură. Un moment de linişte şi, din nou Aron întreabă: ...dar ce-i ăla tezaur? O comoară maaare, maaare de tot. Cu aur? Da, cu aur…

De la austrieci se aude o bubuitură puternică. A început, a început!, ţipă, bucuroşi de spectacol, băieţii. Horia şi restul românilor apar, tiptil, pe fundul văii, iar nemţii de pe versanţi deschid focul. Una din încărcăturile pirotehnice explodează şi un gheizer de pămint se ridică cu mare efect. Germanii coboarră de pe poziţiile din terase, cehii urcă în diagonală pe deal iar cazacii beneficiază de o a doua ploaie de pămînt, pricinuită de capsa pirotehniştilor.

Tunul austriecilor bubuie din nou şi, din coada ochiului surprind cum unul dintre servanţii tunului cade. Meseriaş, îmi zic, interpretează rolul de rănit. Continui să filmez şi să fotografiez. Lumea începe însă să alerge spre rănit. Las camera să filmeze şi privesc, prin teleobiectiv, spre rănit. CHIAR E RĂNIT!  Un bărbat cu jachetă albă se apleacă asupra austriacului, apoi se ridică şi strigă să i se aducă o trusă de prim ajutor.  

Reporterii şi cameramanii se îmbulzesc în jurul rănitului, sufocîndu-l în încercarea de a surprinde, cît mai bine, sîngerarea şi plaga. Bărbatul care ceruse trusa de prim ajutor se ridică în picioare şi răcneşte către ziarişti, cerîndu-le să facă loc. Nici băieţii şi nici Maria nu au observat nimic. Încă.

Opresc filmarea, îi ridic pe soldăţei de pe geanta foto şi pornim spre cort. Ocolim locul accidentului, pentru că nu voiam un asemenea spectacol pentru copii. Îl văd pe Silvan, e palid. Omul acela chiar a fost rănit. E îngrozitor. Dau din cap şi merg mai departe cu mica trupă, la cort. Rămîneţi aici şi nu vă mişcaţi! E un ordin! Păziţi cortul!  E un obiectiv strategic!

Copiii nu comentară în nici un fel, rămînînd cuminţi şi păzind "obiectivul strategic". Am pornit spre locul accidentului. Tot atunci s-a auzit goarna care anunţa sfîrşitul luptei.

Veseli, soldaţii au început să vină în tabără. Pe măsură ce aflau de accident, figurile li se transformau însă. Jumătate de ceas mai tîrziu, în tabără domnea o atmosferă grea. Austriacul rănit fusese adus şi băgat, pe targă, în cortul grupului său, în vreme ce presa se dădea de ceasul morţii să intre şi să filmeze suferinţa sărmanului om, într-un demers pe cît de cinic, tot pe atît de inutil, pentru că asemenea imagini cu bălţi de sînge sînt interzise de CNA…

Bulgarii au făcut un cordon pentru a proteja cortul austriacului de obiectivele ziariştilor. După încă un timp, un echipaj SMURD a sosit şi l-a dus pe austriac în Braşov.

Seara a fost destul de grea, ca atmosferă, doar un film cu Chaplin reuşind sa mai descreţească frunţile. Procuratura tot se fîţîise prin tabără, iar joaca de-a pac-pac devenise brusc altceva.

Un duş fierbinte şi apoi nani. Iar imediat după nani, ceasul a început să ţîrîie isteric. Aşa repede a venit duminica? Mic dejun, eram tot în soldaţi îmbrăcaţi, băieţii mei abia aşteptau să se întîlnească cu Luca, ne-am luat puştile airsoft şi – last time – tabăra militară. Nicodim şi Aron au început să se hîrjonească cu Luca şi Iacob, iar Maria depăşise supărarea că nu are uniformă. Oricum, Radu i-a promis că, la următoarea tură de pac-pac va avea şi ea straie militare.

Mă fleoţcăiam agale printr-o ploaie măruntă ce începuse din nou să pudreze în jur cu picături mărunte cînd, din cort, Silvan m-a chemat: Vino, tu şi cei care mai aveţi puşti airsoft, sa vă înregistreze poliţia.

Poliţia? Da’ ce treabă au ei cu puştile airsoft? E a dumneavoastră?, mă întreabă un poliţist cu mustaţă desuetă, de proletcultist din anii ’50. Da, e a mea. Consemnează, i-a spus atunci Nea Mustaţă unei poliţiste palide. Domnul spune că arma e a lui. Greşit, l-am corectat eu, nu e armă, e o jucărie. Cum să fie jucărie?, mă priveşte cu o blîndeţe pe care mi-am amintit-o, din anii ’80, cînd colegii lui Moş Miliţilă mă întrebau de ce port părul lung şi tricoul negru… Da. E jucărie. E o replică. Adică, o copie fidelă. Numai că e de jucărie. Cum să fie de jucărie? Că e grea şi e de fier. Greşit din nou. Nu e fier, e ZAMAC. Ce e ZAMAC-ul?, ridică cu inocenţă privirea galeşă tînăra speranţă feminină a poliţei române. ZAMAC-ul e un aliaj de zinc, magneziu şi cositor. Bine, bine, dar permis de armă aveţi?, o ţine langa to’ar’şu gradu.

Discuţia a continuat, iar pînă la urmă a rămas să vină experţii de la Braşov, ca să constate letalitatea unei puşti airsoft cu arc, din ZAMAC.

Am ajuns la Bucureşti indispus.

Următoarea manifestare serioasă va avea loc la Rîşnov, în ultimul week-end al lunii august. Băieţii mei d-abia aşteaptă. Sincer – şi eu!

Meşterul Manole

Varianta de Dămăroaia

Un ţigan are bani. Nimic nou, nimic bizar. Face parte din maneaua cotidiană ce ne înveseleşte parcursul. Cu banii pe care îi are, construieşte. Pentru că terenul e mic se azvîrle, aidoma ciocîrliei, spre ‘naltul cerului. Gipsy sky scraper from Dămăroaia. Frumoasă, urîtă, cladirea va dăinui o vreme. Probabil, mult mai mult decît merită, dar asta e altă treabă. Acum, zece meşteri mari, calfe şi zidari (sau poate mai puţini) trebăluiesc de zor la building. Bine – rău, asta nu-i treaba mea. Nu pot decît să le observ baletul şi echilibristica, pe care le execută pe schele improvizate. Normele de tehnica securităţii muncii sînt depăşite. Şi nu mai sînt în trend!

Casa Scînteii, corp C, etaj 4

Flatulenţa

În ’93, june ziarist la România liberă, am descoperit deliciile serviciului de noapte, prestat gospodăreşte în redacţie, la secţia “Scrisori”. Pe lângă (majuscul!) faptul că nopţile erau plătite 200 % plus o zi recuperare (regulă bătută-n cuie de pe vremea lui Nea Nicu), nu vedeam nici un inconvenient în a face zapping la televizorul redacţiei, fixînd la urmă programul pe MTV, care p-atunci dădea muzică bună, adică rock.

Comod instalat cu picioarele pe biroul doamnei Scăeşteanu – şefa secţiei “Scrisori” – mă dădeam huţa pe scunul deşălat, cu tapiţerie tocită, în ritmul lui Alice Cooper (poate House of Fire) ori AC/DC (să zicem Thunderstruck).

Teoretic ar fi trebuit să răspund la telefoane; dar, la capătul firului erau de regulă domni sau doamne, de o coerenţă exemplară, care îmi povesteau cum Securitatea îi iradiază prin becul frigiderului ori le strecoară sarin prin ţeava de apă rece. Astfel, după ce mi-am pierdut cîteva nopţi, luînd notiţe de care Dobre (şeful meu a l’epoque) rîdea de se-ndoia, am decis să procedez după metoda acreditată pe care, colegii mai vechi, mi-au dezvăluit-o, plini de omenie: Iorgule, nu te prosti, scoţi receptorul din furcă,  te-ncui aici şi dormi ca-n sînul lui Avraam.

Ceea ce am şi făcut. Cu luare-aminte să mă trezesc la şase fără un sfert. Singura ta grijă, Iorgule, e să nu te găsească femeia de serviciu dormind, că dup-aia te dă-n gît la Uncu ori Băcanu.

Şi uite-aşa, lucrurile mergeau ca unse. Mai cu seamă că, era sfîrşitul toamnei şi deja mirosea a iarnă, iar la “Scrisori” băgam în priză două calorifere, de se făcea cald şi bine, în vreme ce Niţulescu, administratorul blocului din Brezoianu, unde locuiam, îmi sîsîia conspirativ, ca p-un mare favor pe care mi-l făcea, că încă n-a dat drumul la centrala blocului, “ca să mai facem puţină economie”…

Trei nopţi pe săptămînă dormeam ca un paşă, la o temperatură numai bună pentru o seră modestă de canabis. Iar dimineţile, fuga-fuguţa, după ce venea doamna Marilena să mă înlocuiască, mergeam în garsoniera mea din Brezoianu, unde dîrdîind a stoică economie capitalistă, îmi sorbeam nessul în vreme ce priveam vălătucii din Camel cum se suie leneş spre tavan.

Şi după o stacană de ness şi două ţigări, urma veritabilul ritual diurn, dat fuga-fuguţa la zona de recluziune, cu geamul budei deschis larg, în ciuda frigului care desena flori de gheaţă pe geam. Apoi duş – cu o apă călîie – şi o altă repriză de dîrdîit,  pînă îmi trăgeam cămaşa şi puloverul.

Cum în perioada aceea, Băcanu visa Romînia liberă după chipul şi asemănarea Evenimentului zilei, cea mai dragă achiziţie a lui era Cristian Ionescu, un fabulos inventator de găini care nasc pui vii, individ ce ţinea rubrica “O faptă pe zi”, în care fabula, gros şi şarjat, pe diverse teme. Ba că prostituatele din Floreasca, indignate de presiunile peştelui, au plonjat în semn de protest în apele reci ale Herăstrăului (într-o perioadă cînd lacul era de fapt secat), ba că prin Pantelimon, în timpul nu-ştiu-cărui-meci, copii au aruncat pisici cu paraşute de pe bloc, iar vîntul a dus felinele pînă la Urziceni, ba că un şarpe boa a fugit de la circ şi a fost găsit prăjit, o săptămînă mai tîrziu, într-o plafonieră, la metrou…

Alături de Cristian Ionescu, mai bîntuiau prin redacţie cîţiva foşti EvZ-işti, ca familia Grigoriev, Radu Marinaş ori Bogdan Adam.  Care însă, erau decenţi şi (implicit) frecventabili. Iar Marinaş, pe lîngă faptul că avea o soră interesantă, care lucra la Rokura, una dintre primele multinaţionale de pe meleagurile mioritice, cu birouri în fostul hotel Dorobanţi, mai ştia o mulţime de dudui, purtătoare de fuste mini şi cizme înalte, gen muschetar, vesele trudnice pe plantaţia lui Cristoiu.

Aşa s-a făcut s-o cunosc, prin Marinaş, pe C., posesoarea unor picioare lungi şi extrem de bine asortate la sînii impresionanţi care, pe atunci, sigur nu erau cu tuning de silicon. Trebuie recunoscut însă că, în ansamblu privită, C. nu era deloc genul care să trezească discuţii pe marginea liniei filozofice practicate de Schopenhauer. Nici înainte, nici după. Poate, cel mult, viziuni de tip Blaga – spaţiu mioritic, teorie aplicată ondulatoriului relief ce prefigurează munţii. În special Muntele lui Venus. Dar, pînă la urmă, ăsta nu era un defect major.

Tonică şi sfîrîitoare, ca o aspirină efervescentă, C. ţopăia ca un pudel scăpat din lesă, debita porcoşenii şi suda ţigările, bea bere cu toţi şi rîgîia dezinvolt, pe tonuri joase, ca un subwoofer cu membrana spartă. Era bucăţica după care băloşau plutoane de jurnalişti, era legenda pe tocuri pe care craii de Casa Scînteii încercau să şi-o treacă în agendă, era doza de superficialitate care face viaţa frumoasă. În esenţă, întrupa un bun motiv ca să te apuci de fumat: ţigara de după.

C. avea în parohia ei de ziarist şi sindicatele. Astfel, am întîlnit-o la o conferinţă de presă unde Dobre m-a trimis împreună cu Marinaş. Cînd Marinaş mi-a prezentat-o, ochii mi s-au lipit de decolteul din care, generozitatea naturii se ivea în toată măreţia. Ochii-i am de-a stînga şi de-a dreapta nasului, mi-a explicat C. anatomia, într-o încercare de a-mi ridica privirile ce se-nţepeniseră între sînii ei. Îhî, am aprobat-o eu, în timp ce studiam textura dermică. Ştii, sînt miop şi nu văd bine; voiam doar să văd puloverul cum e lucrat. Marinaş a părut jenat de explicaţia mea şi a privit în altă parte; C. însă, a părut încîntată de răspuns  şi mi-a precizat: unu’ pe faţă, două pe dos. Evident! Aşa ziceam şi eu!

Dup-aceea a urmat o perioadă puţin mai aglomerată; rutina serviciilor de noapte a rămas pe poziţie, continuam să-mi iau cîte două zile de recuperare, pe care le lipeam de vre-un week-end, cu Ioana  mă hîrjoneam în continuare epidermic şi mă frecventam cu Take şi Manuela, continuam să merg la film cu Spiru şi Linda însă, în sloturile libere ale agendei au intrat şi întîlnirile cu C. O cafea, două, trei şi – surpriză! – invariabil, cînd ajungeam în zona garsonierei mele, C. reuşea prin eschive meşteşugite să ia troleibuzul şi să-mi murmure, ispititoare ca o bancnotă de o sută de dolari zărită sub un scaun din metrou, că ne vedem şi mîine cînd, poate-o fi mai mult…

Alarmat că atîtea cafele băute ar putea să-mi cauzeze, parcă mi-am pierdut lejeritatea şi dezinvoltura. Şi, în încercarea disperată de a reduce cantităţile de lichid negru înghiţit, am început să apelez la tot soiul de short-cut, doar-doar… Un salutar Ctrl+F ar fi fost un răspuns viabil azi, cu o tastatură în faţă. Dar atunci, logica binară era mai greu accesibilă şi, lucrurile mergeau pe ocolite şi greoi, pe patternuri bătrîneşti, apucate din tată-n fiu. Cert e că intrasem în panică, temîndu-mă să nu-mi brobonească acneea chipul şi să nu-nceapă hormonii să-mi urle la lună. Iar panica mă ţinea crispat, cu spaima înveselindu-mi spinarea, mai abitir ca un bulgăr de zăpadă, bine strecurat pe sub guler şi care a ajuns, tiptil, să mi se lipească prin zona lombară. Greşeli elementare începeau să apară în dansul urban al rutului, impardonabile erori de Casanova-începător-de-provincie subminîndu-mi grav respectul de sine.

Lucrurile nu avansau nicicum şi asta nu era bine. Iar C. se schimbase – şi nu în bine. Fuma mai puţin, nu mai bea bere (cel puţin cînd eram împreună) şi uita să rîgîie impresionant, ca un motor de chopper. Daca-i ziceam să bem o bere – prefera ceai; dacă-i ofeream un Camel fără filtru – zicea că nu mai vrea să fumeze. Discuţiile pierdeau acea prospeţime a mirosului de benzină arsă, atît de plăcută nasului masculin şi se pierdeau în serpentine monotone, cu aroma de pudră şi culoare roz. În schimb continua să ţopăie ca un caniş care fugăreşte o minge de ping-pong, iar privirile lungi, pierdute în decolteul ei, începeau să-i pară de prost gust! Era cum nu se putea mai rău şi, colac peste pupăză, începea să întîrzie la întîlniri şi să chicoteasca pe note înalte, ca o alarmă auto, din-te-miri-ce.

Orgoliul meu masculin era la pămînt şi ajunsesem o caricatură a ceea ce reprezentasem cu doar cîteva săptămîni înainte: walkmanul nu mai primea casete cu Metallica ci adăpostea banda penibilă înregistrată cu Patricia Kaas ori Celine  Dion. Cu Ioana nu mă mai frecventam, iar lipsa de gimnastică erotică începea să-şi pună amprenta asupra chipului meu. Continuam însă asiduu sa fac servicii de noapte, pentru că 200 % mă ajutau să suport mai bine cafelele şi ceaiurile din Podul Mogoşoaiei, ori din Lăptăria lui Enache, pe care le sorbeam alături de C. Înnegurat şi cu mici coşuri ce-mi înveseleau, aleator, obrazul ori fruntea, mergeam mai departe.

Într-o dimineaţă, uşa de la Scrisori s-a deschis şi, în cadru, în loc să intre, agale, doamna Marilena, cu teancul de scrisori, a intrat Dobre. Iorga, te îmbraci şi fugi la sindicatele din minerit, că la ora 10 anunţă o bombă. Rămîn eu aici pînă vine doamna Marilena. Nu mi-a picat bine schimbarea de program. Eu luasem în calcul să ajung acasă, mă rog, tabieturi, alea-alea… Te duci acum!, mi-a tăiat Dobre elanul.

Aşadar, în loc s-ajung la mine, iaca am ajuns într-o sală de conferinţe, aşezat la o masă masivă din lemn roşcat, cu un bloc-notes în faţă, bătînd darabana din degete pe lacul lucios. Limbile ceasului d-abia se mişcau, timpul se întindea ca o gumă lipită de talpă şi, în esenţă, n-aveam chef de mai nimic. De-o dată, un bobîrnac tovărăşesc, dat în ureche, mi-a înveselit existenţa sordidă. M-am uitat cum se uita un cotoi trezit din somn şi am redescoperit-o pe C. Bună, nu ştiam că eşti şi tu la conferinţă. Mde, nici eu… Şi, netam-nisam a început să mă pună la curent cu importanţa conferinţei de presă. E o chestie crucială, foarte important anunţul de azi etc, turuia emoţionată de moment, ca un radio ce transmite un meci de fotbal din divizia B. Urmăream cu greu înşiruirea logică a cabalelor sindicale, privirile mele preferînd odihna pe mişcările ondulatorii transmise sînilor de viforul retoric. 

Brusc, rumoarea sălii a scăzut că au sosit capii sindicatului. Vînjoşi ca nişte măcelari şi mustăcioşi ca muscalii, reprezentanţii proletariatului au intrat împachetaţi compact în sacourile lucioase, la două rînduri, dotaţi cu brăţări groase de aur la încheieturile  mîinilor şi, cu mişcări precipitate s-au aşezat la prezidiu.

O secretară durdulie şi cu ochelari urîţi, genul fată cuminte da’ fără noroc, a prins să se învîrtă cu o carafă de cafea la filtru şi să toarne cu parcimonie în păhărele albe, de plastic, lichidul cafeniu şi fierbinte. A lăsat între mine şi C. două păhărele şi a purces mai departe, devotată vestală a cafelei, lăsînd în urmă-i o aroma de Columbia, amestecată cu un vag iz de transpiraţie. 

Atent la ce ghiersuia mustăciosul de la microfon, am luat cafeaua, am sorbit uşor, fierbinte, aaah, am scos din buzunar pachetul de Camel, am luat o ţigare, am batut-o de brichetă şi, click-clack, am aprins Zippo-ul meu, am tras primul fum, mmm, cel mai bun este primul fum din prima ţigare, am mai luat o gură de cafea, încă un fum, am notat două-trei năzbîtii şi am început să desenez un rinocer cu o peniţă în loc de corn, C. stătea atentă, sorbind cuvintele sindicalistului, încă o gură de cafea, cîteva haşuri pe piciorul sting al rinocerului, încă două cuvinte scirse şi, brusc, s-a petrecut cataclismul!

Burta mea nu ştia că eram la conferinţa de presă, ea ştia doar că e dimineaţă, că beau cafea şi fumez prima ţigare! Şi un junghi de rău augur m-a străbătut, înfiorîndu-mă. Atunci am realizat grozăvia momentului şi am simţit panica dîndu-mi ghes. Am stins ţigara şi nu m-am mai atins de cafea. Degeaba. Procesul, odată iniţiat devine ireversibil. O transpiraţie rece mi-a brobonit fruntea în vreme ce maţele, brusc înviorate de stropii de cofeină, au început să se mişte ca nişte pistoane de Porsche. Am închis ochii şi am înghiţit în sec. Am privit ceasul; nu trecuse nici un sfert de oră de la începerea conferinţei. Îmi muşcam buzele şi număram în gînd module de cîte douăzeci de ţigări, ambulate în cartuşe de cîte zece pachete. Şi, din nou, un junghi mi-a amintit de bucuria civilizaţiei, cu un closet alb şi curat la îndemînă, cu puţin miros de clor, nu mult, doar aşa, pentru cunoscători. 

Bolboroseli intestine se strecurau, gracile, dintr-o parte-n cealaltă a pîntecelui. Ce înseamnă asta? PÎRŢ interj., s. 1. interj. (reg.) tîrţ! 2. s. (FIZIOL.) gaz, vînt, (pop.) băşină, fîsîială, (prin Bucov. şi Maram.) tîrtîită, (fam.) pam. O nouă bolboroseală! Groaznic! PÎRŢ interj. - 1. Imită zgomotul unei băşini. - 2. Arată dispreţul. Creaţie expresivă, cf. pîr, şi Liebrecht, Germania, XVIII, 456. - Der. pîrţîi, vb. (a da pîrţuri); pîrţîială, s. f. (serie de băşini); pîrţuică, s. f. (diaree).

DER, blaurb

Stăteam cu ochii închişi şi încercam, zen, să mă detaşez. De conferinţă, de durerea de burtă, de scaunul incomod… Iar brusc, am avut o revelaţie. Dacă deschideam puţin, doar puţin, supapa, mai ieşea din presiune şi se liniştea boasca din pîntece. Totul era să iasă un “fîs” lin şi moale, după care, cu seriozitate, urma să privesc marţial-acuzator în stînga şi dreapta. Zis şi făcut. Cinci, patru, trei, ridic fesa stîngă uşor, doi, unu start!

Şi, nenorocire! Fîsul lin, ce trebuia să fie briză, a bubuit ca un Mig 21 prăbuşit în faţa căminului cultural. Adierea a fost uragan! Secretara grăsuţă a oftat, sindicalistul de la pupitru a tăcut, toată lumea aştepta o intervenţie divină. C. a căscat ochii mari iar eu am vrut să-mi cer scuze, dar se pare c-a ieşit altceva. Privind-o în ochi (de data aceasta) am spus tare că nu-i nimic, o să spun că am făcut eu. C. s-a înroşit, a luat val-vîrtej geanta şi carneţelul şi dusă a fost. Şi nici n-a mai vrut să vorbească vreodată cu mine. 

Conferinţa s-a terminat. Burta mi se liniştise. Mă consolam cu gîndul că nu pot pierde ce nu am avut niciodată. Cînd, din faţă, a apărut I. Statuară şi cu o geometrie variabilă de invidiat, mai înaltă ca mine (dar nu mă complexează asemenea amănunte), mi-a întins un bileţel. E numărul meu. Să mă suni negreşit! Ai fost un adevărat gentleman.