Exact
acum treizeci de ani eram în armată. Un rahat de unitate, undeva, la vreo 15
kilometri de Craiova, o baza de reparaţii a MIG-urilor 21, acele faine pluguri
care au tot arat ogoarele patriei. Uniformele noastre, puţin mai ponosite decît
mopurile folosite pentru spălat pe jos, în Gara de Nord, erau o colecţie
continuă de cusături şi petice. Mînecile mult prea scurte de la veston şi
cracii pantalonilor care se terminau cu o palmă deasupra bocancilor ne
transformau în nişte caricaturi de soldaţi, de un sublim şi infinit ridicol. 17
decembrie. Era o zi de duminică în care soarele încălzise timid cîmpia peste
care ciorile grase ţopăiau ca nişte căpriţe negre.
De-odat
a început să mugească sirena unităţii. “Iar fac ăştia kkturi, ca să ne fută pe
noi” – am conchis şi muşchii noştri n-au vrut să ne bulucim spre ieşire,
preferînd să ne uităm la televizor, ca să profităm pe mai departe de filmele
transmise de sîrbi. Paşi grei, zdupăiţi, s-au auzit pe coridor. Apoplectic,
gîfîind ca un camion Bucegi care urcă pe Dealu Negru, un maistru militar
clasa-ntîia, grăsuliu şi cu caşcheta dată pe ceafă, miliţian
style, a bubuit uşa de perete şi a răcnit: “E alarmă
nenorociţii dracului, alarmă, nu auziţi sirena?” L-am privit cu multă
scîrbă – reprezenta tot ce nu voiam noi să fim – şi i-am raspuns că alarmă a
fost si săptămîna trecută si acum zece zile, dar acum mai e juma’ de ceas şi se
termină filmul la sîrbi. Luăm dup-aia armele... “O să înfundaţi
puşcăria”, a mugit maistrul. “E-te pula”, s-a auzit din
întuneric o voce cu accent bănăţean, “şi cine vă mai culege vouă atunci
porumbul?” Pentru o clipă replica a părut să rearanzeze lucrurile la
locurile lor, dar, numaidecît, stropi de salivă au ţîşnit, odată cu urletul
maistrului: “E alarmă de luptă dobitocilor, a început războiul! Ungurii
au intrat în Ardeal! A sunat Cişmeaua şi a dat Radu-cel-Frumos”!
Neîncrezători
am început să ne strecurăm pe lîngă burdihanul maistrului, către rastelul de
arme. Halena lui, amestec de rachiu şi ceapă, ne îmbărbăta în acest moment de
restrişte.
Pe
platoul din faţa unităţii ne-am strîns în jurul lui Bilă. Un ungur din
Timişoara. “În gîţii mă-tii de bozgor, au venit ai tăi să ne ia
Transilvania” şi, pleosc, palmele se lipeau peste ceafa lui. “Bă
băieţi, io sînt aici, cu voi”, se apăra săracul Bilă. “Taci în
dumniescişii mă-tii, crezi că nu ştim”?, orăcăia, masiv-naţionalist, nătîngul Onica. Colonelul
Arambaşa, comandantul unităţii, a sosit cu un ARO scîrţîietor şi atunci ne-am
dat seama că, de fapt e groasă situaţia. La puţin timp, autobuzul unităţii a
horcăit astmatic la intrarea principală şi, din el au început să se reverse
cadrele militare, de-a valma, cu sireturi desfăcute, cu cămăşile ieşite din
nădragi, care cum a ajuns la locul desemnat pentru alarme.
“Tovarăşi,
este alarmă de luptă de data aceasta”, a sîsîit ceistul unităţii, un
chelios mustăcios, antipatizat deopotrivă de cadre şi răcani. “Duşmanul
ne-a atacat mişeleşte”... "Atenţiune", a răcnit careva şi, la unison, oşteni şi apevişti au îngheţat.
Comandantul unităţii s-a apropiat şchiopătînd, colonelul Buruiană s-a dat
cîţiva paşi îndărăt şi s-a împiedicat în gărduleţul viu de lîngă intrarea în
comandament, căzînd în fund pe spaţiul verde; înainte ca Buruiană să zbiere după
ajutor, locotenentul Teslici a adunat iute soldaţii într-o parte a platoului.
În vreme ce răcanii tropoteeau spre "bază soldat Iordache", Buruiană, încurcat în crengile
ţepoase ale tufelor de trandafiri, cu burta-n sus, ca un gîndac, dădea din
picioare şi orăcăia după ajutor.
Arambaşa ne-a trecut în revistă, am plesnit, a
salut, cu palma pe AKM-ul pus de-a curmezişul peste piept, comandantul îşi tîrîia
piciorul beteag, în urma lui, mai scîrbos ca Javert, lipăia ceistul. "Soldaţi,
nu ştim ce se înîmplă", zise Arambaşa. "Cînd vom afla, vă vom
informa şi pe voi. Pînă atunci, fiţi vigilenţi! Ochii în patru!" Ceistul
nu se lăsă mai prejos şi croncăni şi el: "...avem informaţii că grupări
de iredentişti şi oameni certaţi cu legea facilitează avansarea în trupul
ţărişoarei noastre a bandelor maghiare. Nu uitaţi, noi sîntem aici de două mii
de ani şi, vorba poetului, tot ce mişcă prin ţară e prietenul nostru şi
duşmanul lor!" şi, scurt, s-au întors pe călcîie şi noi am rămas ca
proştii, alături de locotenentul Teslici.
Aşa a început pentru mine Revoluţia.
În această vară, o doamnă a vîndut casa tatălui
dumneaei. fotograful Emil Sârzea. Casa, pe undeva între bd.
Mihalache şi bd. Kiseleff, a fost un fel de peşteră a lui Ali-Baba. Adică,
plină de tot felul de gadgeturi şi mici nimicuri care m-au cucerit iremediabil.
Cum casa trebuia eliberata, doamna cu pricina ne-a dat mina liberă să adunăm
(aproape) tot ce ne-a plăcut. alături de cumnatul meu am scormonit, preţ de
două zile acolo. Printre multe altele, am salvat citeva sacoşe cu fotografii si
negative. Într-un plic cu fotografii, am gasit şi aceste imagini: din timpul
Revoluţiei. Descoperirea imaginilor a reprezentat o fantastică incursiune în timp, în momentele acelui decembrie '89 şi a zilelor imediat de după...
Domnul Sârzea, autorul imaginilor, a fost un fotograf care lucra în studio, făcînd imagini cuminţi şi tihnite, în care vedeai copii, părinţi, diferiţi oameni... Uneori mai făcea şi reproduceri după tablouri ori desene. Tumultul schimbării şi fierberea socială din decembrie '89 l-au scos însă din casă. Un om care, la momentul respectiv, avea în jur de 60 de ani a renunţat curajos la siguranţa bulei de confort şi, cu un aparat mic, a ieşit să surprindă clipa magică a redeşteptării naţiei. Mulţumită lui, acum putem privi, cu ochii prezentului, imagini inedite din timpul fierberii ce a dus la răsturnarea ultimului dictator comunist din Europa...