Cum de la părinţi preluam toate superstiţiile (şi, din
păcate, la pachet şi spaimele), probabil că şi băieţii mei, mari fiind, vor
face pe întîi ianuarie ceea ce consideră că trebuie să ocupe un loc important
în viaţa lor.
Aşadar, ca în fiecare întîi ianuarie, şi anul acesta, cum m-am trezit, prima grijă a fost să fotografiez şi să scriu. Să fotografiez ce mă înconjoară şi să scriu ce simt şi ce văd, bucurîndu-mă de norocul de a fi EU.
La ceasul dimineţii oraşul era singur, poate puţin mahmur după noaptea de revelion. Bulevardele goale păreau să îşi mijească privirea în lumina proaspătă ce miroase a vară, în ciuda puiului de ger.
În Piaţa Victoriei, doi măturători dădeau cu tîrnele ca într-o filmare slow-motion. Bulevardul Aviatorilor era populat doar de cîteva maşini, în vreme ce Şoseaua Kiseleff era absolut pustie. Erau doar cîţiva trecători şi, pe o bancă, în faţa Muzeului Antipa, un nefericit fără adăpost, dormea înfofolit în două plăpumi.
La Piaţa Romană soarele dădea luciri de apă asfaltului şi, puţinele maşini care treceau dădeau o senzaţie de oraş în curs de depopulare. Doar cîţiva pietoni mergeau iute sub reflectorul puternic al soarelui de început de an.
Iar mai apoi, în faţa Ateneului, Piaţa George Enescu a căzut (la propriu) în faţa desantului celor ce şi-au petrecut Revelionul acolo. Tehnicieni şi muncitori strîngeau de zor cabluri, schele şi reflectoare şi, un mash imens, întins pe dosul scenei, vorbea de "selfie de Bucureşti". Indicatorul de parcare informa, abulic, că în spaţiul Revelionului mai erau disponibile 28 de locuri.
La mulţi ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu