#SÎNTDECREŢEL

Scrisoare către doamna Mara Mareş

Sint decreţel. Pe mine şi pe colegii de generaţie, Ceauşescu ne voia “oameni noi”.

Ca decreţel am prins, în anii ’80, învăţatul la lumînare, fiindcă Partidul decidea să taie lumina din cartiere, spre a face economii. Am prins “cartela” de zahăr şi ulei, am prins cozile, tupilate pe străzi lăturalnice, pentru tacîmuri de pui sau două pachete de unt. Am prins criza hîrtiei igienice, cînd a te şterge la cur echivala cu un lux pe care nu toţi muritorii şi-l permiteau.  Am prins raţia de benzină, dreptul de a umple lunar doar o jumătate de rezervor. Am prins cozi la benzină care începeau de la Piaţa Muncii şi se şerpuiau, vreme de mai multe zile, pînă la benzinăria de bulevardul Leontin Sălăjan. Am prins, cîţiva ani mai tîrziu, schimbarea numelui bulevardului "Sălăjan" în "Nicolae Grigorescu". Şi am prins schimbarea numelui benzinăriei, din "PECO" în "OMV".
Am prins, ca mulţi alţi decreţei, Revoluţia în armată şi, de asemeni, am prins mineriada, tot ca soldat. Mulţi oameni, apropiaţi mie, mulţi dintre ei, de asemeni, decreţei, au fost stîlciţi în bătaie în 13 – 15 iunie. Vina lor era că aveau plete / ochelari / bărbi. Erau elementele negative, înfierate de Darie Novăceanu şi Sergiu Andon în Adevărul.

Am prins, ca decreţel, alegerile din Duminica Orbului cînd, un electorat imbecilizat de 45 de ani de comunism a votat 85 % "Ion Iliescu". Si apoi, ca decreţel, am plecat în Franţa. De unde, cu inimă strînsă, totuşi, m-am întors. M-am întors, pentru a face presă. Pentru a schimba gindirea celor 85 % care îl votaseră pe Iliescu. M-am întors pentru a milita. Pentru a protesta. Pentru a combate. Şi pentru a urî sincer FSN-ul.

Într-adevăr, ca decreţel, am avut şi satisafacţii. Am băut prima "Coca Cola" făcută în România şi, în ’93 am fumat primele ţigări de contrabandă, nişte Assos aduse prin mişculaţii gîndite de un general, şef al Gărzii Financiare la acea vreme. Şi, ca decreţel, am văzut cum se naşte publicitatea în România, scornită tot de nişte decreţei, crescînd apoi spectaculos şi palpitant, ca în serialele SF de pe Netflix.

Eu, Decreţelul, am prins prima alternare a puterii şi, alături de alti colegi decreţei, am băut şampanie "Angelli" în redacţia României libere cînd Iliescu a pierdut puterea în faţa lui Constantinescu. La sfîrşitul anilor ’90 am strîns iar din dinţi, am înjurat, şi, în final am început prima publicaţie on-line, la Maronet, unde am făcut bancuri pe seama lui Nea Nelu, dar nu numai, luînd la ochi şi derapajele liberalului Remeş, ale ţărănistului (pe-atunci ) Ciorbea şi ale ulterior-doborîtului-de-sistem Constantinescu. Şi într-un exerciţiu de igienă psihică, zilnic îmi depuneam fierea strînsă peste noapte şi furiile anti-sistem, în pamflete numite “Migrena de dimineaţă”.

Ca decreţel m-am speriat, recunosc, în 2000 cînd, în turul al doilea al prezidenţialelor, a ajuns CV Tudor şi Ion Iliescu. Şi apoi, după victoria lui Iliescu, cu Năstase la Guvern, am urît consecvent şi în crescendo FDSN-ul, născut din FSN şi zămislitor de PDSR, schiţa mai veche a PSD.

Anii 2000 au adus alte distracţii pentru noi, decreţeii. Corporaţii, PR, NATO şi UE, o şansă şi un nou zîmbet. Pe de altă parte, Năstase semnase contractul cu Bechtel pentru autostrada spre Vest şi, ca decreţel visător ce mă aflam, mă şi vedeam ajungînd, ca într-o telenovelă, în şase ore de la Bucureşti la Arad...

Apoi lucrurile s-au înghesuit, s-au lungit, s-au concentrat şi s-au diluat, ca o homeopatică metodă de a priza realitatea şi, am mers tiptil prin criza din 2008, cu capul băgat între umerii ridicaţi pînă hăt, spre 2012. Drumurile urbane au devenit prea-pline de ambuteiajele maşinilor decreţeilor, care începuseră să-şi ducă copiii la grădiniţe/şcoli.

Din generaţia mea de decreţei, mulţi au ajuns ca soldaţii răpuşi prin bătălii, să jaloneze drumurile anilor. Ciortan, ziarist şi decreţel, a sfîrşit cu un infarct. Iordache, ziarist şi decreţel, a terminat cu insuficienţă hepatică. Moldovan, ziarist şi decreţel, a murit tot de-un infarct. Popa, ziarist şi decreţel, a murit de insuficienţă renală şi hepatică. Penu, decreţică şi ziaristă, a sfîrşit şi ea. Si lista poate continua.

S-ar putea să nu mai fim prea “funny” acum. Admit. Dar, faptul că la un momentdat am ales să răminem în România, pe cuvint, e dovada celui mai bun şi profund umor!