Sala Radio: regal de jazz clasic marca Joe Lovano

"Maestrul saxofonului", în premieră la București 

Având la activ o discografie impresionantă, cu mai multe nominalizări la Premiile Grammy, saxofonistul și compozitorul Joe Lovano a susținut, în premieră, un concert extraordinar, pe5 martie, la Sala Radio din București. Artistul, considerat unul dintre cei mai apreciați saxofoniști tenor contemporani, a ajuns la noi într-un eveniment organizat de Jazz Syndicate Live Sessions.
Joe Lovano se poziționează în avangarda grupurilor de jazz de mari sau mici dimensiuni,  împinge și provoacă fără teamă asocierile sale conceptuale și tematice, într-o căutare pentru noi moduri de exprimare artistică și de definire a limbajul jazzului.
Joe Lovano este originar din Cleveland, Statele Unite și este șef al catedrei de jazz de la Berklee College of Music.

Kenny Garrett la Sala Radio

Şi a fost joi, la Sala Radio, Kenny Garrett Quintet. "Cel mai important saxofonist al generaţiei sale" - potrivit Washington City Paper şi , după aprecierea New York Times, "cel mai admirat saxofonist alto după Charlie Parker".

În sonorităţile lui regăseşti atît influenţele lui Duke Ellington cît şi ale lui Miles Davis. "Am fost în orchestra lui Miles Davis vreme de cinci ani. Cinci ani din viaţa mea i-am petrecut acolo. Cred că acest tag va rămîne întotdeauna" - spune Garrett.

concertul a fost prilejuit de promovarea ultimului său album, "Do Your Dance". Pe scenă a fost însoţit de pianistul Vernell Brown, basistul Corcoran Holt, bateristul Marcus Baylor și percuționistul Rudy Bird.

 Marcus Baylor

 Kenny Garrett

  Kenny Garrett

 Rudy Bird

 Rudy Bird.

 Marcus Baylor 

Vernell Brown,

Pe 1 ianuarie

Cum de la părinţi preluam toate superstiţiile (şi, din păcate, la pachet şi spaimele), probabil că şi băieţii mei, mari fiind, vor face pe întîi ianuarie ceea ce consideră că trebuie să ocupe un loc important în viaţa lor.

 
Aşadar, ca în fiecare întîi ianuarie, şi anul acesta, cum m-am trezit, prima grijă a fost să fotografiez şi să scriu. Să fotografiez ce mă înconjoară şi să scriu ce simt şi ce văd, bucurîndu-mă de norocul de a fi EU.

La ceasul dimineţii oraşul era singur, poate puţin mahmur după noaptea de revelion. Bulevardele goale păreau să îşi mijească privirea în lumina proaspătă ce miroase a vară, în ciuda puiului de ger.

În Piaţa Victoriei, doi măturători dădeau cu tîrnele ca într-o filmare slow-motion. Bulevardul Aviatorilor era populat doar de cîteva maşini, în vreme ce Şoseaua Kiseleff era absolut pustie. Erau doar cîţiva trecători şi, pe o bancă, în faţa Muzeului Antipa, un nefericit fără adăpost, dormea înfofolit în două plăpumi.

La Piaţa Romană soarele dădea luciri de apă asfaltului şi, puţinele maşini care treceau dădeau o senzaţie de oraş în curs de depopulare. Doar cîţiva pietoni mergeau iute sub reflectorul puternic al soarelui de început de an.

Iar mai apoi, în faţa Ateneului, Piaţa George Enescu a căzut (la propriu) în faţa desantului celor ce şi-au petrecut Revelionul acolo. Tehnicieni şi muncitori strîngeau de zor cabluri, schele şi reflectoare şi, un mash imens, întins pe dosul scenei, vorbea de "selfie de Bucureşti". Indicatorul de parcare informa, abulic, că în spaţiul Revelionului mai erau disponibile 28 de locuri.

La mulţi ani!

Mielul de treabă din miezul toamnei

Cum, precaut, am lăsat de la Paşti nişte bucăţele de miel bine pitite la răcoarea congelatorului, am scos ieri o pulpă frumoasă şi am lăsat-o la dezgheţat. Cînd ciomagul îngheţat s-a dezmorţit frumuşel şi a căpătat din nou textura fragedă şi apetisantă am luat pulpa şi i-am făcut o frecţie buna cu puţin ulei - cui nu-i face bine o frecţie după ce a stat în frig?

Am pus şi ceva cimbru si puţintică mentă, plus o linguriţă de piper negru măcinat şi, apoi am învelit cu mult drag bucata de carne într-o prozaică folie alimentară şi am băgat-o la frigider, să se odihnească frumuşel peste noapte (şi peste zi).

Cînd am ajuns acasă, deşi nu aveam mare tragere de inimă, totuşi m-am apucat de treabă. Am luat un usturoi, am desfăcut căţeii şi, fără să-i dezghioc din cămaşa lor, i-am pus pe fundul unui vas de iena. Am adus şi pulpa împricinată, i-am dat cu grijă folia jos, ca să nu se amestece în vreun fel condimentele cu mirosul de plastic topit, am durnat puţintel ulei şi niţică apă şi am vîrît totul în cuptorul încins.

M-am ferit cu luare aminte să nu înţep carnea cînd am întors-o şi, d-aia, am folosit două spatule de lemn, bune priete, de altminteri şi cu tigaia de teflon.  Asta - ca să rămîie carnea suculentă şi fragedă şi să nu se us'ce ca o iască tristă. Iar sare - nu, nu am pus.  Din aceeaşi pricină de mustoşenie şi frăgezime, sarea vine la sfîrşit şi, mai apoi, în blid, peste carnea tăiată.

Toată distracţia a durat un ceas. Cu focul tare, duduind, în primul sfert de oră - pulpa a stat p-o parte, apoi în următoarele 15 minute p-ailaltă şi, mai apoi , înmuind tăria pojarului, următoarea jumătate de ceas, la zece minute, ţup-ţup am tot întors pulpa.

Mirosea atît de bine încît i-am zis pe franţuzeşte:  "gigot d'agneau"...

PS:

La astă treabă merge de minune un vin sec de Recaş, un cabernet, ceva...

Mielul de treabă din miezul toamnei

Cum, precaut, am lăsat de la Paşti nişte bucăţele de miel bine pitite la răcoarea congelatorului, am scos ieri o pulpă frumoasă şi am lăsat-o la dezgheţat. Cînd ciomagul îngheţat s-a dezmorţit frumuşel şi a căpătat din nou textura fragedă şi apetisantă am luat pulpa şi i-am făcut o frecţie buna cu puţin ulei - cui nu-i face bine o frecţie după ce a stat în frig?

Am pus şi ceva cimbru si puţintică mentă, plus o linguriţă de piper negru măcinat şi, apoi am învelit cu mult drag bucata de carne într-o prozaică folie alimentară şi am băgat-o la frigider, să se odihnească frumuşel peste noapte (şi peste zi).

Cînd am ajuns acasă, deşi nu aveam mare tragere de inimă, totuşi m-am apucat de treabă. Am luat un usturoi, am desfăcut căţeii şi, fără să-i dezghioc din cămaşa lor, i-am pus pe fundul unui vas de iena. Am adus şi pulpa împricinată, i-am dat cu grijă folia jos, ca să nu se amestece în vreun fel condimentele cu mirosul de plastic topit, am durnat puţintel ulei şi niţică apă şi am vîrît totul în cuptorul încins.

M-am ferit cu luare aminte să nu înţep carnea cînd am întors-o şi, d-aia, am folosit două spatule de lemn, bune priete, de altminteri şi cu tigaia de teflon.  Asta - ca să rămîie carnea suculentă şi fragedă şi să nu se us'ce ca o iască tristă. Iar sare - nu, nu am pus.  Din aceeaşi pricină de mustoşenie şi frăgezime, sarea vine la sfîrşit şi, mai apoi, în blid, peste carnea tăiată.

Toată distracţia a durat un ceas. Cu focul tare, duduind, în primul sfert de oră - pulpa a stat p-o parte, apoi în următoarele 15 minute p-ailaltă şi, mai apoi , înmuind tăria pojarului, următoarea jumătate de ceas, la zece minute, ţup-ţup am tot întors pulpa.

Mirosea atît de bine încît i-am zis pe franţuzeşte:  "gigot d'agneau"...

PS:

La astă treabă merge de minune un vin sec de Recaş, un cabernet, ceva...