Războaiele din week-end

Mladějov – sau reenactment cu soarele în cap

Deoarece băieţii s-au făcut mai mari, fiindcă tot este centenarul izbucnirii Primului Război mondial şi, pentru că tot nu aveam altceva mai bun de făcut în aşteptarea corecturilor pentru albumul cu acelaşi subiect belicos scos de ICR, căruia i-am croit grafica, deci din această sumă de pricini, plus altele pe lîngă, am pornit spre Mladějov atunci cînd a sunat Horia din goarnă,  de adunare (să trăiţi domn’ Căpitan).

Mă rog, la destinaţia asta visam mai demult. Adică, de cîţiva anişori buni. Mai exact, cam de atunci cînd, alături de Marius, Horia şi alţi cîţiva am fost la Terezin (tot în Cehia) spre a ne lupta cu hidra austro-ungara (uau, şi atunci a fost o luptă pe cinste!). Drept pentru care, nimic nu a rămas în voia întîmplării. Astfel, îmbarcaţi în două maşini – a lui Horia şi a lui Ion – am pornit spre Cehia. 

Per aspera ad astra. Marketing turistic al imperialismului, gîndit probabil anume ca să te bucuri şi mai mult de ieşirea din România, după Nădlac descoperi decadenţa putredă a autostrăzilor pe care, sutele de kilometri devin floare la ureche. Sabah kapitalismu, pfui! Noi nu ne vindem ţara şi, vorba premierului Ponta, autostrada Piteşti – Sibiu nu reprezintă o prioritate.

Traseul a fost simplu: Bucureşti – Kecskemet – Brno – Mladějov. Joi dimineaţă am plecat de la Muzeul Militar iar noaptea am dormit la Kecskemet, oraş simpatic în esenţă, cu multă arhitectură art nouveau, gulaş (guiaş) iute şi bere rece. Deşi ne-am propus să vizităm în respectiva urbe Muzeul Fotografiei , Fortuna (Imperatrix Mundi, vezi Carmina Burana) nu a ţinut cu noi şi nu a fost să fie. Asta, din pricina uşor-bizarului (eufemistic vorbind) orar al respectivului stabiliment: 12 – 17. Drept pentru care, vineri spre prînz, după ce am vizitat o expoziţie cu Războiul cel Mare, am pornit către Mladějov. Vinieta de Slovacia, lipită în colţul de sus-dreapta al parbrizului, vinieta de Cehia, lipită în partea de jos-dreapta a parbrizului şi, tot aşa s-au mai scurs înca aproape 500 de kilometri, desfăşuraţi sub supravegherea strictă a Ioanei, vocea serafică din GPS.

La Mladějov am ajuns cînd încă era soarele pe cer. Cîtă vreme Horia s-a dus sa vadă cum este cu locurile noastre în tabără, am profitat de răstimp şi am dat fuga îndărăt, pe drumul de venire, unde ochisem nişte băbuţe minerale, mai precis cîteva maşini vechi, aflate în diferite faze de restaurare.

Răstimpul a fost neîndestulător fiindcă, după doar cîteva declanşări, vocea lui Horia a dat adunarea prin talkie-walkie. Iată-ne în tabăra militară, unde, vreme de o seară, ca-n Eden, toată lumea fraternizează cu toată lumea. Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte (Isaia 11-6). Soldaţi germani cu pickelhaube făceau bruderschaft cu nişte ruşi veniţi hăt, de departe, taman din Urali. Cîţiva austrieci stingheri îşi legumeau berea, moţăind ca nişte galinacee durdulii pe băncile lungi, de lemn, din cortul-popotă. 

 

 

 

 

Cehii care ne-au invitat ne zîmbeau larg şi ne îmbiau cu bere.  Nicodim şi Aron de abia aşteptau sa vadă dansul de french-cancan, în care nişte doamne îşi saltă fustele, ca să le vadă bărbaţii picioarele. 

Romică şi Roşu au vizitat arestul, unde un rus cînta la vioară ceva improvizaţii jazz. În lumina roşietică a felinarului de camuflaj, mişcările arcuşului pe corzi desenau continuităţi  şi sincope sonore inedite. Probabil că şi Nigel Kennedy ar fi întors capul. Sau poate nu? Poate era berea din mine cea care zugravise totul în roz? Aron şi Nicodim s-au băgat cuminţi în cort, la ora 9 şi puţin pe deasupra, iar eu am rămas să mă flanez boem prin tabară.

Odată ajuns la cort i-am găsit pe băieţi dormind cuminţei, în sacii lor de dormit. Mi-am dat jos centura, am desfăcut moletierele şi le-am rulat orbeşte, pe întuneric (evident, a doua zi, pe lumină am constatat că nu le-am strîns bine) şi m-am culcat. Greierii, paşii soldaţilor care se vînturau prin tabără şi ciripitul gureş al cehilor din cortul învecinat au fost condimentele acelei nopţi. 

Dimineaţa a început cătinel-cătinel. Softache, pentru amatorii de neologisme. Nu s-a auzit nici o trîmbiţă care să dea intempestiv deşteptarea (ca la Leipzig) şi nici nu răsunau comenzi scurte şi răcnite (ca la Hildburghausen). Dovedind un umanism demn de admirat, cehii parfumau aerul cu miros de cafea şi cu o aromă de mic dejun incert, dar totuşi comestibil. Şi băieţii şi-au iţit capetele din cort, încetişor – încetişor, şi au cerut Cola. De ce Cola? Uite aşa. Ei bine, aici în Europa primului război mondial nu era Cola. Şi, chiar dacă ar fi fost, tot nu s-ar fi băut la micul dejun. Argumentaţia a ţinut pentru moment şi, folosind o retorică persuasivă împănată cu mici ameninţări strategice, ne-am deplasat cu toţii spre Popotă. 

Frühstück, snídaně, завтрак, breakfast (not in America – vezi Supertramp). Pe două mese lungi adăstau cîteva platouri cu felii de pîine neagra, castroane cu ceapă tăiată julien, fideluţă, solzişori, mă rog, cum îi place fiecăruia să-I spună cepii tăiate în fîşii subţiri şi lungi, plus cîteva ligheane cu un fel de pateu mai lichid, probabil o specialitate cehească, mai fluid decît zacusca dar mai ferm ca un chefir. Pentru că cehii tot luau şi tartinau din respectiva chestiune, le-am făcut şi băieţilor rapid cîte două felii de pîne cu acea incertă stare de agregare a pateului (pateu să fi fost?), mi-am făcut şi mie două, am aplicat şi ceapă şi am supravieţuit. Cehii clefăiau veseli , un rus subţirel a şters un lighean golit de mixtură cu o felie de pîine, nemţii mestecau rezervaţi iar românii priveau cu mefienţă respectivele bunătăţi. 

 

 

 

Ziua s-a anunţat fierbinte încă de la primele ceasuri. Nicodim şi Aron au purces să se joace împreună cu Luca sub umbra pîlpîitoare a cîtorva copaci, mulţumiţi că găsiseră la popotă (între timp devenită bar) un fel de suc acidulat straniu, mai mult ca sigur o combinaţie instabil-explozivă de cico, zmeurată, cola şi, probabil că destul de mult kryptonit. O locomotivă cu abur îşi făcea de lucru prin spatele corturilor, pufăind harnic, iar dincolo de linii începeau să se deschidă tarabele de iarmaroc. Dintr-o parte puteai cumpăra şapca lui Švejk pentru 40 de euro (dacă te tocmeai o luai şi cu 25), în altă parte, pe un carton găurit atîrnau ciorchini de ochelari rotunzi şi mici, ca pe vremea bunicilor (din pacate nu-mi veneau nici unii), un altul vindea flinte cu pulbere neagră (legale în Cehia şi Germania, cam cum sînt, pe la noi, armele airsoft), o doamnă elegantă, roşcată şi cu pistrui, vindea dantele fine şi mănuşi înalte (mă rog, acele fantezii ale mele sînt tot cu o poliţistă blondă, busty şi cu cătuşe).

Ceva mai încolo, un cabinet foto de bîlci te îmbia să te tragi în chip pe fundal romantic, de peisaj pictat, cu scară, colonetă şi automobil. Profitînd de problemele tehnice care făceau imposibile oficiile de fotograf ale cehoaicei care avea respectivul stabiliment, am negociat cu dînsa pentru juma’ de preţ o tragere în chip a lui Radu, Horia şi Silvan, precum şi un bonus în care să apar eu şi cu dumneaei. Evident, manopere fotografice care aveau să fie făcute cu aparatul meu. 

 

Cucoana a bătut palma şi, în doi timpi şi trei mişcări Radu s-a instalat la volan, pe locurile din spate stînd, marţiali, don’ Ghinărar şi don’ Căpitan. Click – click, pozele au fost gata, am luat aparatul de la gît, i l-am dat lui Radu şi m-am instalat în maşină împreună cu doamna fotograf. Click – click . Mulţumim, mulţumim, am schimbat cărţi de vizită (aaaa, you’re photographer too…) şi p-aci ne-a fost drumul. 

 

 

Prînzul era cît pe ce să-l ratăm, oarecum, la mustaţă. Cînd am ajuns cu băieţii la popotă, o bucătăreasă wagneriană, o Frau Brunhilde Valkiria – versiune feminină a lui Arnold Schwarzenegger – tocmai ridica nişte marmite imense (dar goale) într-o dubiţă. Gestul ei – eroic de altfel – pe noi însă ne-a întristat. Şi nu eram singurii: un ceh durduliu îşi rodea cu îngrijorare vîrful mustăţii, cîţiva austrieci (50 +) fluierau a paguba, pleşuvi, blonzi şi cu căştile pickelhaube în mîini, iar Roşu, Radu şi cu Horia priveau ca nişte cockeri în preajma unui barbecue. Singurii care se bucurau sincer erau Aron şi Nicodim (…na, acum ne mai poţi spune să mîncăm tot?). Dar, atunci, clipa de graţie divină s-a petrecut. Brunhilde a decretat: Lunch for everybody! Follow me! şi, cu un leadership înnascut ne-a dus în cort, i-a pus în capul rîndului pe Aron şi Nicodim şi, ca un Houdini, a scos de niciunde un hartan de şuncă de Praga, gros cît un picior de elefant şi lung de mai bine de un metru. Lák, lák – ne tot îmbia bucătăreasa, arătînd spre un butoi în care se răsfăţau, ca-ntr-un jacuzzi, nişte castraveţi muraţi, de mare angajament. Am profitat de ospitalitate şi am pus cîte trei castraveţi alături de felia groasă de două degete, tăiată temeinic de vestala artei culinare.

Asta da prînz. Băieţii au mai primit din partea casei cîte un suc (da, evident, aceeaşi reţetă incertă gustată şi de dimineaţă), iar adulţii – cîte o bere.  Carevasăzică, la bătălie nu se face să pleci cu maţu’ gol… Unui austriac mai plăpînd, Brunhilde Valkiria i-a făcut din deget, a dojană, pentru că a lăsat în farfurie jumătate din halca de şuncă. Noroc cu un camarad d-al său mai săritor (şi durduliu), care l-a salvat de la ruşine şi a înghiţit, iute-iute, bucata în pricină…

 

 

Odată isprăvite merindele din farfurii a început mistuirea lor în pîntece şi, oştenii, din toate armatele, au lăsat garda jos, chipiele le-au tras peste ochi şi, sub umbra copăceilor şi tufişirilor, ori strategic tupilaţi sub corturi, au început să tragă aghioase. Din nou Grădina Edenului etc. Numai Nicodim, Aron şi Luca, vioi, ţopăiau peste liniile de cale ferată, chiuind de fiecare dată cînd locomotiva veche trecea, pufăind harnic, pe lîngă noi. Bucolismul peisajului şi cromatica vegetaţiei avea un aer impresionist, cam ca o pînză de Pissarro retranspusă ca decor, printr-un citat postmodern, într-o contemporaneitate a unui concert Pink Floyd. The Wall, să zicem. În căldura uscată a după-amiezii se auzeau doar greierii şi cosaşii, acompaniind concertul sforăielilor cazone, o performanţă sonoră cu mulţi başi, amintind pe undeva de un subwoofer cu membrana spartă.

 

 

Cînd tihna era în toi iar pe mine mă trăgea de pleoape în jos un pui de somn rotofei şi pufos, brusc au început să zdrăngăne armele, cehii ciufuliţi au început să ciripească gureşi ca nişte vrăbioi, locomotiva trasă chiar în spatele nostru a fluierat de două ori lung si o dată scurt iar ruşii au început să iasă din cortul cel mare, părînd că nu se mai isprăveşte numărul lor, cam tot aşa cum ieşeau blatiştii din bungalow-urile de la Costineşti în anii ’80, cînd făceau razii salvamarii… 

Nemţii se închideau la haine şi îşi strîngeau centurile, Horia încerca să trempereze entuziasmul băieţilor, Radu îşi strîngea a mia oară moletierele, Roşu lua foarte în serios rolul de Terminator (Judgment Day), Silvan făcea poze… Cîteva plutoane de nemţi alergau pe cîmp, ca să intre în poziţie, maşinile blindate care, pînă mai adineauri fuseseră doar de décor, acum îşi ambalau motoarele, un pluton de cehi fugea după nemţi, ca să ia poziţie împreună, noi şi ruşii aşteptam lîngă vagoanele trenuleţului. Vom ataca din tren, direct, ne-a explicat Horia desfăşurarea evenimentelor. Vom merge cu trenuleţul pînă la locul unde intrăm noi în luptă şi atacăm direct. 

 

 

 

 

 

 

 

Picioarele ni se bălăngăne din vagoanele-platforme, pe care ne-am aşezat. Buruienile de pe marginea căii ferate ne dau lustru la ghete, frecîndu-le eficient, ca nişte perii bio. Trenuleţul fluieră şi pufăie, purtîndu-ne de jur-împrejurul cîmpului de bătălie. Cînd trecem pe lîngă ei, ceilalţi soldaţi, indiferent că-s aliaţi sau inamici, ne zîmbesc şi ne salută. Unii ne şi fotografiază. La rîndul nostru îi salutăm şi noi şi nu ne lăsăm mai prejos, fotografiindu-i deopotrivă. 

Ne dăm jos din tren şi ne bulucim dincolo de terasament, printre nişte ţăruşi de care sînt legate sfori, pe post de sîrmă ghimpată. Reuşim să ne împiedicăm şi să ne agăţăm bine printre sfori (slavă Domnului că, totuşi, nu-i sîrmă ghimpată!), trecem pîn’ la urmă de ea, ne ocupăm poziţiile şi aşteptăm. 

 

 

 

 

Horia fluieră, plutonul porneşte în atac într-un fel de “mersul piticului”, Silvan păşeşte senin şi seren, imun la gloanţe şi face poze.

Găsesc un cuib de mitralieră, cu doi servanţi ruşi. Adăpostul e perfect, îi chem pe Aron, Nicodim şi Luca: aici staţi şi de aici participaţi la luptă. Unul dintre ruşi îi vede pe copiii care stau ciuciţi, le face cu ochiul şi, apoi îşi vede de ale sale. Adică trage cu mitraliera. Nicodim este interesat de sistemul de răcire al armei iar Aron priveşte hăt, undeva unde tocmai a apărut un soldat cu un aruncător de flăcări, în vreme ce Luca baleiază cîmpul de luptă cu privirea. Departe, limbile de foc ale aruncătorului de flăcări fac aerul să fiarbă, să vibreze ca un lichid agitat şi apoi împroşcat cu presiune. În jurul flăcărilor se desenează cercuri de vibraţii fluide în vreme ce soldatul cu aruncătorul de flăcări merge încet, măturînd metodic cu jetul de moarte incandescentă. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu vreau să îmi imaginez cum era pe UN FRONT REAL. Oricum, totul pare FOARTE REAL! Pocnetul silabisit al puştilor se aude copleşitor, huruitul motoarelor celor cîteva maşini blindate, care dau rotocoale pe cîmpul de bătaie, îşi reverberează başii în pîntecele soldaţilor, mortierele fluieră şi bubuie, coloane de pămînt se înalţă într-un peisaj de apocalipsă. Mitraliera de lîngă noi ţăcăne în rafale scurte. Horia face semne către restul plutonului şi fluieră din ţignal de atac. Radu şi-a lăsat puşca pe pămînt şi este preocupat să facă nişte poze. Dă’ bă şi mie puşca să trag un glonţ, îi răcnesc în ureche lui Radu. OK. Încîntat iau şi eu puşca şi cartuşul pe care mi le-a dat, armez (merge greu încărcătorul şi sudui puşca), duc la ochi, ochesc un neamţ antipatic, care şi-a dat casca jos de pe cap şi care seamănă teribil cu un individ pe care-l ştiu prea bine, înalt, cu o faţă ca din aluat, cu nasul mic şi strîmb dar, cu o mîndreţe de chelie roşie. Trag. O clipă îmi ţin răsuflarea, realizînd grozăvia. Neamţul îşi şterge inocent chelia şi nu realizează că, într-o altă realitate un glonţ real l-ar fi împuşcat de-adevăratelea doar pentru că e neamţ. Sau, mai degrabă, pentru că seamănă cu un anumit şef. Cheliosul îşi pune casca. Acum mi-e milă de el.

 

 

 

 

Se aude din nou fluierul lui Horia: ne face semn să ne repliem. Îi arunc puşca lui Radu, iau aparatul foto, răcnesc la băieţi că-i momentul să ne luăm tălpăşiţa şi tropăim spre tren, care pufăie în continuare liniştit, ca un motan mineral, mulţumit că-şi poate toarce siesta de după amiază. Ne urcăm pe vagoane şi trecem de cealaltă parte a terasamentului. Cine mai are muniţie ia poziţie de tragere, cine nu – e slobod la sudălmi. Nemţii se apropie, gloanţele păcăne, Silvan, înalt, magistral şi zen în atitudine face poze. 

 

 

De partea greşită a trenului! Inamicii sînt lîngă Silvan, acesta le face portrete şi, un moment de linişte stînjenită se lasă, în vreme ce friţii zîmbesc politicos. Mon General, zice Horia, au venit băieţii aştia: nemţii. Noi ar trebui să fim de partea astalalta a trenului, ca să-i lăsăm şi pe ei să îşi facă treburile pentru care au venit: să ne împuşte pe noi. Silvan se dezmeciceşte, îşi cere scuze (sorry, sorry) şi, sprinten, sare peste vagon, ajungînd în tabăra bună. Sehr gut, se bucură nemţii văzînd asta şi îşi reiau atacul voioşi, de unde l-au întrerupt. Bubuielile puştilor răsună din nou. Laatacfutuvămumancur! răcneşte Ion şi, în faţa unei propuneri atît de transparente, nemţii s-au speriat şi s-au repliat. 

 

 

Sărim din nou peste vagon, trecem prin gardul cu sfori, ajungem din nou la cuibul de mitraliera, unde ruşii morţi ne-au facut cu ochiul iar Nicodim a dat cuba cu cel mustăcios, care a înviat pentru scurt timp cînd am trecut pe lîngă ei. Nemţii ne împuşcă de departe, noi îi înjurăm de aici, că nu mai avem muniţie. Observînd că avem o mică problemă de comunicare, nemţii şi austriecii decid să ne atace la baionetă. Şi-n final toţi am murit. 

 

 

 Am murit, am înviat. Ne ridicăm în picioare pe cîmp şi ropote de aplauze se aud de pe margini, de unde ciopor de public privise toată lupta. Trecem pe cîmpul de luptă şi salutăm. Dăm mîna şi cu nemţii şi cu austriecii. Chiar dacă ne-am luptat, e bine să laşi loc de “bună-ziua”.