Prin Beijing

Doi poliţişti merg pe stradă. La un moment dat, lînga ei, opreşte o maşină străină, din care coboara un tip:
-Parlez-vous français?
Poliţiştii, nimic.
-Gavari pa ruski?
Poliţiştii, nimic.
-Sprechen sie Deutsch?
Din nou, poliţiştii, nimic.
-Do You Speak English?, îşi încearcă străinul, încă o dată, norocul.
Poliţiştii, mîlc şi de această dată. Supărat, tipul se urcă în maşină şi pleacă în viteză...
-Ai văzut, băi, cîte limbi ştia ăsta?, întreabă unul dintre poliţişti.
La care, celălalt răspunse:
-Ei şi? La ce i-a folosit?

Din folclorul cu bancuri cu şi despre poliţişti

Oraşul Interzis a fost lung, obositor şi arid, străbătut la pas cale de aproape patru ceasuri. Majoritatea pavilioanelor închise, ca nişte prăvălii care şi-au epuizat marfa, dădeau o senzaţie de vizită în nişte studiouri cinematografice de mult abandonate. Puhoi de oameni se revărsa, ca într-un exod biblic, de-a stînga şi de-a dreapta lor nedesfăcîndu-se însă nici o mare. 

 

 

Legitimaţiile de presă şi IAA-AIAP UNESCO nu i-au i-au impresionat în nici un fel pe cei de la intrare, aşa că am scos din buzunar 60 de yuani. Drept pentru care, am zis să profit la maximum de vizită. Pînă spre jumătatea traseului, cînd setea m-a covîrşit, aparatele de fotografiat au marcat, cu păcăniturile seci ale oglinzii din pentaprismă, un traseu sinuos printre dragoni, ziduri cenuşii, acoperişuri galbene şi oameni pestriţi. Dar să nu ne grăbim...

 

 

 

Am pornit periplul pe căldură, umezeală şi o pîclă înşelătoare din care, la adăpost de priviri indiscrete, soarele duduia ca un reşou improvizat pe şantier dintr-un bloc de BCA. În întinderile aride ale unui paviment ciobit şi cu buruieni ţepoase, ivite scurt, dintre dale, m-am simţit ca un călător prin deşertul Gobi. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Cele două sticle de apă, luate de dimineaţă, de la hotel, nu mi-au ajuns decît pînă la jumătatea drumului, după care, setea a început să mă mistuie. Apa, pe care negustorii ambulanţi o vindeau din copăi ori ligheane de plastic, în sticle brobonite de răcoarea binecuvîntată a unor calupuri de gheaţă, îmi era practic interzisă, cum nu mai aveam la mine decît dolari. În jurul meu, confraţii întru vizitarea Oraşului interzis dădeau peste cap sticlele de apă. Dopurile pîrîiau vesele, învîrtite iute, după care miracolul cristalului lichid stîmpăra setea din grumajii uscaţi. 

De-abia în ultima parte a muzeului, ceva-ceva vegetaţie, din zona grădinilor serene ale păcii ínterioare, a mai potolit, măcar cromatic, vipia revărsată din cerul plumburiu. Setea era însă constantă, ca o rosătură de pantof, de care nu te poţi ocupa în timpul mersului. La capătul a aproape patru ceasuri, ieşirea din Oraşul Interzis a fost ca o izbăvire. 

 

 

 

 

 

 Dar, pînă la liman era încă mult: pînă la el se întindea, teoretic, cel puţin, o distanţă egală cu cea deja străbătută, într-un singur sens, prin Oraşul interzis. Doar că, de astă dată, am pus cap-compas spre Piata Tiananmen, iar traseul a parcurs o străduţă cu prăvălii multe şi mărunte, cu trotuarele pătate de sosuri de la negustorii de mîncare, ce ofereau cîrnaţi fripţi ori frigărui zemuitoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Coji de seminţe scrişneau proletar de sub talpile încălţărilor iar copilaşii aşezaţi pe marginea trotuarului înfulecau cu mare poftă mîncărurile preparate chiar acolo, printre pietonii ce se înghesuiau şi maşinile nervoase care claxonau într-una.

Cînd, în sfîrşit, am ajuns în Tiananmen, vis-a-vis de Ministerul Securităţii publice a Chinei, limba imi era uscată şi umflată de sete. Doi poliţişti tineri, cu şapca trasă pizdos, peste ochi, păzeau cu priviri scăpărătoare un stîlp de iluminat. Do you speak english?, i-am întrebat, iar unul dintre ei a dat viguros din cap că da şi, cu un bobîrnac şi-a trimis mai pe ceafă chipiul, spre a mări contactul vizual şi, implicit comunicarea non-verbala. I want to change some money. Where is the nearest bank office? Indivizii s-au privit între ei şi mai-mai că n-au bufnit în rîs. Cel ce-şi ridicase şapca de pe ochi mi-a răspuns ceva în chinezeşte. Cum nu am înţeles, l-am rugat să repete. In english, please. Binevoitor, poliţistul a repetat. Rar, cu rostire clară, deschizînd gura ca într-un exerciţiu de dicţie. Doar că, grăirea sa, consecventă sie însăşi, a fost tot în chineză. Cum privirea mea probabil că nu reflecta o deplină înţelegere, omul legii mi-a oferit, bonus, din nou aceeaşi explicaţie, cu aceleaşi vorbe, rostite şiiiiii maaaaai raaaaaaar, tooot în chiiiiineeeezăăăă. Am moţăit din cap a mulţumire şi-am pornit mai departe. Din spate, poliţiştii rîdeau, ca de o glumă bună.

Am făcut stînga pe bulevardul Chang’an şi mi-am zis c-oi găsi unde să schimb dolarii în yuani. După vreo zece minute de drumeţie, ca un miraj în deşert, mi-a apărut un liman în faţă: Raffles Hotel Beijing. Cum ştiam că se schimbă bani la recepţie, fericirea mă copleşise şi cu nobile sentimente am galopat pînă la recepţie: deja mă vedeam cu banii potriviţi în buzunar, cumpărîndu-mi apă după pofta inimii! Hallo, I like to change some dollars. Don’şoara, receptivă la farmecul meu irezistibil, m-a privit ca o Ciocio-san, clipind galeş din ochii înguşti: Yes Sir, whatta numb’a is your room’a? No number, I’m from another hotel. Brusc Madama Butterfly a devenit varianta chinezească a Anei Pauker: Sir, if you’re not our guest, go to change your money to the Bank! Pam-pam! Chiar aşa, imperialist veros, cum îmi puteam închipui că pot schimba, după bunul plac, dolarii putrezi ai occidentului orişiunde?

Cu setea ca o a doua natură, am purces mai departe, prin deşertul pavat al Beijingului, în căutarea unei bănci. Şi, un sfert de ceas mai la vale, limanul mi-a apărut: Bank of China. O bancă ca orice altă bancă, cu ghişee, cu recepţie şi badigarzi care fug printre funcţionari ca să le facă cîte o copie xerox în cămăruţa din spate. Change dollars? Complicated, sir, oftează un chinez grăsuliu şi acneic, dindărătul biroului de recepţie. Ce-i aşa de complicat, frate? Funcţionarul oftează încă o dată, îşi saltă ochelarii mai bine pe nas şi, sfătos, ca maestrul care-l antrena pe Bruce Lee, îmi arată un aparat: Take a numba’. Take a numba’! Cuminte, am apăsat un buton mare, roşu, central, ca butonul pentru lansarea unor ogive nucleare, iar aparatul a scuipat un bon cu un numar: 125. Go sit face office three or four. Unde, optimiste, două ecrane cu leduri afişau numerele 78 şi 79. Privind în jur am avut dimensiunea turismului global ce bătătoreşte trotuarele chinezeşti. Peste patruzeci de persoane – de la aprigi vikingi pînă la mucaliţi mexicani – aşteptau cuminţi schimbarea cifrelor de pe ecrane.

Prima reacţie a fost de deznădejde însetată. După care, amintiri dintr-o viaţă anterioară, în care am fost angajat într-o bancă, mi-au adus din nou speranţa: în fiecare agenţie trebuie să fie un dozator de apă. Drept pentru care, ca un prepelicar cu rucsacul foto în spinare, am început să amuşin după apă. Şi, victorie!, după un stîlp, pitulat strategic, trona, major şi limpede, cu reflexe de cleştar, un bidon imens de apă.

De-abia la al optulea pahar am realizat că badigarzii se strînseseră şi mă priveau cu o uimire amestecată cu respect, iar băiatul de la recepţie, venit şi el să vadă dihania sorbitoare de apă, clipea des a nedumerire. Le-am făcut pe plac şi am mai băut două pahare – ca să am doi litri şi jumătate în pîntece, întru voioasă hidratare. Apoi m-am întors în sala de aşteptare. Dar, liniştea şi tihna nu au durat prea mult: jumătate de ceas mai tîrziu, parţial, lichidul ingurgitat voia să reia circuitul apei în natură. Toilet? No toilet. Cum Dumnezeu, dar ce fac flăcăii şi mîndrele din agenţie? Poartă pamperşi precum chirurgii din operaţiile lungi? Toilet – Mall. Go Mall toilet, m-a dumirit recepţionerul acneic, zburătăcind ca un dirijor din mîiini, spre a-mi înfăţişa cum să acced la Nirvana. Sau, măcar la un pisoar, ca supremă eliberare de cele lumeşti care m-apăsau...

 

 

 

 

 

 Aparent, imediat ce am ieşit din bancă, urma izbăvirea. Adică, mall-ul. Chiar de la intrare, pe partea stîngă, optimist şi plin de semantici punctuale, mi-a zîmbit reprezentanţa Vacheron Constantin. În faţa vaşeronului respectiv, un fecior dichisit, cu aer de corporatist blazat, cu un ecuson pe care, mîndru, trona numele manufacturierului de ceasuri, fuma o tigară subţirică. Mi-am adunat tot chi-ul, strivit de presiunea băşicii prea-pline şi, zîmbind, l-am iscodit: hallo, where’s the toilet? Cu o bucurie ce se revărsa din toată firea sa, băiatul m-a lămurit iute: no english!

Cum lucrurile deveneau mult prea apăsătoare, am lăsat instinctul şi mirosul să mă ghideze. Unde am simţit o aglomerare mai mare de odorizante de interior, acolo am descoperit şi izbăvirea closetului! 

 

 Bine-bine, problemele urgente fuseseră rezolvate, totuşi aveam trebuinţă de nişte yuani. După ce am mai mers puţintel, aşa, cam ca la trei sferturi de ceas, p-undeva, pe partea stîngă a bulevardului, mi-a ieşit în cale o altă dihanie bancară: SPD Bank. Deşi numele m-a făcut să-mi amintesc de pedalele lansate, în anii ’90, de Shimano, totuşi, Shanghai Pudong Development Bank nu are nimic de-a face cu industria velo. Şi, spre deosebire de Bank of China, aici nu mai era toată mareea turistică adunată pentru schimburi valutare. Un ghişeu, o persoană. Adică, eu. Plus un dozator de apă, de unde, just in case, am mai baut două pahare de apă. Sit down, mi-a zis funcţionarul, de după un geam gros de sticlă. M-am aşezat şi, privirile mi s-au lipit de un bol pentru bomboane în care, solitară, îşi trăia tristă singurătatea o singură bomboană. Am luat-o şi am mîncat-o. Printr-un sertar blindat, de dincolo de geam, băiatul mi-a dat trei formulare pe care trebuia să le completez. În timp ce m-am apucat să răspund, cu onestitate, la toate punctele din tipăriturile tipizate, funcţionarul xeroxa atent paşaportul meu: pagina cu poza, viza cu ştampila de intrare, viza de acum opt ani... Teribilă chestie, să te apuci să schimbi la bancă o sută de dolari... Cum nu ajunsesem cu formularele nici la jumătate, cu completarea, am zis să-l rog să mai scoată nişte bomboane pe covertă. The candy was very tasty. May I have another one please? Bancherul m-a privit cu seriozitate, a pus mîna pe telefon şi a sunat undeva. Cîteva clipe mai tîrziu, o domnişoară cu o ţinută corporate a venit şi mi-a înmînat, ceremonios, două bombonele, după care s-a retras mergînd cu spatele, cum era tipicul prin filmele cu împăraţii chinezi. Have two!, mi-a zîmbit prietenos funcţionarul. Le-am mîncat. Şi, în final am avut şi banii chinezeşti. Plus un comision de 10 yuani. Pe care l-am plătit.

Înainte de plecare am mai băut două pahare de apă. Două pahare de apă = 0,5 l. 0,5 l de apă = 6 yuani. Două pahare la venire – 6 yuani. Două la plecare – 6 yuani. Plus trei bomboane – clar, mi-am recuperat cu prisosinţă comisionul plătit.