Vacanţa de vară (2): Sighişoara

În februarie 2002, la o temperatură de +15° C, am ajuns în Sighişoara împreună cu Cezar. Ne întorceam de  la Tîrgu Mureş, unde acesta lansase o comandă pentru o linie de lenjerie bărbătească, de a cărei imagine şi branduire mă ocupasem eu. Am hoinărit împreună preţ de cîteva ceasuri prin cetatea semi-pustie, sub soarele neverosimil de cald al lui făurar. Apoi am mîncat la o cîrciumă un gulaş iute şi mi-am promis că voi reveni cît de curînd ca să revăd cetatea. 

Pînă în această vară, însă nu m-am învrednicit să revăd această bijuterie de oraş. După ce, la sosirea din Bicfalău, în trecerea spre Mălîncrav, am poposit la o cîrciumă, vreme de două ore, cît au mîncat flăcăii mei cite o pizza (deh, bucate traditional-medievale, într-un oraş cu aura istorică), iar eu şi Anca ne-am cheltuit vremea dumicăţind cîte un şniţel parizian, era un must have o vizită mai lungă în cetatea unde s-a născut Vlad Dracul.

 

 

La o oră potrivită, cu vipia soarelui în creştet, am descălecat de pe caii-putere ai mîndriei automobilistice coreene. Sighișoara – în dialectul săsesc Schäsbrich, Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex este un oraș cu o populație de 26.370 locuitori, potrivit recensămîntului din 2011. Că vorbeam de recensămînt, datele confirmă tendinţa demografică înregistrată la nivel national. Românii sînt 19.778 (75,0 %), în scădere cu 19,5% fațǎ de recensǎmîntul din 2002. Maghiari sînt 4.641 (17,6 %), în scădere cu 21,8%, Germanii sînt 396 (1,5 %), în scădere cu 36,4%. Singurii care înregistrează o creştere substantială sînt ţiganii, 1.395 la număr (5,3 %), cu o sporire a numărului lor de 22,9%.  Spre comparaţie, în 1910, din totalul populației de 11.587 de locuitori, 5.686 erau germani, 3.031 români, 2.687 maghiari și 383 erau de alte naționalități, în 1930 număra 13.033 locuitori, dintre care 5.236 germani, 4.366 români, 2.896 maghiari, 356 țigani, 146 evrei,iar în 1948, din totalul populației de 15.992 de locuitori, 9.363 erau români, 6.320 germani, 2.136 maghiari, și 560 de alte naționalități.

 

 

 

Localitatea a fost întemeiată de coloniștii germani, franconi din regiunea Rinului de nord, care fuseseră invitați să se așeze în Transilvania de către regele Ungariei Geza al II-lea pentru a apăra granițele de est. În această periodă istorică oamenii de etnie germană au fost denumți saxoni, dar coloniștii germani adevărați, cunoscuți ca "sașii din Transilvania", nu au nici o legătură cu saxonii din nord-estul sau sud-estul Germaniei. Aceștia din urmă au primit în folosință fundus regius (pămînt crăiesc) și s-au bucurat de drepturi și privilegii deosebite.

 

 

 

Istoria Sighişoarei este zbuciumată şi palpitantă. Mai ceva ca un film d-al lui Sergiu Nicolaescu. Prima încercare majoră a fost marea năvălire tătară din 1241, vreme pe cînd cetatea încă nu era fortificată. Construcția zidului cetății, care are o lungime de 950 metri, a început un veac mai tîrziu, în 1350. Dacă înălțimea inițială a fost de patru metri, în secolul XV a fost înălțat cu încă pe atît. Zidul fortificaţiei avea 14 turnuri (fiecare aparţinînd cîte unei bresle) și patru bastioane. În prezent mai sînt nouă turnuri și trei bastioane, dintre care cel mai reprezentativ este Turnul cu Ceas (Turnul Orelor).

Între 1431 și 1435 Vlad al II-lea Dracul a stat la Sighișoara, așteptînd momentul prielnic de a urca pe tronul Țării Românești. În acea perioadă stăpînea întreaga regiune în numele lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Se pare că în această perioadă (în 1431, mai exact) s-ar fi născut la Sighișoara şi Vlad Țepeș (locul în care se presupune că ar fi venit pe lume fiind acum o cîrciumă cu o terasă cochetă, unde se poate bea o cafea bună). Numărul mare de viespi care roiesc deasupra clienţilor ce-şi sorb inocenţi cîte un cappuccino par să fie duhul lui Ţepeş, venit să mai împungă pe cîte unul, din cînd în cînd…

Pentru că în 1514 nu exista încă serialul “Midsomer murders”, pe cînd războiul țărănesc a lui Gheorghe Doja se răspîndise în aproape întreaga Transilvanie, țăranii din jurul Sighișoarei s-au strîns în jurul unui anumit Ioan Secuiul (se zice că ar fi fost chiar fratele lui Gheorghe Doja) și şi-au rezolvat nevoia de show, entertainment şi adrenalină, omoarîndu-l puţin pe primarul Anton Polner și pe soția acestuia. Sex, drugs & rock’n roll. După care, viaţa a continuat liniştită.

Jocuri simpatice de societate au înveselit şi generaţiile ulterioare. În 1601, de exemplu, cetatea a fost atacată și prădată de trupele conduse de generalul Basta, iar oamenii au scăpat cu viață după de au plătit o răscumpărare de 50.000 de florini, "bani împrumutați", cum menționa cronicarul Krauss. Un fel de "Monopoly", avant la lettre. Trei ani mai tîrziu, o nouă metodă de control al creşterii demografice a apărut în viaţa sighişorenilor: ciuma. Astfel, în 1603, 2.000 de locuitori au murit din această pricină, iar în secolul următor, în 1709 mai exact, numărul celor ce au beneficiat de această metodă pe cît de radicală, pe atît de eficientă, a fost dublu.

 

 

Cînd mergi prin cetate, pe ziduri se observă multe semne încîrligate, cum ar fi cizme, ciocane, compase şi echere. Cu tradiţie, breslele meșteșugarilor din Sighișoara (19 la număr) și-au primit primele statute în 1376, în care erau înglobate cutume și obiceiuri mai vechi.

S-au luat măsuri care interziceau mărirea numărului angajaților, s-a organizat planificarea procurării materiei prime şi altele. Concurența între bresle era dură, iar cea dintre breslele din diferite orașe era cam ca-n filmele cu Steven Segal. 

 

 

De exemplu, dacă lăcătușii din Brașov aduceau la tîrgul din Sighișoara "lacăte și broaște proaste", lăcătușii sighișoreni aveau dreptul să le confiște. Aia da protecţie a consumatorului!

Previzibil, meșteșugarii au devenit tot mai înstăriți și au ajuns să aibă reprezentanți în sfatul cetății. Lucrul acesta era nemaivăzut pînă atunci, dat fiind faptul că funcţiile de decizie fuseseră rezervate exclusiv  patricienilor feudali. Primul meșteșugar care a ajuns în sfatul cetății, cu funcție de jurat, a fost un reprezentant al breslei aurarilor, Nikolaus, în 1393. Din acest moment, drumul lojilor spre funcţiile decizionale a fost deschis. Breslele au fost desfințate în 1884, deoarece își pierduseră semnificația. Zidarii operativi au fost înlocuiţi de zidarii speculativi. Gloria societăţilor esoterice  intraseră în rutina cotidiană.

Vacanţa de vară (1): Mălîncrav

Cum a venit căldura lui măsălar am pornit cu băieţii mei şi cu sor-mea în căutarea unei iluzorii pojghiţe de răcoare pe meleaguri transilvane.

Traseul îl întocmise Anca, cu două nopţi dormite la Bicfalău şi apoi alte trei la Mălîncrav, sat din apropierea Sighişoarei.

Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, am făcut din start o mica ajustare: ieşirea din Bucureşti, într-o sfîntă zi de luni, nu s-a mai petrecut la ceasuri extreme şi matinale ci, oarecum binişor după orele nămiezii.

După care a urmat un traseu pe cît de obişnuit, pe atît de lent şi călduros. Bucureşti – Ploieşti – Valea Prahovei – Braşov – Bicfalău. Toate frumuseţile naturii, vînzătoarele de afine şi mure, cît şi practicantele celei mai vechi meserii din lume, toate asistau toropite de vipie la trecerea lungilor coloane de maşini.

Între Comarnic şi Buşteni am testat atît răbdarea mea şi a camarazilor din habitaclu (Aron, Nicodim şi sor-mea) cît şi anduranţa ambreiajului. Timp total: o oră şi jumătate. În vremea asta, lumea din exterior trăia, se bucura, plîngea, se îmbolnăvea şi se vindeca. Ciclic. Oameni se năşteau şi mureau, doar noi, stoici, ca-ntr-un cuptor cu microunde, dotat cu aer condiţionat, ne coceam lin, într-o anume răcoare.

După Buşteni, lucrurile au mers ceva mai bine şi, într-un final cît-de-cît previzibil am ajuns la Bicfalău, numai bine cît să ne mai bucurăm puţintel de canicula după-amiezii în vreme ce am cărat bagajele.

Cele două zile de Bicfalău (Big Fellow – cum înţelesesem initial cînd sor-mea mi-a spus traseul) nu au excelat prin nimic. Zona – într-adevăr liniştită nu mi-a reţinut atenţia în mod deosebit şi, culinar, nu pot nota decît aperitivul primei seri: nişte rulouri de vinete umplute cu telemea de capră, cu cuburi de roşii şi mozzarella. În rest – preţuri mari şi atît. Mă rog, ar mai fi şi o plimbare cu o şaretă de trei locuri, de 30 de minute. Care a costat fix o sută de lei… La Salzburg, ora de trăsură costa 75 de euro…

După două zile de Bicfalău, în care activităţile s-au centrat în jurul unor deplasări consistente la Întorsura Buzăului (unde băieţii au călărit), am părăsit localitatea şi am luat cap compas Mălîncravul, aflat la mai puţin de 20 de kilometri de Sighişoara.

 Drumul – bun şi neted – a fost însă la fel de cald ca şi cel parcurs luni, de la Bucureşti la Bicfalău. Soarele ardea prin geamuri, iar aerul condiţionat părea o glumă searbădă. Am ajuns în Sighişoara spre ora cinci a după-amiezii, moment în care am poposit la o cîrciumă de la poalele cetăţii, unde Aron şi Nicodim au vrut (se putea altfel?) pizza. Arşiţa era domolită la terasă de pulverizatoare care pufăiau, din cînd în cînd, jeturi de ceaţă răcoroasă, împrăştiată apoi peste mese de ventilatoare. 

De aici în sus începe cetatea – le-am spus, la sfîrşitul mesei băieţilor. Răspunsul a fost prompt: păi, hai în cetate şi, fără multe comentarii, Aron şi Nicodim au zbughit-o la fugă în direcţia indicată. A fost necesară puţina muncă de lămurire ca să nu purcedem, la asfinţit, să bîntuim prin cetatea Sighişoarei. Aşa am reuşit, puţin după ora şapte a serii, să parcăm maşina în curtea casei unde am avut cartierul general în următoarele trei zile.

Casa, cu o arhitectură tipică săsească, era pitorească şi primitoare. Şi, extrem de important!, era răcoroasă. Mălîncravul, ca multe alte sate din Transilvania, era un sat săsesc. Dar, după momentul anilor ’70 –  ’80, cînd saşii au părăsit, într-o proporţie covîrşitoare, satele lor din România, multe case din Mălîncrav au rămas pustii. Sau aproape… Cum însă, fizica cere ca un gol să fie umplut, după modelul cafelei cu înlocuitori, au apărut satele cu conlocuitori. Fizionomiile blonde, de sorginte teutonă, au fost înlocuite de chipuri măslinii, de populaţie sosită (hăt, demult) din zona Gangelui.

 Culorile proaspete şi răcoroase ale caselor s-au schimbat iar multe din construcţiile ce încă mai păstrează vreun Hans ori Johan scris pe fronton, au devenit vişinii, grena, violet… La vremuri noi, cu oameni noi, culorile-s tot noi! Şi tari.

De pe o colină, o biserică evanghelică fortificată veghează la bunul trai al celor din Mălîncrav. Aceasta este menţionată pentru prima dată în testamentul lui Nikolaus Apafi. Un act important pentru istoria satului şi a bisericii evanghelice de aici a fost emis de către Papa Martin al V-lea, în 1424 făcînd referire la dreptul lui Nikolaus Apafi de a acorda indulgențe în capela Sfîntului Sînge.

Istoria acestei biserici fortificate se leagă de numele unei familii din marea nobilime latifundiară transilvăneană, Apafi. Chiar lîngă biserica evanghelică, un conac, frumos restaurat, unde adăstau prin curte nişte turişti cu potenţă financiară, aparţinuse cîndva acestei familii. Primele acte care pomenesc existența Mălîncravului datează din secolul XIV şi sînt legate de unele diferende asupra propietății, diferende care nu s-au stins decît patru veacuri mai tîrziu cînd, mai multe propietăți ale familiei Apafi ajung în posesia familiei Bethlen, printr-o hotărîre a Curții de la Viena.

Aflată în plină restaurare, biserica pare să fie închisă. Aron, feciorul cel mic, a încercat însă poarta de intrare şi – minune! – era deschisă. Înăuntru, un restaurator german, ne-a îmbiat, prietenos, să vizităm şantierul.

 Adevărata comoară a bisericii din Mălîncrav este pictura murală , cel mai bine păstrat ansamblu de pictură linear-narativă gotică din secolul al XIV-lea. Cea mai mare parte a frescelor se află pe latura nordică a navei principale și au fost realizate în jurul anului 1350.

Revenind în exterior, din incinta care înconjura odinioară biserica nu s-a mai păstrat decît o centură simplă de zid și primele niveluri ale turnului de poartă.

 Există în Mălîncrav și o biserică ortodoxă, ridicată mai recent, undeva spre sfîrșitul secolului al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea. situată spre nordul așezării, în partea dreaptă, pe deal, de-a lungul drumului ce urcă spre marginea de sus a satului. A fost construită, se pare, în mijlocul unui cimitir mai vechi, pe locul unei foste biserici. Din păcate, multe documente vechi ale bisericii au fost distruse recent într-un incendiu.