Vacanţa de vară (1): Mălîncrav

Cum a venit căldura lui măsălar am pornit cu băieţii mei şi cu sor-mea în căutarea unei iluzorii pojghiţe de răcoare pe meleaguri transilvane.

Traseul îl întocmise Anca, cu două nopţi dormite la Bicfalău şi apoi alte trei la Mălîncrav, sat din apropierea Sighişoarei.

Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, am făcut din start o mica ajustare: ieşirea din Bucureşti, într-o sfîntă zi de luni, nu s-a mai petrecut la ceasuri extreme şi matinale ci, oarecum binişor după orele nămiezii.

După care a urmat un traseu pe cît de obişnuit, pe atît de lent şi călduros. Bucureşti – Ploieşti – Valea Prahovei – Braşov – Bicfalău. Toate frumuseţile naturii, vînzătoarele de afine şi mure, cît şi practicantele celei mai vechi meserii din lume, toate asistau toropite de vipie la trecerea lungilor coloane de maşini.

Între Comarnic şi Buşteni am testat atît răbdarea mea şi a camarazilor din habitaclu (Aron, Nicodim şi sor-mea) cît şi anduranţa ambreiajului. Timp total: o oră şi jumătate. În vremea asta, lumea din exterior trăia, se bucura, plîngea, se îmbolnăvea şi se vindeca. Ciclic. Oameni se năşteau şi mureau, doar noi, stoici, ca-ntr-un cuptor cu microunde, dotat cu aer condiţionat, ne coceam lin, într-o anume răcoare.

După Buşteni, lucrurile au mers ceva mai bine şi, într-un final cît-de-cît previzibil am ajuns la Bicfalău, numai bine cît să ne mai bucurăm puţintel de canicula după-amiezii în vreme ce am cărat bagajele.

Cele două zile de Bicfalău (Big Fellow – cum înţelesesem initial cînd sor-mea mi-a spus traseul) nu au excelat prin nimic. Zona – într-adevăr liniştită nu mi-a reţinut atenţia în mod deosebit şi, culinar, nu pot nota decît aperitivul primei seri: nişte rulouri de vinete umplute cu telemea de capră, cu cuburi de roşii şi mozzarella. În rest – preţuri mari şi atît. Mă rog, ar mai fi şi o plimbare cu o şaretă de trei locuri, de 30 de minute. Care a costat fix o sută de lei… La Salzburg, ora de trăsură costa 75 de euro…

După două zile de Bicfalău, în care activităţile s-au centrat în jurul unor deplasări consistente la Întorsura Buzăului (unde băieţii au călărit), am părăsit localitatea şi am luat cap compas Mălîncravul, aflat la mai puţin de 20 de kilometri de Sighişoara.

 Drumul – bun şi neted – a fost însă la fel de cald ca şi cel parcurs luni, de la Bucureşti la Bicfalău. Soarele ardea prin geamuri, iar aerul condiţionat părea o glumă searbădă. Am ajuns în Sighişoara spre ora cinci a după-amiezii, moment în care am poposit la o cîrciumă de la poalele cetăţii, unde Aron şi Nicodim au vrut (se putea altfel?) pizza. Arşiţa era domolită la terasă de pulverizatoare care pufăiau, din cînd în cînd, jeturi de ceaţă răcoroasă, împrăştiată apoi peste mese de ventilatoare. 

De aici în sus începe cetatea – le-am spus, la sfîrşitul mesei băieţilor. Răspunsul a fost prompt: păi, hai în cetate şi, fără multe comentarii, Aron şi Nicodim au zbughit-o la fugă în direcţia indicată. A fost necesară puţina muncă de lămurire ca să nu purcedem, la asfinţit, să bîntuim prin cetatea Sighişoarei. Aşa am reuşit, puţin după ora şapte a serii, să parcăm maşina în curtea casei unde am avut cartierul general în următoarele trei zile.

Casa, cu o arhitectură tipică săsească, era pitorească şi primitoare. Şi, extrem de important!, era răcoroasă. Mălîncravul, ca multe alte sate din Transilvania, era un sat săsesc. Dar, după momentul anilor ’70 –  ’80, cînd saşii au părăsit, într-o proporţie covîrşitoare, satele lor din România, multe case din Mălîncrav au rămas pustii. Sau aproape… Cum însă, fizica cere ca un gol să fie umplut, după modelul cafelei cu înlocuitori, au apărut satele cu conlocuitori. Fizionomiile blonde, de sorginte teutonă, au fost înlocuite de chipuri măslinii, de populaţie sosită (hăt, demult) din zona Gangelui.

 Culorile proaspete şi răcoroase ale caselor s-au schimbat iar multe din construcţiile ce încă mai păstrează vreun Hans ori Johan scris pe fronton, au devenit vişinii, grena, violet… La vremuri noi, cu oameni noi, culorile-s tot noi! Şi tari.

De pe o colină, o biserică evanghelică fortificată veghează la bunul trai al celor din Mălîncrav. Aceasta este menţionată pentru prima dată în testamentul lui Nikolaus Apafi. Un act important pentru istoria satului şi a bisericii evanghelice de aici a fost emis de către Papa Martin al V-lea, în 1424 făcînd referire la dreptul lui Nikolaus Apafi de a acorda indulgențe în capela Sfîntului Sînge.

Istoria acestei biserici fortificate se leagă de numele unei familii din marea nobilime latifundiară transilvăneană, Apafi. Chiar lîngă biserica evanghelică, un conac, frumos restaurat, unde adăstau prin curte nişte turişti cu potenţă financiară, aparţinuse cîndva acestei familii. Primele acte care pomenesc existența Mălîncravului datează din secolul XIV şi sînt legate de unele diferende asupra propietății, diferende care nu s-au stins decît patru veacuri mai tîrziu cînd, mai multe propietăți ale familiei Apafi ajung în posesia familiei Bethlen, printr-o hotărîre a Curții de la Viena.

Aflată în plină restaurare, biserica pare să fie închisă. Aron, feciorul cel mic, a încercat însă poarta de intrare şi – minune! – era deschisă. Înăuntru, un restaurator german, ne-a îmbiat, prietenos, să vizităm şantierul.

 Adevărata comoară a bisericii din Mălîncrav este pictura murală , cel mai bine păstrat ansamblu de pictură linear-narativă gotică din secolul al XIV-lea. Cea mai mare parte a frescelor se află pe latura nordică a navei principale și au fost realizate în jurul anului 1350.

Revenind în exterior, din incinta care înconjura odinioară biserica nu s-a mai păstrat decît o centură simplă de zid și primele niveluri ale turnului de poartă.

 Există în Mălîncrav și o biserică ortodoxă, ridicată mai recent, undeva spre sfîrșitul secolului al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea. situată spre nordul așezării, în partea dreaptă, pe deal, de-a lungul drumului ce urcă spre marginea de sus a satului. A fost construită, se pare, în mijlocul unui cimitir mai vechi, pe locul unei foste biserici. Din păcate, multe documente vechi ale bisericii au fost distruse recent într-un incendiu.