Vacanţa de vară (3): Biertan

După ce cu doar o zi mai înainte am cutreierat cu Anca şi băieţii mei prin Sighişoara, obosiţi şi uşor insolaţi ne-am trezit tîrziu, plini de lene estivală, iar tabieturile diurne au fost împinse pînă – hăt tîrziu, spre ora 11. 

Din Mălîncrav pînă în Biertan – următoarea destinaţie pe care ne-o propusesem – sînt puţini kilometri. Cu GPS-ul pornit, am scos maşina din curtea cu poartă înaltă, ce de cetate şi, povăţuiţi blînd de divaisul proptit pe mijlocul parbrizului, am reconfigurat traseul şi, după o sută de metri am virat uşor la dreapta. C-aşa mergea drumul. Am văzut culturile de hamei (care, mai mult ca sigur, vor face în curînd gulere de spumă în halbe brumate), am trecut pe lîngă lanuri de floarea soarelui şi am străbătut sate săseşti, populate însă nu de colonişti saxoni, ci de urmaşii unor celor veniţi în Europa demult, de pe lîngă Mumbay. 

 

Biertanul ne-a întîmpinat cu o piaţă largă, arsă de soare, ca-n scena duelului din filmele spaghetti western. Localitatea face parte dintre primele așezări germane de sași din Ardeal, fiind cuprins în cele „Două Scaune” (Mediaș și Șeica) în Diploma Andreeană (Andreaneum), din 1224. Biertanul este atestat documentar în 1283, într-un document alături de Mediaș și Moșna, toate trei localitățile aflate într-o competiție acerbă pentru obținerea centrului administrativ al celor Două Scaune. Astfel, fiecare din cele trei localități încerca să-și măreasca renumele printr-o construcție sacră mai impunătoare și ornamentală. Numele așezării provine din limba maghiară, Berethalom însemnînd Dealul lui Berth, preluat în dialectul săsesc sub forma Bierthalmen, Bierthalm. 

 

 

Fericit că am găsit un loc de parcare la umbra, chiar în apropierea intrării în cetate, m-am grăbit spre  locul unde îi lăsasem pe sor-mea, cu Aron şi Nicodim. Pe cînd mă precipitam cu rucsacul foto în spinare să închid maşina, un domn biertanez ce bătea 60 de primăveri, roş’ în obrăjori şi cu o meşa blonzie ce nu-i mai camufla bine chelia, fiind zburătăcită de vînt, a descins dintr-un Passat şi şi-a exprimat speranţa că nu vreau să parchez acolo.

De ce? Nu-i nici un semn de parcare interzisă, i-am replicat după ce am dat roată cu privirile, căutînd indicatoare de restricţie a staţionării. Aşa-i, nu-i nici un semn, dar veniţi voi, de la Bucureşti şi v-aşezaţi pe locurile cele mai bune, crezînd că vi se cuvin. Mi-am exprimat convingerea că glumeşte, dar domnul cu pricina a continuat: …şi eu vreau să parchez la umbra; lasă maşina şi o să vezi ce se întîmplă! Ce se întîmplă? Ai să vezi! În momentul următor i-am făcut o poză şi l-am rugat să repete ce mi-a zis şi după ce scot telefonul şi pornesc înregistrarea convorbirii. Dar de ce îmi faci poză şi de ce să mă înregistrezi? Ca să te pot identifica mai uşor, la poliţie, dacă se va întîmpla ceva cu maşina mea cît vizitez cetatea. Pentru că dumneata mă ameninţi. Iar cînd mă simt ameninţat, iau măsuri de siguranţă.

 

 

 

După ce biertanezul a plecat, coleric şi nemulţumit de atitudinea mea refractară la doleanţele sale senioriale, am vrut să intrăm în cetate. Însă, surpriză! Nimerisem taman în pauza de masă! Cum mai aveam un ceas de cheltuit, am decis să luăm prînzul. Chiar lîngă intrarea în cetate – o cîrciumă. Relativ cochetă şi cu aer condiţionat (uau, pe căldura de furnal din faţa cetăţii era chiar un miracol divin!) a devenit un real plan B. Însă, exceptînd minunea brizei răcoroase suflate de intestinele pline de freon, cîrciuma nu a excelat prin nimic. Feluri fancy, bucătărie cosmopolit-ternă şi preţuri pipărate, ca într-o cîrciumă de fiţe din Dorobanţi. Ma rog, o ajuta poziţia geografică, dar atît. După ce chelneriţa a uitat sa le aducă băieţilor mei spaghetele quarto fromagi, cu doar trei brînze, am decis, cu unanimitate de voturi că, recordul celor mai lungi timpi de aşteptare la restaurant aparţin acestei cîrciumi!

În fine, două ore şi jumătate mai tîrziu, hrăniţi, am intrat în cetate. Iar vizita, chiar a meritat!

 

 

În 1397 Biertanul a fost atestat ca cetate. Ca orice așezare săsească respectabilă, avea organizare urbanistică, remarcîndu-se stilul francon al șirurilor de case dispuse în jurul unei piețe centrale, deasupra careia se înalță impunătoarea biserică-cetate. Impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al Renașterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă cu turnuri și bastioane medievale. Prima incintă a cetății este atribuită secolului al XII-lea, cînd probabil a fost ridicată și prima biserică (Sf. Maria). Biserica actuală a fost ridicată în 1486-1524, în stil gotic-tîrziu.

 

 

Timp de 300 de ani, între 1572 și 1867, Biertanul a fost sediul episcopatului săsesc, aceasta favorizînd construirea uneia dintre cele mai puternice cetăți țărănești din Transilvania, în jurul bisericii fortificate. În 1572, preotul Lucas Unglerus (din Biertan) este ales intendent suprem al comunității evanghelice din Transilvania, localitatea cîștigînd în importanță spiritual - religioasă ceea ce pierduse în plan administrativ în defavoarea Mediașului. În 1704, cetatea, deși foarte puternică, a fost luată prin surprindere de curuți, și devastată de aceștia; în timpul ocupației curuților, aceștia au furat vasele prețioase de cult, documente inestimabile și au profanat criptele episcopilor, în căutare de tezaure.

 

 

 

 

 Complexul arhitectural medieval este alcătuit din biserica și centura de fortificații, fiind amplasat în centrul așezării, pe un deal. Biserica de tip hală, ocupa partea centrală a complexului, fiind construită între anii 1490 și 1520 în stilul gotic tîrziu, fiind ultima din Transilvania înălțată în acest stil. 

Construcție monumentală, de mari dimensiuni, are trei hale de înălțimi egale. Intrarea se face prin trei porți: de vest, de nord și de sud. Meșterii din Viena și Nürnberg sunt părinții spirituali ai celor care au realizat între 1483 și 1513 splendidul altar poliptic al bisericii de aici, cel mai mare din țară, cu cele 28 de panouri pictate ale sale. Amvonul, sculptat în piatra, din 1500, deși opera meșterului Ulrich din Brașov, trădează puternica influență sud-germană.

De faimă internațională se bucură ușa sacristiei, cu un sistem foarte complicat de 19 încuietori, realizată de meșterii locali în anul 1515 și care a stîrnit un interes deosebit, fiind premiată la Expoziția Mondială din 1900 de la Paris și care constituie un exemplu reprezentativ de manufactură săsească medievală, datorită excepționalelor intarsii și a sistemului original de închidere, care funcționeaza și astăzi.

 Fortificațiile din jur sunt considerate drept cele mai puternice din Transilvania: trei rînduri de ziduri, şase turnuri și trei bastioane construite în etape diferite începînd cu secolul al XIV-lea. La partea superioară are un coridor de apărare, ceasul și clopotele. Turnul „mausoleu” este amplasat la nord-est și are la parter un mausoleu care adăpostește, din 1913, mormintele prelaților acestei biserici.

Lespezile au fost realizate de Nikolaus Elias din Sibiu. Turnul catolicilor, situat pe latura sudică, a  adăpostit capela rezervată catolicilor netrecuți la reformă. 

Pe vremuri, în bastionul estic se afla „carcera”, unde erau închiși, timp de două săptămîni, cuplurile (soț și soție) care se certau și intenționau să divorțeze. În camera de mici dimensiuni, avînd o masă mică și un singur pat, comunitatea sașilor le punea la dispoziție o singură farfurie, un singur tacîm și o singură cană pentru apă. 

 Se spune că, în acele circumstanțe, doar o singură pereche a rămas neclintită în hotărîrea inițială de a divorța, toate celelalte cupluri ieșind de acolo împăcate, fără a se mai apela la justiție. Un bun model de terapie de cuplu.

 În partea de sud-vest se afla Turnul Slăninilor. În secolul al XVI-lea s-a construit cea de-a treia centură de ziduri pe laturile de est, vest și sud ale cetății. Turnul Închisorii era situat în partea de nord-vest, dar în 1840 a fost demolat pentru a se construi o școală. Pe centura a treia au fost ridicate Turnul de Poartă, pe latura sudică, Turnul Țesătorilor în partea de vest. Accesul în interior spre biserică se face printr-o scară acoperită, lungă de 100 m, care pornește din piața centrală a satului, de lîngă turnul paznicului.

 

La capătul de sus al scării, lîngă biserică se poate vedea un bolovan mare, pe care, duminica erau așezați cei care făceau rele în cursul săptămînii, spre a fi văzuți de întreaga comunitate. Era un mijloc eficient de a-i educa și integra în colectivitatea așezării. Astăzi, această veche așezare săsească este cunoscută în lume datorită bisericii-cetate, inclusă în 1993 pe lista monumentelor patrimoniului mondial a UNESCO. Biserica-cetate de aici, cu hramul Sfînta Maria, a fost restaurată prin donații făcute de originari din Biertan răspîndiți în Europa, Statele Unite ale Americii și Australia. Șeful proiectului de restaurare, arhitectul Hermann Armeniu Fabini, a fost distins în 1991 cu medalia „Europa Nostra”.