Doi poliţişti merg pe stradă. La un moment dat, lînga ei, opreşte o
maşină străină, din care coboara un tip:
-Parlez-vous français?
Poliţiştii, nimic.
-Gavari pa ruski?
Poliţiştii, nimic.
-Sprechen sie Deutsch?
Din nou, poliţiştii, nimic.
-Do You Speak English?, îşi încearcă străinul, încă o dată, norocul.
Poliţiştii, mîlc şi de această dată. Supărat, tipul se urcă în maşină şi pleacă în viteză...
-Ai văzut, băi, cîte limbi ştia ăsta?, întreabă unul dintre poliţişti.
La care, celălalt răspunse:
-Ei şi? La ce i-a folosit?
-Parlez-vous français?
Poliţiştii, nimic.
-Gavari pa ruski?
Poliţiştii, nimic.
-Sprechen sie Deutsch?
Din nou, poliţiştii, nimic.
-Do You Speak English?, îşi încearcă străinul, încă o dată, norocul.
Poliţiştii, mîlc şi de această dată. Supărat, tipul se urcă în maşină şi pleacă în viteză...
-Ai văzut, băi, cîte limbi ştia ăsta?, întreabă unul dintre poliţişti.
La care, celălalt răspunse:
-Ei şi? La ce i-a folosit?
Din folclorul cu bancuri cu şi
despre poliţişti
Oraşul Interzis a fost lung, obositor şi arid, străbătut la
pas cale de aproape patru ceasuri. Majoritatea pavilioanelor închise, ca nişte
prăvălii care şi-au epuizat marfa, dădeau o senzaţie de vizită în nişte
studiouri cinematografice de mult abandonate. Puhoi de oameni se revărsa, ca
într-un exod biblic, de-a stînga şi de-a dreapta lor nedesfăcîndu-se însă nici
o mare.
Legitimaţiile de presă şi IAA-AIAP UNESCO nu i-au
i-au impresionat în nici un fel pe cei de la intrare, aşa că am scos din
buzunar 60 de yuani. Drept pentru care, am zis să profit la maximum de vizită. Pînă
spre jumătatea traseului, cînd setea m-a covîrşit, aparatele de fotografiat au
marcat, cu păcăniturile seci ale oglinzii din pentaprismă, un traseu sinuos
printre dragoni, ziduri cenuşii, acoperişuri galbene şi oameni pestriţi. Dar să
nu ne grăbim...
Am pornit periplul pe căldură, umezeală şi o pîclă
înşelătoare din care, la adăpost de priviri indiscrete, soarele duduia ca un
reşou improvizat pe şantier dintr-un bloc de BCA. În întinderile aride ale unui
paviment ciobit şi cu buruieni ţepoase, ivite scurt, dintre dale, m-am simţit
ca un călător prin deşertul Gobi.
Cele două sticle de apă, luate de dimineaţă,
de la hotel, nu mi-au ajuns decît pînă la jumătatea drumului, după care, setea
a început să mă mistuie. Apa, pe care negustorii ambulanţi o vindeau din copăi ori
ligheane de plastic, în sticle brobonite de răcoarea binecuvîntată a unor calupuri
de gheaţă, îmi era practic interzisă, cum nu mai aveam la mine decît dolari. În
jurul meu, confraţii întru vizitarea Oraşului interzis dădeau peste cap sticlele
de apă. Dopurile pîrîiau vesele, învîrtite iute, după care miracolul
cristalului lichid stîmpăra setea din grumajii uscaţi.
De-abia în ultima parte a muzeului, ceva-ceva vegetaţie, din
zona grădinilor serene ale păcii ínterioare, a mai potolit, măcar cromatic,
vipia revărsată din cerul plumburiu. Setea era însă constantă, ca o rosătură de
pantof, de care nu te poţi ocupa în timpul mersului. La capătul a aproape patru
ceasuri, ieşirea din Oraşul Interzis a fost ca o izbăvire.
Dar, pînă la liman
era încă mult: pînă la el se întindea, teoretic, cel puţin, o distanţă egală cu
cea deja străbătută, într-un singur sens, prin Oraşul interzis. Doar că, de
astă dată, am pus cap-compas spre Piata Tiananmen, iar traseul a parcurs o
străduţă cu prăvălii multe şi mărunte, cu trotuarele pătate de sosuri de la
negustorii de mîncare, ce ofereau cîrnaţi fripţi ori frigărui zemuitoare.
Coji
de seminţe scrişneau proletar de sub talpile încălţărilor iar copilaşii aşezaţi
pe marginea trotuarului înfulecau cu mare poftă mîncărurile preparate chiar
acolo, printre pietonii ce se înghesuiau şi maşinile nervoase care claxonau
într-una.
Cînd, în sfîrşit, am ajuns în Tiananmen, vis-a-vis de Ministerul
Securităţii publice a Chinei, limba imi era uscată şi umflată de sete. Doi
poliţişti tineri, cu şapca trasă pizdos, peste ochi, păzeau cu priviri
scăpărătoare un stîlp de iluminat. Do you
speak english?, i-am întrebat, iar unul dintre ei a dat viguros din cap că
da şi, cu un bobîrnac şi-a trimis mai pe ceafă chipiul, spre a mări contactul
vizual şi, implicit comunicarea non-verbala. I want to change some money. Where is the nearest bank office? Indivizii
s-au privit între ei şi mai-mai că n-au bufnit în rîs. Cel ce-şi ridicase şapca
de pe ochi mi-a răspuns ceva în chinezeşte. Cum nu am înţeles, l-am rugat să
repete. In english, please. Binevoitor,
poliţistul a repetat. Rar, cu rostire clară, deschizînd gura ca într-un
exerciţiu de dicţie. Doar că, grăirea sa, consecventă sie însăşi, a fost tot în
chineză. Cum privirea mea probabil că nu reflecta o deplină înţelegere, omul
legii mi-a oferit, bonus, din nou aceeaşi explicaţie, cu aceleaşi vorbe,
rostite şiiiiii maaaaai raaaaaaar, tooot în chiiiiineeeezăăăă. Am moţăit din
cap a mulţumire şi-am pornit mai departe. Din spate, poliţiştii rîdeau, ca de o
glumă bună.
Am făcut stînga pe bulevardul Chang’an şi mi-am zis c-oi găsi
unde să schimb dolarii în yuani. După vreo zece minute de drumeţie, ca un miraj
în deşert, mi-a apărut un liman în faţă: Raffles Hotel Beijing. Cum ştiam că se
schimbă bani la recepţie, fericirea mă copleşise şi cu nobile sentimente am
galopat pînă la recepţie: deja mă vedeam cu banii potriviţi în buzunar,
cumpărîndu-mi apă după pofta inimii! Hallo, I like to change some dollars.
Don’şoara, receptivă la farmecul meu irezistibil, m-a privit ca o Ciocio-san,
clipind galeş din ochii înguşti: Yes Sir, whatta numb’a is your room’a? No
number, I’m from another hotel. Brusc Madama Butterfly a devenit varianta
chinezească a Anei Pauker: Sir, if you’re
not our guest, go to change your money to the Bank! Pam-pam! Chiar aşa,
imperialist veros, cum îmi puteam închipui că pot schimba, după bunul plac,
dolarii putrezi ai occidentului orişiunde?
Cu setea ca o a doua natură, am purces mai departe, prin
deşertul pavat al Beijingului, în căutarea unei bănci. Şi, un sfert de ceas mai
la vale, limanul mi-a apărut: Bank of China. O bancă ca orice altă bancă, cu
ghişee, cu recepţie şi badigarzi care fug printre funcţionari ca să le facă
cîte o copie xerox în cămăruţa din spate. Change
dollars? Complicated, sir, oftează un chinez grăsuliu şi acneic, dindărătul
biroului de recepţie. Ce-i aşa de complicat, frate? Funcţionarul oftează încă o
dată, îşi saltă ochelarii mai bine pe nas şi, sfătos, ca maestrul care-l
antrena pe Bruce Lee, îmi arată un aparat: Take
a numba’. Take a numba’! Cuminte, am apăsat un buton mare, roşu, central,
ca butonul pentru lansarea unor ogive nucleare, iar aparatul a scuipat un bon
cu un numar: 125. Go sit face office
three or four. Unde, optimiste, două ecrane cu leduri afişau numerele 78 şi
79. Privind în jur am avut dimensiunea turismului global ce bătătoreşte
trotuarele chinezeşti. Peste patruzeci de persoane – de la aprigi vikingi pînă
la mucaliţi mexicani – aşteptau cuminţi schimbarea cifrelor de pe ecrane.
Prima reacţie a fost de deznădejde însetată. După care,
amintiri dintr-o viaţă anterioară, în care am fost angajat într-o bancă, mi-au
adus din nou speranţa: în fiecare agenţie trebuie să fie un dozator de apă.
Drept pentru care, ca un prepelicar cu rucsacul foto în spinare, am început să
amuşin după apă. Şi, victorie!, după un stîlp, pitulat strategic, trona, major
şi limpede, cu reflexe de cleştar, un bidon imens de apă.
De-abia la al optulea pahar am realizat că badigarzii se
strînseseră şi mă priveau cu o uimire amestecată cu respect, iar băiatul de la
recepţie, venit şi el să vadă dihania sorbitoare de apă, clipea des a
nedumerire. Le-am făcut pe plac şi am mai băut două pahare – ca să am doi litri
şi jumătate în pîntece, întru voioasă hidratare. Apoi m-am întors în sala de
aşteptare. Dar, liniştea şi tihna nu au durat prea mult: jumătate de ceas mai
tîrziu, parţial, lichidul ingurgitat voia să reia circuitul apei în natură. Toilet? No toilet. Cum Dumnezeu, dar ce
fac flăcăii şi mîndrele din agenţie? Poartă pamperşi precum chirurgii din
operaţiile lungi? Toilet – Mall. Go Mall
toilet, m-a dumirit recepţionerul acneic, zburătăcind ca un dirijor din
mîiini, spre a-mi înfăţişa cum să acced la Nirvana. Sau, măcar la un pisoar, ca
supremă eliberare de cele lumeşti care m-apăsau...
Aparent, imediat ce am ieşit din bancă, urma izbăvirea.
Adică, mall-ul. Chiar de la intrare, pe partea stîngă, optimist şi plin de
semantici punctuale, mi-a zîmbit reprezentanţa Vacheron Constantin. În faţa vaşeronului respectiv, un fecior
dichisit, cu aer de corporatist blazat, cu un ecuson pe care, mîndru, trona
numele manufacturierului de ceasuri, fuma o tigară subţirică. Mi-am adunat tot chi-ul, strivit de presiunea băşicii
prea-pline şi, zîmbind, l-am iscodit: hallo,
where’s the toilet? Cu o bucurie ce se revărsa din toată firea sa, băiatul
m-a lămurit iute: no english!
Cum lucrurile deveneau mult prea apăsătoare, am lăsat
instinctul şi mirosul să mă ghideze. Unde am simţit o aglomerare mai mare de
odorizante de interior, acolo am descoperit şi izbăvirea closetului!
Bine-bine, problemele urgente fuseseră rezolvate, totuşi
aveam trebuinţă de nişte yuani. După ce am mai mers puţintel, aşa, cam ca la
trei sferturi de ceas, p-undeva, pe partea stîngă a bulevardului, mi-a ieşit în
cale o altă dihanie bancară: SPD Bank. Deşi numele m-a făcut să-mi amintesc de
pedalele lansate, în anii ’90, de Shimano, totuşi, Shanghai Pudong Development
Bank nu are nimic de-a face cu industria velo. Şi, spre deosebire de Bank of
China, aici nu mai era toată mareea turistică adunată pentru schimburi
valutare. Un ghişeu, o persoană. Adică, eu. Plus un dozator de apă, de unde, just in case, am mai baut două pahare de
apă. Sit down, mi-a zis funcţionarul,
de după un geam gros de sticlă. M-am aşezat şi, privirile mi s-au lipit de un
bol pentru bomboane în care, solitară, îşi trăia tristă singurătatea o
singură bomboană. Am luat-o şi am mîncat-o. Printr-un sertar blindat, de
dincolo de geam, băiatul mi-a dat trei formulare pe care trebuia să le
completez. În timp ce m-am apucat să răspund, cu onestitate, la toate punctele
din tipăriturile tipizate, funcţionarul xeroxa atent paşaportul meu: pagina cu poza,
viza cu ştampila de intrare, viza de acum opt ani... Teribilă chestie, să te
apuci să schimbi la bancă o sută de dolari... Cum nu ajunsesem cu formularele
nici la jumătate, cu completarea, am zis să-l rog să mai scoată nişte bomboane
pe covertă. The candy was very tasty. May
I have another one please? Bancherul m-a privit cu seriozitate, a pus mîna pe
telefon şi a sunat undeva. Cîteva clipe mai tîrziu, o domnişoară cu o ţinută corporate a venit şi mi-a înmînat,
ceremonios, două bombonele, după care s-a retras mergînd cu spatele, cum era
tipicul prin filmele cu împăraţii chinezi. Have
two!, mi-a zîmbit prietenos funcţionarul. Le-am mîncat. Şi, în final am
avut şi banii chinezeşti. Plus un comision de 10 yuani. Pe care l-am plătit.
Înainte de plecare am mai băut două pahare de apă. Două
pahare de apă = 0,5 l. 0,5 l de apă = 6 yuani. Două pahare la venire – 6 yuani.
Două la plecare – 6 yuani. Plus trei bomboane – clar, mi-am recuperat cu
prisosinţă comisionul plătit.
