duminică, 11 noiembrie 2007

Caldura mare (I Know What I Did Last Summer)

The time has come
To say fair's fair
To pay the rent
To pay our share
The time has come
A fact's a fact
It belongs to them
Let's give it back
How can we dance when our earth is turning?
How do we sleep while our beds are burning?


Midnight Oil – Beds are Burning






Iulie 2007. E cald. Un nou val de canicula s-a abatut asupra tarii noastre. A fost declansata alarma generala. Codul rosu incinge spirite, epuizeaza stocurile de apa minerala la Metro si Carrefour si zornaie gologani in buzunarele patronilor de televiziuni cu stiri de la ora cinci… Sigur, daca nu-i nici o baba violata, macar doua-trei vor pica insolate pe strazi…
20 septembrie ’89 – 20 septembrie ’90. Un an de claustrare, de punere a vietii intre niste majore paranteze. Un an de armata... Tin minte bine vara lui ’90, fierbinte si uscata, intr-o margine de Craiova, in care valuri solide de aer fierbinte ma loveau pe undeva, in postul 4, naucindu-ma cu arome soporifice de flori de tei, amestecate cu mirosul iute de ulei mineral, de la AK-47, pe al carui pat de lemn bateam ritmuri doar de mine auzite, de opt-optimi, in vreme ce, in sinea mea zbieram cit puteam : Twenty-seven, everyone was nice / Gotta see em make em pay the price / See their bodies out on the ice / Take my time // Am I evil? Yes, I am / Am I evil? I am man, yes, I am!


Si, intr-o viziune apropiata Ciinelui andaluz il vedeam pe Iliescu in diverse ipostaze: eviscerat, spintecat, cu incheieturile sfarimate cu roata, cu globii oculari balanganindu-i peste obraji, ca virf al unei piramide de capatini, care ii includeau si pe Petre Roman, Miron Cozma, Silviu Brucan, Sergiu Andon, Dumitru Tinu, Emanuel Valeriu, Mihai Chitac, Virgil Magureanu, Ardeleanu, Plesita, Nicolschi, Draghici, precum si multi altii pe care, desi nu-i stiam direct, iI intuiam, iI simteam…


Satul pina-n virful unghiilor de imbecilitatea institutionalizata si trasa-n tipla autoritatii cu epoleti, uram (constanta trasatura, pastrata si-n prezent) ordinele imbecile, comenzile date de dragul comenzii, arbitrariul cererilor superiorilor, ce-si au mobilata mansarda cu flagrante complexe de inferioritate. Refulari si defulari, o intraga psihanaliza poate fi tesuta pe marginea armatei (dupa cum, la fel de bine, se pot face pertinente studii de caz si-n zona structurilor ce implica ierarhii clar stabilite dar, intretesute cu mici si inocente nepotisme, necesar si inevitabil, suprapuse peste simpatice adulteruri, care ajuta, din umbra, dar esential, la construirea unei frumoase cariere mioritice).




In umbra fierbinte aruncata de copaci, prin frunzele carora orice adiere fosnea a libertate, pe undeva citind din Scorpions cu-al lor Wind of change (la noi sint codrii verzi de brad si vintu-i postmodern), numaram zilnic centimetrii taiati dintr-un metru de croitorie, dupa care, consecvent unui spirit cartezian, ce caracterizeaza soldatul român, ii numaram si pe cei ramasi intregi, ce-i drept, zilnic imputinati…




O buburuza urcindu-se pe un fir de iarba devenea evadarea mea din acel univers militar, croit dupa un model de cretinism altoit pe imbecilitate. In vreme ce bibanii marsaluiau prin fata vacilor unitatii, anorexice, placide si obisnuite cu badarania cazona, din ghereta verde de santinela, cu un telefon de bachelita pe care scria «ATENTIE, DUSMANUL ASCULTA!», eu stateam cu privirea pe stropul rosu cu puncte negre ce escalada, intru temerar alpinism botanic, iarba palita de caldura. Alteori, cocotat pe gardul din prefabricate de beton, cu sirma ghimpata pe deasupra, sordida dantela concentrationara, priveam cu jind la masinile ce mergeau spre Bucuresti (putine pe atunci si, in marea lor majoritate Dacii 1300, asezonate din cind in cind, cu pitoresti Dacii 1100). Ceva-ceva forfota incepuse totusi si vedeam, tot mai des, cum vreo Dacie prapadita, cocosata sub povara blugilor prespalati Pyramid si a bomboanelor Topi-Top si Boni-Bon, rula dirza spre Wall Street-ul din Cetatea Baniei, semn ca, privatizatii nostri luau cu sirg pulsul actiunilor de la tarabele Stambulului.
Vizavi de gardul sordid al unitatii se intindea un cimp pirjolit, pe care un taran batrin il tot ara cu un plug agatat de o motocicleta BMW cu atas, ramasa p-acolo, cine stie cum, din cel de al doilea razboi mondial. Si, priapic menhir al ordinii si disciplinei, in mijlocul acestei cimpii, se ridica borcanul militianului de circulatie, metamorfozat dupa Revolutie in politist.
Radioul de la bordul Matizului ii da intr-una cu codul rosu, care amenita sa se intinda, ca o eczema jenanta, pe chipul indelung asudat si, pe alocuri acneic, al tarisoarei noastre. E cald, intr-adevar, dar nici eu, nici Cezar nu ne speriem doar dintr-atit. Ne-am mincat impreuna ficatii in oaste, cu caporali imbecili si tot soiul de creiere pané, inghesuite sub chipiuri patate si mirosind a sudoare de militari de cariera, reduse la admiratie timpa fata de stralucirea tablelor de pe epoleti… Dupa aproape 18 ani, revenim in Craiova. De asta data, motiv nu mai e sordida si trista incarcerare, pardon, incorporare in falnica armata româna ci, o prozaica, dar lucrativa intilnire cu un anume domn Ghita, cu care vrem sa facem o afacere.
Drumul se asaza sinuos in fierbinteala verii si, undeva in zare, in racoroase iluzii, se misca ape ce nu exista. De-a dreapta si de-a stinga soselei se asterne Circea, semn ca nu mai e mult pina-n Craiova. De-odat’ apare, pe stinga, borcanul militianului. Un organ nadusit, cu chipiul dat pe ceafa, intru subtil si matur semn de spirit de observatie, priveste napoleonian spre traficul de pe drum. In stinga, pe locul cimpului prafos, pe care-l ara mosuletul cu motocicleta, se ‘nalta ditamai METRO. Cash & Carry. Si-n dreapta, acelasi gard plesnit, din prefabricate de beton, ascunde privirii UM 01368, locul unde mi-am inmormintat adolescenta, inocenta si sufletul curat. Si, culmea, poarta principala, ornata cu doi vulturi kitschosi, turnati in aluminiu si vopsiti cu bronz auriu, lejer patati si scorojiti, este deschisa, ca-n vremurile cind, duduind, ARO-ul comandantului intra pina-n fata garzii care-i prezenta onorul. Buna dimineata, soldati – Sa traiti Tovarase comandant! Este prea tentant.

Hai Cezar, sa vizitam Unitatea! Pina sa protesteze Cezarica (…bai, dar nu stiu daca-i bine, daca ne intreaba de ce am intrat - ce le spunem?, cum putem justifica intrarea, astfel, intr-o Unitate Militara? etc), Matizul a scirtiit scurt din roti, revoltindu-se in felul sau impotriva virajului brusc si, apoi frinez din scurt, taman in fata Pavilionului Central. Opresc motorul, scot cheia din contact, iau de pe bancheta din spate geanta cu 30D-ul si, rapid, imi pivotez bardahanul afara din Micul Gigant. Cezar e perplex, dar coboara. Bai, e bine ce-am facut? Ridic din umeri si o pornesc la plimbare, spre Corpul de Garda. De sub frunzele carnoase ale unui ricin cu tulpina rosie ne privesc, mustaciosi si nebarbieriti, citiva muncitori in salopete kaki si patate. Salut baieti, Sa traiti ! Cu privirile tulburate de caldura, au ceva din figurile ostenilor lui Pancho Villa. Aleile cu asfalt sint crapate si iarba a invadat totul. Ne invaluie o senzatie stranie, de lume parasita, de Cernobil redescoperit. Mergem pe aleea pe care am marsaluit de atitea ori, batind ore in sir dragul pas de defilare, cu piciorul ridicat la 60˚ si cu laba piciorului teapana, de simteam in vintre fiecare pas, ca pe un pumn dat cu simt de raspundere, pina la epuizarea si amortirea totala a membrelor…


Din spate se aude cum cineva alearga spre noi. Mergem mai departe Cezare, nu ne oprim, susur si continuam plimbarea. Pasii sint tot mai aproape si se aude un usor gifiit. Ne intoarcem si zimbim. Zimbetul mi se intinde iliescian intre urechi, plin de o gretoasa solicitudine: Dupa noi alergati? Omul din fata noastra, durduliu si imbracat intr-o salopeta albastra de pilot ne zimbeste chinuit la rindu-i si da din cap ca da. Sinteti de la Bucuresti ? E rindul nostru sa ne miscam capetele afirmativ. Am banuit eu de cum am vazut masina, mormaie omul, usor posomorit si ne descoase in continuare : Sinteti de la Autoritatea Aeronautica ? De data asta dam din cap ca nu, ceea ce-l umple de entuziasm. Dar ? Ei bine, aici am facut armata. Am vazut poarta deschisa si am intrat. Ce mai e p-aici? Mare scofala nu mai e. Unitatea s-a desfiintat de vreo doi ani si, in loc, s-a instalat aeroclubul Craiova si, cam atit… Dar ne putem plimba? Omul isi deschide bratele a generoasa invitatie: peste tot!



Profitam. De sub iarba inalta, care incepe sa se-ngalbeneasca de atita caldura, se ivesc urme ale armatei. Ma simt ca un arheolog ce se plimba printre ruinele unei cetati proaspat descoperite dar, de-atita ori vazuta-n vis. Am senzatia ca, daca ma concentrez cum trebuie, voi putea calatori in trecut, saptesprezece ani in urma, in acea vara fierbinte a lui ’90. De dupa o rampa de fier se iveste, scilciat si negru, un bocanc de racan.


In virful unui plop subtire flutura, straniu steag, o manusa zdrentuita, dintr-acelea cu un singur deget si cu o crestatura-n podul palmei, pe unde sa scoti aratatorul, ca sa poti apasa tragaciul…
Ghereta de lemn, din Postul 4 nu mai e decit un morman de scindurele scorojite. Firul care mergea la telefonul de campanie, cel cu ATENTIE, DUSMANUL ASCULTA, se mai leagana insa si acum, incurcat printre crengi. Pasii nostri au un sunet straniu, parca reverberat.



Mergem printre hangarele unde mindria armatei sovietice (si a noastra, inclusiv), MIG 21, isi avea birlogul de taina.





Geamuri sparte, citeva ciori crucificate (la propriu!) si multe avioane tocate. Tocate marunt, parca ar fi fost bagate la un distrugator de documente...






Un autobuz cu burduf, care ne-a transportat la tragerile de noapte sta intr-o pozitie nefireasca, frint cumva, de parca s-ar fi turnat cu el vreo cascada mai mult sau mai putin reusita.





Ne fotografiem plini de mindrie, intr-o atitudine de turist japonez, cu miinile sprijinite de botul unei ruine sovietice de aluminiu care, odinioara chiar zbura (inainte sa devina cel mai eficient plug pentru ogoarele patriei noastre).




Personal, aveam senzatia descoperirii unui veritabil muzeu in care, atent expuse, se gaseau fragmente pierdute ale vietii mele.





Dar, ironia sortii facea ca, in vreme ce ma indeletniceam cu aceste prolegomene si cugetari mai mult ori mai putin carteziene, dl. Ghita sa ne tot sune. Ce faceti, ce faceti? Unde sinteti, unde sinteti? Cind ajungeti? Cu respiratia de sorginte GSM a unei asemenea soacre in ceafa, normal, vizitarea sitului arheologic incepuse sa ne iasa pe nas. Asa ca, am scurtat traseul si ne-am urcat in Matiz. Cald bine, dar aerul conditionat functiona. Am facut cu miinile semn de pa catre ferestrele comandantului. De acolo, nadusit, barbatul in salopeta albastra, ne-a raspuns, toropit, a ramas-bun.
Relativ sprinten, unul dintre soldatii lui Pancho Villa a tisnit de sub umbra ricinului si, opintindu-se, a impins poarta albastra de cum am iesit. In urma s-a auzit un dangat ca de clopot, o definitiva inchidere a acestui episod al istoriei mele...