luni, 6 februarie 2012

Barometrul spălării pe creier

Oile ling sare. În general. Mioriţele noastre, deplin integrate trendului European, ling sare iodată. Că aşa le place lor, să fie mai cu moţ şi, în plus, nici nu se mai găseşte altă sare.

Că tot sîntem integraţi şi neliniştiţi, ne aliniem setului de angoase europene şi, fuga-fuguţa ne amintim că, o mulţime de trebşoare care funcţionau bine, pot fi optimizate, ca să meargă mai prost. Pentru că, da, mai binele e duşmanul binelui. 

Că tot e iarnă şi, potrivit piţipoancelor de la “Vreme”, temperaturi deosebit de scăzute afectează România, am răcit.  Atît eu, cît şi băieţii şi Ana. Şi am făcut febră. Mare, mica – nici noi nu mai ştim. Că, la un momentdat, vechiul termometru, instrumentul ăla cu mercur, s-a spart. S-a spart ca alte o mie de termometre înaintea sa, lăsînd în urmă nişte cioburi şi o biluţă mica de mercur.

Cioburile le-am măturat, iar biluţa de argint viu mi-a trezit amintiri de cînd eram mic şi mă jucam cu  biluţele de mercur, pe care le lipeam şi le spărgeam din nou în mici biluţe, fugărite cu un chibrit pe masa din sufrageria bunicilor.

Aşadar, m-am înfofolit şi am luat, pieptiş, gerul de afară (deosebit de geros, potrivit televizorului).  La farmacie am cerut sirop de tuse, Nurofen şi un termometru clasic, cu mercur. Farmacista m-a privit condescendent (cam tot aşa cum îi privesc şi eu pe cei care, încă, socotesc banii în milioane) şi mi-a zis că, de cînd sîntem în Uniunea Europeană, nu prea mai e rost să găseşti termometre cu mercur.

De ce? Că-s foarte toxice… Dar pînă acum am supravieţuit încercărilor… Da, dar în conformitate cu normativele UE, lucrurile s-au schimbat. Cum? A devenit mercurul şi mai toxic? Farmacista a ridicat din umeri, în ultimă instanţă asta e tot ce avea – termometre digitale. Voiam – bine, nu – iar bine.

Am luat termometrul cu aspect de sabie Jedi şi cu afişaj cochet şi, odată ajuns acasă mi l-am înfipt sub brat. După o vreme a piuit anemic, l-am scos şi, nemulţumit de valoarea indicată, l-am mai pus o data. Iar piuitură şi – o nouă valoare mi-a înveselit privirea. Acum l-am ţinut bine… Dar, ca tot ziaristul, am zis să mai verific o dată. Şi, culmea, a treia oară, a treia valoare era cu totul alta faţă de primele două!

E stricat… Iar mă îmbrac, ies afară, ajung la farmacie, spun povestea… Farmacista mă priveşte cam cum privesc eu cînd aud vorbindu-se despre utilitatea integralelor în analiza matematică dar, totuşi dă dovadă de amabilitate şi îmi schimbă device-ul. Fuga acasă, pornesc aparatul iadului, mi-l pun sub brat, piuie, îi citesc valoarea, îl pun din nou, piuie şi, cînd mă uit pe afişaj – altă temperatură.  Nu-mi cred ochilor şi-l mai pun o data. Evident, a treia oară, indică o a treia valoare!

Iar la farmacie, iar turui povestea (şi, pleoapa care îmi tremură, pesemne că-i convingătoare). Farmacista ridică din umeri; toate-s aşa. Bine, vreau unul care să meargă. Din nou, femeia ridică din umeri (a neputinţă?) şi-mi zice să iau unul mai scump. Mă conformez.

Acasă – evident. Făcea tot ce făcea şi cel mai ieftin. Doar că la bani mai mulţi! Adică – fiecare măsurare, cu valoarea ei.

Într-un tîrziu, mi-a venit ideea. Okazii.ro. Cuvînt cheie: termometru cu mercur. Şi acolo, pe necuprinsul talciocului virtual, am găsit un snop de termometre.  Şi le-am luat. Să fie!


duminică, 5 februarie 2012

România sub zăpadă!

 România sub zăpadă! De cîteva zile, de peste tot, figuri lungi prorocesc într-o veselie apocaliptică, pline de optimismul cu gust rînced, de maioneză uitată-n frigider, nămeţii cît casa, care să scoată din priză tonusul naţional, spre ciuda prognozelor economice, moderat-optimiste.



 Pe ecrane, dudui parcă fugite din Cartierul Roşu din Amsterdam îşi semeţesc resursele siliconate, pauper acoperite, prezentînd vremea şi dîndu-şi ochii peste cap: …vreme deosebit de rece pentru această perioadă, cu temperaturi minime de -16ᴼC şi maxime de - 8ᴼC (aşa e; de regulă, în februarie se ieşea la primul cules de căpşuni) cu averse sub formă de ninsoare în mai toate regiunile, la un nivel deosebit pentru această perioadă (într-adevăr, pe vremea dacilor şi romanilor, dar şi în timpul copilăriei noastre, de regulă, în această perioadă se deschideau ştrandurile, iar oamenii muncii, de la oraşe şi sate, se răcoreau în mod democratic - că deh, sol lucet omnibus!).


 O vagă senzaţie de mahmureală mediatică îmi dă bătăi de cap; ce Dumnezeu o fi atit de deosebit într-un ger care face flori de gheaţă pe geamuri în plină lună februarie? Dacă nu mă-nşel (şi nu mă înşel!), popular, acestei luni i se mai zice şi Gerar. Oare de ce? Pentru că se deschide sezonul de surf pe Dîmboviţa?


 Pînă la elucidarea acestui mister, continuăm să mărşăluim, atent încolonaţi, în diverse coduri cromatice care mă fac să cred că, mai nou, şi iarna are coloratură politică!




PS

De codurile bezmetice au profitat din plin comercianţii care, la sfîrşitul săptămînii trecute şi-au văzut rafturile golite de românii speriaţi de spectrul gerului peste care se grefează foamea…