Peisaj urban de vară

Someone told me long ago theres a calm before the storm,

I know; its been comin for some time.

When its over, so they say, itll rain a sunny day,

I know; shinin down like water.

I want to know, have you ever seen the rain?

I want to know, have you ever seen the rain

Comin down on a sunny day?

Creedence Clearwater Revival –Have You Ever Seen The Rain?

Ambuteiajul matinal devine o procesiune plină de semnificaţii, care scapă unei prime priviri. Acolo, dintre albăstrui gaze de eşapament, printre maşini scrîşnite, pendulînd între sacru şi profan, aidoma unei Venus care iese din spuma consumerismului, se ridică spre înalte ceruri (gri-)albăstrui (de smog) vise prea coapte şi zemuitoare, speranţe turtite, ca tubul de pastă de dinţi din baie (din care, totuşi, mai scoţi ceva) şi incoerenţe abulice, menite să dadaizeze mass-media, în ritm de Prodigy.
Încălzirea globală e rotundă şi placentară, în interstiţiile sale germinîndu-se speranţa repopulării Groenlandei, întru mîrşave scopuri agricole, după cesionarea drepturilor, de către urmaşii coloniştilor lui Eric cel Roşu.
Peste asfaltul prea-cald duduie tropotul copitelor hergheliilor putere, înhămate sub capote lucioase. Mii de cai scurmă-n colbul bitumului fluid, hidrocarbură gelatinoasă a amintirii altor ere geologice. Sol lucet omnibus şi, în mod democratic, oferă şanse egale pentru insolaţii, indiferent la variabile precum cuantumul salarial ori valoarea de impozitare pentru bunurile imobile. Afazici, cu lejere disonanţe cognitive, şoferii, vechi şi noi ciocoi ai principiului Otto, scuipă noxe spre viitor pe unde, în trecut, vîntul răcoros mîngîia obrajii verzi ai frunzelor.
Fantoma codrului încă mai foşneşte sub giulgiul topit al asfaltului, rîu Styx traversat, pe zebră, de biciclişti, pietoni şi transparente luntrii, măiestru cîrmite de Charon şi dublurile sale.
Iar mai apoi, spre ‘nămiezi, din apa morţilor ce tremură-n depărtare, deasupra şerpuirii drumului, se nasc năluci de răcoare, mişcătoare şi fugare, aidoma unor sărutări furate de pe treapta trenului. Din sînii Verii, revărsaţi opulent peste sutienul cu dantelă roşie, ţîşnesc efluviile de căldură, aidoma jeturilor de lapte din sfîrcurile Herei, născînd galaxii de baloane colorate.

Invadînd Bulgaria

Che confusione

sara perche ti amo

e un'emozione

che cresce piano piano

stringimi forte

e stammi piu vicino

se ci sto bene

sara perche ti amo

Ricchi e Poveri – Sara Perche Ti Amo

Recucerirea Cadrilaterului (şi a litoralului bulgăresc, în general) are pentru urechea mioritică o cadenţă consecventă ritmului de manea (care, la sud de Dunăre devine doar plîngăcios-chirilică), precum şi reconfortanţa unui voiaj în trecut, terasele mai kinki afişînd sonorităţi de un răpitor clasicism: Boney-M, ABBA, Ricchi e Poveri…

Intrarea cu autocarul în Bulgaria mi-a adus în amintire o excursie de două zile, Bucureşti-Ruse-Velico Tîrnovo, făcută pe undeva, prin vara lui ’86, cînd aerul european încă mirosea a Cernobîl, iar eu, elev de liceu, cîştigător al olimpiadei de română, priveam cu ochii mari de uimire meleagurile de unde veneau, la ore de televizor întrerupt, Studio X, Leca noş deţa ori Vsiaca Nedelea.

Zilele acestea mi-au adus în ochi din nou aceeaşi stătută vamă românească, decrepită şi aidoma celei bulgăreşti, ce nu excelează decît prin aceleaşi betoane, rămase-n picioare din vremurile cînd, socialismul glorios se făurea pe meleagurile ţărilor înfrăţite întru steluţa roşie, ce acompania, dîrză , tot mai tocita seceră şi, tot mai ruginitul ciocan.
Un peisaj cu blocuri scorojite transformă panglica şerpuitoare a drumului într-o succesiune de argumente ce pledează, imagistic (şi nu numai), pentru falimentul doctrinei stîngiste şi pentru plesnirea fermă peste rîtul nostalgicilor ce guiţă, cu grea halenă, întru restauraţie de sistem.
Ghearele reci ale amintirilor mi-au rîcîit inima, umplîndu-mi sufletul cu resentimente lipicioase, ca aripile fluturilor de cenuşă, ce sufocă lumina.
După ce voci pierdute în negura amintirilor au ţîşnit, ca spuma dintr-o siclă de Coca-Cola agitată, am început să mă liniştesc, lăsînd drumul să mă legene şi păstrînd doar o remanenţă de lipicioşenie-lipicioasă, ce mi-a mai ţinut, o vreme, falca-ncleştată-n pizda mamei lui Ceauşescu. Generic vorbind…
După care, la capătul a cinci ceasuri petrecute cu şaptezeci la oră, plus opririle strategice pentru pipi (cumplită constantă a autocarelor româeşti, nici toaleta acestuia nu era practicabilă, pe motiv de şofer care o încuiase din varii motive personale!), iată-ne descinşi la Nisipurile de Aur.

Multiple învirtiri pe loc, în giratorii uitate de lume şi şoferi, m-au făcut să-l privesc pe cel ce a mînat dihania autocarului, cu condescendenţa celui ce consemnează, din partea celuilalt, măcar strădania. Dar, faptul că a încuiat closetul autocarului rămîne aceeaşi bilă neagră.

O evidentă şi greu de uitat amintire a stepului bătut, de la ultima benzinărie cu closet şi pînă la tufişul cu famelnice ascunzişuri, ce serveşte drept urinoar călătorilor torţionaţi de şoferii de linie, maniaco-depresivi şi cu compulsive apucături de ferecare a budei din dotarea standard a autocarului.
Într-o parafrazare, poate nu la fel de glorioasă, a celebrului “Vă ordon, treceţi Prutul” m-am alăturat, intempestiv, cohortelor de români ce recuceresc, sezonier, ce-i drept, Cadrilaterul
(şi nu numai). Astfel, într-o browniană mişcare de plimbare – shopping tematic – piscină – masă în parametrii temporari prestabiliţi – clubbing – mal de mare – bar all inclusive from 07.30 till 23.00 – bere locala – vin roşu (sec) – sauna, m-am alăturat oştenilor
consumerismului mioritic care, spre a demonstra c-au şapte vieţi în pieptul de aramă (şi, în subsidiar, calculînd să facă pagubă mai mare decît preţul achitat pentru un all inclusive) au decis să aplice, ca slogan şi credo, un substanţial şi zemos large is beautiful.

Farfurii prea pline, repetat încărcate la bufetul suedez, dedicat însă (gravă eroare!) celor mai viteji dintre traci (sau, mă rog, urmaşilor lor…), pahare cu nu-contează-ce, date peste cap cu viteză de Formula 1, într-o încercare disperată (parcă) de irigare a Saharei, gălăgie şi opulente lanţuri groase, la grumajii masculini, burţi revărsate sub care se ascund, vioaie, puţe dedicate eminamente înjurăturilor cu tentă necrofilă…

Naturii moarte cu burţi şi lanţuri i se adaugă dragălaşe căpşoare blonde, de tinere aspirante la statutul de doamnă (ce p… mea?)
şi, distinse căpşoare roşcate (invariabil), de doamne titularizate, sobre menegerese ori meneger-asistente în viaţa de zi-cu-zi, dar glumeţe (chiar şi private de sex) în conced’…



Peisajului pestriţ şi (aparent) eterogen, compus din ruşi şi români, i se adaugă încă o componentă – cea teutonă.
Compusă preponderent dintr-o medie de vîrstă de 65 +, acestă participaţie la fiesta bulgărească dă o veselă şi optimistă senzaţie de Cocoon…

Una peste alta, cu un nostalgic aer de hibrid, combinatie de Mamaia ’88 + Eforie Nord ’86, peisajul bulgăresc nici nu-i îngrozitor.
Mai cu seamă, că la terase, răsunau hituri clasice ABBA, Ricchi e Poveri, Albano& Romina… Totul e, poate, doar uşor plictisitor. Luat, eventual, în extrem dacă vreţi, doar pe post de aperitiv, la o vacanţă mai generoasă…