sâmbătă, 24 noiembrie 2007

Veriga lipsa (gena recesiva din ciclul "iata cine are Maybach")

"Sfintul Apostol Pavel spunea
ca nadejdea, credinta si dragostea sunt
cele mai tari virtuti ale unui om.
Eu le am pe toate!"
Gigi Becali – Impreuna in Europa cu credinta, nadejde si dragoste


1.
Ies de la metrou. Piata Charles de Gaulle, Bucuresti, a.d. 2007. In vreme ce vecinului de trotuar, cu frizura savant-inaltata spre centru, un mp3 pe post de ringtone ii lalaie o melodie cu iz de Stambul rinced (...ras-pun-deee la te-le-foon, la te-le-foon, la te-le-fon...), de pe un afis lipit strimb pe un panou pentru publicitate electorala imi zimbeste, ca un deja-vu, de rau augur, Becali. Lejer timp, dar cu ochii licarind de smecheria unui cimpanzeu imbracat in costum si pus sa fumeze in fata multimii, la bilci, latifundiarul piper(nicit)ean sta cu gura deschisa (sigur, asta nu-i semn de inteligenta !), imbiind parca privitorul sa-i numere dintii. Ochii, usor mijiti, incearca, fara succes, sa ii transforme privirea in laser si sa induca publicului macar senzatia unui IQ de 60-65... Tentativa esuata ! De dincolo de pleoapele cazute premeditat, mioritica opacitate (b)ovina razbate mai ceva ca mirosul iute de tap, prelins din axila paroasa a unui fante ce-si are salasul intr-un camin de nefamilisti. Mototolit si prost lipit, Becali priveste spre statia plina, unde oameni incarcati cu genti, sacose ori serviete asteapta, resemnati, autobuzul.
2.
Cobor din autobuz in Pajura. Un soare timid zimbeste galben de dupa halena umeda a cetii. Vintul bate slab dar umfla, a paguba, un banner de pe care isi iteste rictusul, deja descris, acelasi ipochimen de Pipera.

Dimensiunea mare a printului nu-l face sa para mai inteligent. In schimb, ma trimite cu gindul la o coperta a evolutionismului darwinist. Pare a fi legatura lipsa ce lipseste pe acolo, intre pitecantropi si cromagnoni. Parca. Sau, ma rog, generic vorbind, intre maimute si hominizi. El stie sa foloseasca focul. Normal, ca fumeaza! El stie la ce foloseste roata. Logic, doar are Maybach... «Sunt miliardar, as fi putut duce o viata de trindavie, dar am decis sa port aceasta cruce pentru a face bine in jurul meu, pentru ca aceasta inseamna politica : sa-i ajuti pe oameni» afirma Becali. Amintirile care ma chinuieste imi susura in ureche, mai abitir ca invataturile lui Dan Pavel catre al sau Razboinic al luminii cum, in timpul acestui transport al crucii, gleznele ii mai joaca, din cind in cind, cite-un renghi pipereanului, de mai calca strimb sa se cruceasca toata presa. Bunaoara putem da si-un exemplu : mindrul becal de care facem discutie a diriguit destinele complexe, prolixe si confuze ale Stelei de la inaltimea apartamentului 214 al hotelului Marriott. Mihnit de faptul ca sordida spelunca hoteliera in care adastase indraznea sa-i ceara parale pentru onoarea de a-i fi calcate mochetele de becalienii sai sosoni, acest fabulos personaj, ce se lipeste de televiziuni ca flegma de bordura, a decis sa trinteasca un gratar de suparare taman pe terasa etajului 2, afumind intru generoasa impartasire cu aproapele de la alelalte camere a fumului gros si lipicios, de mici. Neapreciind performance-ul, cei de la hotel l-au dat afara si i-au dat interdictie prin zona... Dar, Dumnezeu i-a batut pe marriottini. Cind femeile de serviciu au intrat in camerele asediate pin-atunci de Jiji, au constatat ca omul, intr-adevar, sfinteste locul. Evident, fiecare-n felul sau. Becalul din povestea noastra a ales sfisierea mochetei, spargerea faiantei si riciirea zugravelii. Practic, o rescriere a flagelarii, prin prisma imobiliara...
3.
Intru in holul blocului. Ma intimpina, caldut si sulfuros, mirosul de la subsolul jilav si-nfipta-n cutia postala, o fituica in opt pagini, prost tiparita, ce-l prezinta pe don Jiji in toate posturile, (a)laturi cu Basescu (inca presedinte ; intimplator), Berlusconi (italian), Dan Berindei (academician), Razvan Theodorescu (graseiat, academician si fost tartor in TVR pe vremea mineriadei din iunie ’90), Pimen (inalt prea sfintit), mama sa (cu broboada neagra) etc. E prea de tot.
Urc cele doua etaje, tirindu-mi picioarele. E prea mult pentru o singura zi. Trei locuri, acelasi becal. "Cind am devenit bogat, am intrebat: Dumnezeule, de ce mi-ai dat toate aceste bogatii? Arata-mi ce trebuie sa fac cu ele ! Si el mi-a spus : intra in politica si salveaza-si poporul" , marturiseste, cu litere albe, pe-o caseta verde-praz, Gigi Becali, acest veritabil om de cultura in cinstea caruia, un oarece fenomen de masa, a fost numit becalizare. De alaturi de testimonial, cu privirea inteligenta a unui peste fiert, priveste spre alte zari chiar El. Sub calota craniana i se ghiceste o oarece portie de creier pané. Intru in casa. Un miros ciudat se insinueaza. Banuiesc ce e si ma uit la talpile pantofilor. Intuitia olfactiva mi se confirma. Noroc cu fituica lui Becali ! O pun jos si ma descalt pe ziar. Sunt cu inima impacata fiindca acum stiu ca bipedul din Pipera vrea sa isi salveze poporul. Iata c-a reusit!

duminică, 18 noiembrie 2007

Bucatarie postmoderna III: Waitin’ for Santa (in memoriam Radu Anton Roman)

- 400 g creveti decorticati
- 800 g mix de legume (porumb, morcov, orez, gogosar, mazare, fasole verde, ciuperci taiate)
- Doua pahare de vin
- 1 pahar mic de Zaraza (pentru ca, nici anul acesta nu mi-am schimbat masina, nu mi-am luat bluetooth si nici vila cu piscina)
- Doua linguri de bulion de tomate
- Trei lingurite de zahar
- Putin ulei
- Condimente : chimen macinat, cimbru, coriandru, scortisoara, piper negru, trei cuisoare pisate si feniculi de anason macinati, trei catei de usturoi, Worcestshire Sauce
- O lamiie
- Mustar iute de Dijon
- Sos Tartar
- Sare dupa gust

Timp de preparare: 35 - 40 minute


Cum a venit Postul Craciunului – nici nu imi dau seama. Mai adineauri ma dadeam de-a dura pe malul marii, cautind pietre cu gaura, sa mi le atirn la git si acum, iaca, zgribulit, ma veselesc duminicile, fiindca-i hart la peste.





Cum am idei putine (dar fixe), duminica asta am privit din nou in ochi crevetii (decorticati) si, ca-n bancul ala cu iepurasul fara sapca, m-am pus din nou pe chinuit aceste pasnice dihanii, poposite-n congelatoarele de la Selgros de hat, taman-departe, tocma’ din Oceanul Indian.




Ca sa nu se simta stingheri aici, pe meleagurile mioritice, am lasat mindretea de creveti roz sa guste un pahar de vin rosu, dintr-acela care nu-i conform cu indicatiile pretioase ale Uniunii Europene, un zaibar tinar si tumultos, contaminat de perfectul simplu al gustului frust din via doljana ce l-a nascut.




Pentru ca sa stiu o treaba, am presarat pe deasupra chimen macinat, cimbru, coriandru, scortisoara, piper negru, trei cuisoare pisate si feniculi de anason macinati. Dupa care, am lasat crevetii sa se desfete in acest jacuzzi aromatizat si-am inceput a ma ocupa si de celalalte acareturi ce-aveau sa intregeasca mincarea.




Am luat carevasazica mixul de legume pe care-l ochisem mai din timp si l-am zvirlit cu luare-aminte intr-o tigaie-n care se-ncinsesera zdravan vreo doua linguri de ulei.

Cubuletele vesel colorate au prins iute-a sfirii si, nu dupa mult timp am pus peste ele doua linguri de bulion,



trei lingurite de zahar si am stins totul cu un pahar de zaibar dintr-acela negru, de-ti coloreaza si buzele si dintii. Fara sa-mi iau ochii de la tigaie am prins a amesteca-n continuu, ca nu carecumva sa se prinza de teflonul imperialist leguma noastra neaosa.

Cind totul a scazut, am pus peste legume veselii creveti, cu tot cu zeama lor parfumata de vin si mirodenii si, amestecind intr-una, am mai stat vreo zece minute – un sfert de ceas pina sa decid incetarea focului.


Moment in care, usturoiul, paharelul mic de Zaraza, zeama de la lamiie si citeva picaturi de Worcestshire Sauce au avut taman rolul unui curator ce deschide o expozitie de arta.


Pour la bonne bouche, la servire se va pune, alaturi, o lingurita de mustar si una cu sos Tartar. Iar totul se uda cu (cum altfel ?!) un vin alb, sec. Poate, de Tirnave. De ce nu ?