joi, 22 noiembrie 2012

Din sertar



Timpul pe care îl am la dispoziţie ca outsider – ca să nu spun between two jobs, jobless ori de-a dreptul şomer – este oarecum bulversant şi se cere umplut. Aşa că reiau lucruri mai vechi, deschid sertare uitate şi mă minunez sincer de cele găsite. Pe un disc vechi, din 2004, arhivat conştiincios, am găsit un material făcut cu domnul Mihai Oroveanu, directorul MNAC, pentru săptămînalul “Curentul Internaţional”, care apărea în Statele Unite. De atunci au trecut opt ani. Poate era bine să mai aştept încă doi cu republicarea – ca să fie o cifră rotundă. Dar avînd în vedere că acum am timpul pentru a scormoni şi, în plus, mai avem şi un 21 decembrie de trecut – profit de moment. Carpe diem!


 Casa Poporului devine locuinţa artei moderne


Mărturisesc faptul că, pînă de curînd, nu am avut cîtuşi de puţin curiozitatea de a vizita sinistra Casa a Poporului, despre care, datele seci, spun că este a doua clădire, ca dimensiune, din lume. Amintirile sumbre, ale întunecaţilor ani ’80, m-au ţinut departe de huiduma hidoasă, apărută ca o excrescenţă eclectică, de tip “tumoare arhitecturală”, din paranoia “Celui-Mai-Iubit-Fiu-Al-Poporului”… De aceea, cînd criticul de artă Mihai Oroveanu, directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC), m-a invitat să vizitez şantierul viitorului Muzeu, dintr-o aripă a Casei Poporului, sentimentele mele au oscilat între curiozitate şi o spaimă surdă.
Maşina pătrunde pe poarta principală, un poliţist ne salută regulamentar, iar apoi dăm roată pînă în cealaltă parte, unde macaralele în mişcare şi muncitorii trădează laboriul şi prefacerile prin care trece o parte a Casei Poporului, pentru a putea deveni un Muzeu primitor.
O întrebare mă frămîntă de ceva vreme: de ce tocmai Casa Poporului, domiciliu pentru MNAC? Bonom, în timp ce parchează, domnul Oroveanu îmi explică. “Am încercat de foarte mult timp să găsim o locul ideal pentru un muzeu de artă contemporană. Propuneri au fost multe – de la Gara Filaret ori Halele Obor, pînă la, inclusiv, Teatrul Naţional. Ideea a fost a lui Năstase*, care ne-a oferit o zonă neterminată şi în teribilă delăsare, la Casa Poporului. În mod foarte pragmatic, a fost singura soluţie în actuala situaţie economică a ţării”. Nu trebuie să fii un Einstein al economiei ca să îţi dai seama că, un Muzeu, de la proiect, fundaţie şi pînă la acoperiş costă sute de milioane de dolari. “Acesta n-o să coste decît ceva pînă în 15 milioane de dolari. Din acest motiv am profitat de această ocazie, pentru că, era limpede, în orice alt loc, în afară de unul deja existent, Muzeul Naţional de Artă Contemporană nu ar fi constituit o prioritate într-un viitor apropiat”.

16.000 de metri pătraţi = 4 – 5 % din Casa Poporului


Viitorul Muzeu va avea aproximativ 16.000 de metri pătraţi în interior şi circa opt hectare în exterior. Dacă la o primă vedere aceste cifre sunt impresionante, raportat la întreaga Casă a Poporului, Muzeul va fi chiar micuţ, reprezentînd doar 4 – 5 % din întreaga suprafaţă… Totuşi, aceste patru – cinci procente, dincolo de semantica seacă a unei contabilităţi puse pe hîrtie, reprezintă un spaţiu impresionant. Un spaţiu care, pentru prefacere şi re-creare, implică un volum imens de muncă… 
Intrînd in zona care va adăposti cît de curînd crema artei contemporane româneşti, domnul Oroveanu îmi descrie travaliul. “Pentru primele două nivele iniţiale aveam o înălţime de 12,5 metri. Era inutil să folosim un asemenea spaţiu înalt. A trebuit să găsim formula de a amplifica suprafaţa de expunere şi, totodată, să reducem la o dimensiune umană acest spaţiu”, îmi arată domnia sa cele două balcoane şi subpantele aferente, cu lăţimi între opt şi şase metri, care urmează să fie folosite pentru dublarea simezelor.
De asemeni, mai erau două etaje cu “apartamente de protocol”, cu o tramă de încăperi, la care s-a renunţat. “Nu vă mai spun că, din cauza infiltraţiilor şi a faptului că nu fusese bine protejată zona, totul era într-o stare de putreziciune – la propriu! – şi  murdărie, care au necesitat un efort extraordinar de curăţare. A fost o muncă de Sisif pînă am reuşit să ajungem la structura construcţiei. Astfel am obţinut spaţii largi, fără despărţituri majore, urmînd ca ulterioarele casetări să se realizeze cu panouri portante” – povesteşte domnul Oroveanu.
Prima sală în care am pătruns este imensă, cu decoraţiuni baroce care frizează o grandomanie melanjată cu kitsch. Totul este supradimensionat şi senzaţia este una lejer neplăcută. Opresivă. În cel mai bun caz, mă simt ca un Guliver în Ţara Uriaşilor. Din spusele gazdei mele, înţeleg că acesta va rămîne nemodificată. Îmi închipui cum ar arăta, populată cu “artă tematică” şi “omagială”. Horia Bernea imaginase, la Muzeul Ţăranului, aşa ceva…

“Dacă pierd procesul înseamnă că, în critica de artă, va fi imposibil să mai foloseşti adjective”


Trecem mai departe. Diferenţa dintre sala executată pe gustul lui Ceauşescu şi spaţiul reamenajat este netă! Abordare postmodernă, dimensiune umană şi – deja! – incepe să se simtă respiraţia viitorului muzeu.

“În primul rînd, obstacolele au fost foarte serioase, legat de circulaţia pe verticală, între cele şapte nivele ale muzeului”, zice domnul Oroveanu, surprinzîndu-mi privirea, care căuta calea de acces între etaje. “Erau prevăzute doar două lifturi de persoane la o suprafaţă de aproape 2.500 de metri pătraţi. Cu totul impropriu pentru un trafic de muzeu care se înalţă pe şapte nivele. Aşa că am fost obligaţi să imaginăm un lift de marfă şi, în acelaşi timp, din toate motivele, de la trafic şi pînă la siguranţă, mai aveam nevoie de cel puţin încă două lifturi, pe care le-am proiectat şi le construim pe faţadă”. Travaliul naşterii Muzeului este dificil şi, evident, lucrurile nu au decurs simplu. 
“Bineînţeles că ne-am lovit de o întreagă polemică în jurul acestui subiect” – îşi aminteşte directorul Muzeului. “Eu însumi am fost dat în judecată pentru calomnie de către Anca Petrescu, care îşi arogă, după părerea mea nejustificat, rolul de al acestui proiect. Povestea e rizibilă, pentru că, biologic, era imposibil pentru un singur om să proiecteze toate aceste spaţii. Dar nu aceasta este problema. Problema e că şi dînsa a făcut un proiect care era, după părerea mea de specialist, o soluţie aberantă. Dubiile mele, pe care mi le-am exprimat, poate uşor violent, despre competenţele acestei doamne nu s-au terminat. Cine are dreptate – va decide Justiţia. Pentru că ne judecăm. Atît pentru proiect, cît şi pentru felul în care am calificat, în calitate de crtitic de artă, proiectul dînsei. Dacă voi pierde acest proces, înseamnă că, în critica de artă va fi imposibil să mai foloseşti adjective. Nu ştiu cum poţi fi condamnat pentru că ai rezerve sau pentru că declari, cînd asta ţi-e meseria, că cineva se pricepe sau nu se pricepe”… 

Bază de date cu peste 10.000 de artişti şi 4.000.000 de imagini


Spaţiul viitorului muzeu se dezvăluie generos vizitatorului şi, dincolo de aspectul de şantier, deja începe să se contureze arealul cultural, cu personalitate de sine stătătoare, impunător şi, totodată, prietenos. În proporţie de mai bine de trei sferturi, construcţia este gata şi se pregăteşte, deja, închiderea întregului spaţiu. 
Ne plimbăm prin cele şase etaje dedicate expunerii şi, entuziast, domnul Oroveanu îmi explică ce va cuprinde Muzeul: “Vor fi şase niveluri unde vor fi expuse lucrările de artă şi, de asemeni, vom avea o zonă de mediatecă, de arhivă, unde cei interesaţi vor avea acces digital la colecţii de tot felul, nu numai la lucrări de artă, dar şi în zona de documentare. Asta înseamnă o bază de date care va cuprinde circa 10.000 de artişti, cu aproximativ 4.000.000 de imagini, o colecţie de peliculă, video, sunet, colecţii de afişe, cataloage, bibliografii, pe scurt, tot ce este necesar studiului fenomenului artei moderne şi contemporane”. În faţa muzeului, o zonă din parcul Casei Poporului va fi dedicată muzelor. Opt hectare de parc vor deveni un spaţiu de sinteză al artelor, unde se va întîlni cinematograful cu dansul modern, teatrul cu cinemateca şi poezia… Vor fi spaţii dedicate comerţului de artă, cafenele literare, pavilioane de expoziţii temporare. Peisajul va fi populat şi de sculptură. 
“Sunt foarte multe de făcut” – mărturiseşte directorul MNAC – “În mod normal, se fac într-un timp destul de lung, mai cu seamă că este pentru prima dată cînd se face la noi în ţară un Muzeu la standarde europene. MNAC nu trebuie să fie un mausoleu, ci un loc foarte viu. Un spaţiu al dialogului în mişcare. O continuă provocare. Va avea un board internaţional, cu directori pe perioade limitate, împotriva dinozaurilor culturali dintre care, dacă nu termin repede, risc să fiu primul”…   

13 februarie 2004 - articol apărut în martie 2004 în săptămînalul “Curentul Internaţional” – ediţia pentru Statele Unite

__________________________________________
* Adrian Năstase, prim-ministru 2000 - 2004



marți, 20 noiembrie 2012

Between two jobs - fotografii pe străzi


“Between two jobs” suna mai optimist decăt “jobless” care, la rîndu-i, suna mai preţios decît “şomer”. De cînd Spectacularul patron a decis să dea afară 75 % din departamentul de producţie spoturi (adică 3 oameni din 4), redescopăr farmecul uitat al flanărilor matinale pe aglomeratele străzi ale Capitalei. O senzaţie de tristeţe gen “Adagio” de Tomaso Albinoni imi însoţeşte paşii pe caldarîm. Şi azi, mi-am reamintit ca fac şi fotografii.