vineri, 30 martie 2012

Casa Scînteii, corp C, etaj 4

Flatulenţa

În ’93, june ziarist la România liberă, am descoperit deliciile serviciului de noapte, prestat gospodăreşte în redacţie, la secţia “Scrisori”. Pe lângă (majuscul!) faptul că nopţile erau plătite 200 % plus o zi recuperare (regulă bătută-n cuie de pe vremea lui Nea Nicu), nu vedeam nici un inconvenient în a face zapping la televizorul redacţiei, fixînd la urmă programul pe MTV, care p-atunci dădea muzică bună, adică rock.
Comod instalat cu picioarele pe biroul doamnei Scăeşteanu – şefa secţiei “Scrisori” – mă dădeam huţa pe scunul deşălat, cu tapiţerie tocită, în ritmul lui Alice Cooper (poate House of Fire) ori AC/DC (să zicem Thunderstruck).
Teoretic ar fi trebuit să răspund la telefoane; dar, la capătul firului erau de regulă domni sau doamne, de o coerenţă exemplară, care îmi povesteau cum Securitatea îi iradiază prin becul frigiderului ori le strecoară sarin prin ţeava de apă rece. Astfel, după ce mi-am pierdut cîteva nopţi, luînd notiţe de care Dobre (şeful meu a l’epoque) rîdea de se-ndoia, am decis să procedez după metoda acreditată pe care, colegii mai vechi, mi-au dezvăluit-o, plini de omenie: Iorgule, nu te prosti, scoţi receptorul din furcă,  te-ncui aici şi dormi ca-n sînul lui Avraam.
Ceea ce am şi făcut. Cu luare-aminte să mă trezesc la şase fără un sfert. Singura ta grijă, Iorgule, e să nu te găsească femeia de serviciu dormind, că dup-aia te dă-n gît la Uncu ori Băcanu.


Şi uite-aşa, lucrurile mergeau ca unse. Mai cu seamă că, era sfîrşitul toamnei şi deja mirosea a iarnă, iar la “Scrisori” băgam în priză două calorifere, de se făcea cald şi bine, în vreme ce Niţulescu, administratorul blocului din Brezoianu, unde locuiam, îmi sîsîia conspirativ, ca p-un mare favor pe care mi-l făcea, că încă n-a dat drumul la centrala blocului, “ca să mai facem puţină economie”
Trei nopţi pe săptămînă dormeam ca un paşă, la o temperatură numai bună pentru o seră modestă de canabis. Iar dimineţile, fuga-fuguţa, după ce venea doamna Marilena să mă înlocuiască, mergeam în garsoniera mea din Brezoianu, unde dîrdîind a stoică economie capitalistă, îmi sorbeam nessul în vreme ce priveam vălătucii din Camel cum se suie leneş spre tavan.
Şi după o stacană de ness şi două ţigări, urma veritabilul ritual diurn, dat fuga-fuguţa la zona de recluziune, cu geamul budei deschis larg, în ciuda frigului care desena flori de gheaţă pe geam. Apoi duş – cu o apă călîie – şi o altă repriză de dîrdîit,  pînă îmi trăgeam cămaşa şi puloverul.


Cum în perioada aceea, Băcanu visa Romînia liberă după chipul şi asemănarea Evenimentului zilei, cea mai dragă achiziţie a lui era Cristian Ionescu, un fabulos inventator de găini care nasc pui vii, individ ce ţinea rubrica “O faptă pe zi”, în care fabula, gros şi şarjat, pe diverse teme. Ba că prostituatele din Floreasca, indignate de presiunile peştelui, au plonjat în semn de protest în apele reci ale Herăstrăului (într-o perioadă cînd lacul era de fapt secat), ba că prin Pantelimon, în timpul nu-ştiu-cărui-meci, copii au aruncat pisici cu paraşute de pe bloc, iar vîntul a dus felinele pînă la Urziceni, ba că un şarpe boa a fugit de la circ şi a fost găsit prăjit, o săptămînă mai tîrziu, într-o plafonieră, la metrou…
Alături de Cristian Ionescu, mai bîntuiau prin redacţie cîţiva foşti EvZ-işti, ca familia Grigoriev, Radu Marinaş ori Bogdan Adam.  Care însă, erau decenţi şi (implicit) frecventabili. Iar Marinaş, pe lîngă faptul că avea o soră interesantă, care lucra la Rokura, una dintre primele multinaţionale de pe meleagurile mioritice, cu birouri în fostul hotel Dorobanţi, mai ştia o mulţime de dudui, purtătoare de fuste mini şi cizme înalte, gen muschetar, vesele trudnice pe plantaţia lui Cristoiu.


Aşa s-a făcut s-o cunosc, prin Marinaş, pe C., posesoarea unor picioare lungi şi extrem de bine asortate la sînii impresionanţi care, pe atunci, sigur nu erau cu tuning de silicon. Trebuie recunoscut însă că, în ansamblu privită, C. nu era deloc genul care să trezească discuţii pe marginea liniei filozofice practicate de Schopenhauer. Nici înainte, nici după. Poate, cel mult, viziuni de tip Blaga – spaţiu mioritic, teorie aplicată ondulatoriului relief ce prefigurează munţii. În special Muntele lui Venus. Dar, pînă la urmă, ăsta nu era un defect major.
Tonică şi sfîrîitoare, ca o aspirină efervescentă, C. ţopăia ca un pudel scăpat din lesă, debita porcoşenii şi suda ţigările, bea bere cu toţi şi rîgîia dezinvolt, pe tonuri joase, ca un subwoofer cu membrana spartă. Era bucăţica după care băloşau plutoane de jurnalişti, era legenda pe tocuri pe care craii de Casa Scînteii încercau să şi-o treacă în agendă, era doza de superficialitate care face viaţa frumoasă. În esenţă, întrupa un bun motiv ca să te apuci de fumat: ţigara de după.


C. avea în parohia ei de ziarist şi sindicatele. Astfel, am întîlnit-o la o conferinţă de presă unde Dobre m-a trimis împreună cu Marinaş. Cînd Marinaş mi-a prezentat-o, ochii mi s-au lipit de decolteul din care, generozitatea naturii se ivea în toată măreţia. Ochii-i am de-a stînga şi de-a dreapta nasului, mi-a explicat C. anatomia, într-o încercare de a-mi ridica privirile ce se-nţepeniseră între sînii ei. Îhî, am aprobat-o eu, în timp ce studiam textura dermică. Ştii, sînt miop şi nu văd bine; voiam doar să văd puloverul cum e lucrat. Marinaş a părut jenat de explicaţia mea şi a privit în altă parte; C. însă, a părut încîntată de răspuns  şi mi-a precizat: unu’ pe faţă, două pe dos. Evident! Aşa ziceam şi eu!


Dup-aceea a urmat o perioadă puţin mai aglomerată; rutina serviciilor de noapte a rămas pe poziţie, continuam să-mi iau cîte două zile de recuperare, pe care le lipeam de vre-un week-end, cu Ioana  mă hîrjoneam în continuare epidermic şi mă frecventam cu Take şi Manuela, continuam să merg la film cu Spiru şi Linda însă, în sloturile libere ale agendei au intrat şi întîlnirile cu C. O cafea, două, trei şi – surpriză! – invariabil, cînd ajungeam în zona garsonierei mele, C. reuşea prin eschive meşteşugite să ia troleibuzul şi să-mi murmure, ispititoare ca o bancnotă de o sută de dolari zărită sub un scaun din metrou, că ne vedem şi mîine cînd, poate-o fi mai mult
Alarmat că atîtea cafele băute ar putea să-mi cauzeze, parcă mi-am pierdut lejeritatea şi dezinvoltura. Şi, în încercarea disperată de a reduce cantităţile de lichid negru înghiţit, am început să apelez la tot soiul de short-cut, doar-doar… Un salutar Ctrl+F ar fi fost un răspuns viabil azi, cu o tastatură în faţă. Dar atunci, logica binară era mai greu accesibilă şi, lucrurile mergeau pe ocolite şi greoi, pe patternuri bătrîneşti, apucate din tată-n fiu. Cert e că intrasem în panică, temîndu-mă să nu-mi brobonească acneea chipul şi să nu-nceapă hormonii să-mi urle la lună. Iar panica mă ţinea crispat, cu spaima înveselindu-mi spinarea, mai abitir ca un bulgăr de zăpadă, bine strecurat pe sub guler şi care a ajuns, tiptil, să mi se lipească prin zona lombară. Greşeli elementare începeau să apară în dansul urban al rutului, impardonabile erori de Casanova-începător-de-provincie subminîndu-mi grav respectul de sine.


Lucrurile nu avansau nicicum şi asta nu era bine. Iar C. se schimbase – şi nu în bine. Fuma mai puţin, nu mai bea bere (cel puţin cînd eram împreună) şi uita să rîgîie impresionant, ca un motor de chopper. Daca-i ziceam să bem o bere – prefera ceai; dacă-i ofeream un Camel fără filtru – zicea că nu mai vrea să fumeze. Discuţiile pierdeau acea prospeţime a mirosului de benzină arsă, atît de plăcută nasului masculin şi se pierdeau în serpentine monotone, cu aroma de pudră şi culoare roz. În schimb continua să ţopăie ca un caniş care fugăreşte o minge de ping-pong, iar privirile lungi, pierdute în decolteul ei, începeau să-i pară de prost gust! Era cum nu se putea mai rău şi, colac peste pupăză, începea să întîrzie la întîlniri şi să chicoteasca pe note înalte, ca o alarmă auto, din-te-miri-ce.
Orgoliul meu masculin era la pămînt şi ajunsesem o caricatură a ceea ce reprezentasem cu doar cîteva săptămîni înainte: walkmanul nu mai primea casete cu Metallica ci adăpostea banda penibilă înregistrată cu Patricia Kaas ori Celine  Dion. Cu Ioana nu mă mai frecventam, iar lipsa de gimnastică erotică începea să-şi pună amprenta asupra chipului meu. Continuam însă asiduu sa fac servicii de noapte, pentru că 200 % mă ajutau să suport mai bine cafelele şi ceaiurile din Podul Mogoşoaiei, ori din Lăptăria lui Enache, pe care le sorbeam alături de C. Înnegurat şi cu mici coşuri ce-mi înveseleau, aleator, obrazul ori fruntea, mergeam mai departe.


Într-o dimineaţă, uşa de la Scrisori s-a deschis şi, în cadru, în loc să intre, agale, doamna Marilena, cu teancul de scrisori, a intrat Dobre. Iorga, te îmbraci şi fugi la sindicatele din minerit, că la ora 10 anunţă o bombă. Rămîn eu aici pînă vine doamna Marilena. Nu mi-a picat bine schimbarea de program. Eu luasem în calcul să ajung acasă, mă rog, tabieturi, alea-alea… Te duci acum!, mi-a tăiat Dobre elanul.


Aşadar, în loc s-ajung la mine, iaca am ajuns într-o sală de conferinţe, aşezat la o masă masivă din lemn roşcat, cu un bloc-notes în faţă, bătînd darabana din degete pe lacul lucios. Limbile ceasului d-abia se mişcau, timpul se întindea ca o gumă lipită de talpă şi, în esenţă, n-aveam chef de mai nimic. De-o dată, un bobîrnac tovărăşesc, dat în ureche, mi-a înveselit existenţa sordidă. M-am uitat cum se uita un cotoi trezit din somn şi am redescoperit-o pe C. Bună, nu ştiam că eşti şi tu la conferinţă. Mde, nici eu… Şi, netam-nisam a început să mă pună la curent cu importanţa conferinţei de presă. E o chestie crucială, foarte important anunţul de azi etc, turuia emoţionată de moment, ca un radio ce transmite un meci de fotbal din divizia B. Urmăream cu greu înşiruirea logică a cabalelor sindicale, privirile mele preferînd odihna pe mişcările ondulatorii transmise sînilor de viforul retoric. 

Brusc, rumoarea sălii a scăzut că au sosit capii sindicatului. Vînjoşi ca nişte măcelari şi mustăcioşi ca muscalii, reprezentanţii proletariatului au intrat împachetaţi compact în sacourile lucioase, la două rînduri, dotaţi cu brăţări groase de aur la încheieturile  mîinilor şi, cu mişcări precipitate s-au aşezat la prezidiu.



O secretară durdulie şi cu ochelari urîţi, genul fată cuminte da’ fără noroc, a prins să se învîrtă cu o carafă de cafea la filtru şi să toarne cu parcimonie în păhărele albe, de plastic, lichidul cafeniu şi fierbinte. A lăsat între mine şi C. două păhărele şi a purces mai departe, devotată vestală a cafelei, lăsînd în urmă-i o aroma de Columbia, amestecată cu un vag iz de transpiraţie. 


Atent la ce ghiersuia mustăciosul de la microfon, am luat cafeaua, am sorbit uşor, fierbinte, aaah, am scos din buzunar pachetul de Camel, am luat o ţigare, am batut-o de brichetă şi, click-clack, am aprins Zippo-ul meu, am tras primul fum, mmm, cel mai bun este primul fum din prima ţigare, am mai luat o gură de cafea, încă un fum, am notat două-trei năzbîtii şi am început să desenez un rinocer cu o peniţă în loc de corn, C. stătea atentă, sorbind cuvintele sindicalistului, încă o gură de cafea, cîteva haşuri pe piciorul sting al rinocerului, încă două cuvinte scirse şi, brusc, s-a petrecut cataclismul!


Burta mea nu ştia că eram la conferinţa de presă, ea ştia doar că e dimineaţă, că beau cafea şi fumez prima ţigare! Şi un junghi de rău augur m-a străbătut, înfiorîndu-mă. Atunci am realizat grozăvia momentului şi am simţit panica dîndu-mi ghes. Am stins ţigara şi nu m-am mai atins de cafea. Degeaba. Procesul, odată iniţiat devine ireversibil. O transpiraţie rece mi-a brobonit fruntea în vreme ce maţele, brusc înviorate de stropii de cofeină, au început să se mişte ca nişte pistoane de Porsche. Am închis ochii şi am înghiţit în sec. Am privit ceasul; nu trecuse nici un sfert de oră de la începerea conferinţei. Îmi muşcam buzele şi număram în gînd module de cîte douăzeci de ţigări, ambulate în cartuşe de cîte zece pachete. Şi, din nou, un junghi mi-a amintit de bucuria civilizaţiei, cu un closet alb şi curat la îndemînă, cu puţin miros de clor, nu mult, doar aşa, pentru cunoscători. 


Bolboroseli intestine se strecurau, gracile, dintr-o parte-n cealaltă a pîntecelui. Ce înseamnă asta? PÎRŢ interj., s. 1. interj. (reg.) tîrţ! 2. s. (FIZIOL.) gaz, vînt, (pop.) băşină, fîsîială, (prin Bucov. şi Maram.) tîrtîită, (fam.) pam. O nouă bolboroseală! Groaznic! PÎRŢ interj. - 1. Imită zgomotul unei băşini. - 2. Arată dispreţul. Creaţie expresivă, cf. pîr, şi Liebrecht, Germania, XVIII, 456. - Der. pîrţîi, vb. (a da pîrţuri); pîrţîială, s. f. (serie de băşini); pîrţuică, s. f. (diaree).
DER, blaurb



Stăteam cu ochii închişi şi încercam, zen, să mă detaşez. De conferinţă, de durerea de burtă, de scaunul incomod… Iar brusc, am avut o revelaţie. Dacă deschideam puţin, doar puţin, supapa, mai ieşea din presiune şi se liniştea boasca din pîntece. Totul era să iasă un “fîs” lin şi moale, după care, cu seriozitate, urma să privesc marţial-acuzator în stînga şi dreapta. Zis şi făcut. Cinci, patru, trei, ridic fesa stîngă uşor, doi, unu start!

Şi, nenorocire! Fîsul lin, ce trebuia să fie briză, a bubuit ca un Mig 21 prăbuşit în faţa căminului cultural. Adierea a fost uragan! Secretara grăsuţă a oftat, sindicalistul de la pupitru a tăcut, toată lumea aştepta o intervenţie divină. C. a căscat ochii mari iar eu am vrut să-mi cer scuze, dar se pare c-a ieşit altceva. Privind-o în ochi (de data aceasta) am spus tare că nu-i nimic, o să spun că am făcut eu. C. s-a înroşit, a luat val-vîrtej geanta şi carneţelul şi dusă a fost. Şi nici n-a mai vrut să vorbească vreodată cu mine. 


Conferinţa s-a terminat. Burta mi se liniştise. Mă consolam cu gîndul că nu pot pierde ce nu am avut niciodată. Cînd, din faţă, a apărut I. Statuară şi cu o geometrie variabilă de invidiat, mai înaltă ca mine (dar nu mă complexează asemenea amănunte), mi-a întins un bileţel. E numărul meu. Să mă suni negreşit! Ai fost un adevărat gentleman.