luni, 16 august 2010

Nea Florică

Compus dintr-o salopetă soioasă şi favoriţi tip ”Aurelian Andreescu, Nea Florică este arhetipul continuităţii pe aceste meleaguri, de la construirea primelor blocuri, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, şi pînă în prezentul lipsit de măreţe planuri cincinale, dar bîntuit de stafiile consumerismului ce fac ”bu-hu-hu”, ca să sperie criza.

Mic, bondoc şi păros, plin de importanţa personală ca o ilustraţie vie a verigii care confirmă teoria lui Darwin, cu frunte îngustă şi mereu încreţită de efortul gîndirii, bărbierit la două duminici odată (pesemne o remanenţă a vremurilor cînd maşinile circulau, alternat, numerele pare într-o duminică, cele impare în duminica următoare) Nea Florică este ceea ce este şi, uneori, chiar mai mult decît atît.

Staroste nedeclarat (dar recunoscut)al unui cimitir ce maşini ce înveselesc, prin sprintene pete de rugină, monotonia de frunză verde a unui maidan compulsiv, ce se încăpăţînează, an de an, să-şi ivească iarba printre fierătaniile topite de ani şi ploi, Nea Florică este şamanul ce afumă, iniţiatic, din eşapamente de Moskvici ori Dacia 1100, întreg cartierul, spre nobilă amintire a unor modele ce-au făcut, cîndva, istorie pe şosele.

Bunkerul lui Nea Florică adăposteşte o căţea care naşte de două trei ori pe an, sub privirile sale mîndre şi, plin de patos, împărtăşeşte oricui este dispus să-l asculte, pedigriul teuton al canidei ce, printr-un stră-străbunic, probabil, cu multe generaţii în urmă, a plimbat oile ce behăiau cu accent gutural prin cîmpiile Alsaciei.

Comprehensiv şi empatic, Nea Florică se încruntă de fiece dată cînd i se spune că sînt probleme la instalaţia de apă. Figura sa capătă atunci o lumină nobilă, pe care, cu siguranţă, o aveau şi strămoşii neanderthalieni cînd consoartele lor îi trimiteau la gura peşterii, să se şteargă pe picioare.


Nea Florică ştie. Iar dacă nu ştie, cunoaşte. Evident, cînd nu ştie şi nici nu cunoaşte, dă frîu liber farmecului său feminin şi, atunci, aidoma Stelei Polare, intuiţia este cea care-l călăuzeşte prin hăţişul cotidianului.

Nea Florică, pe lingă multele sale calităţi enumerate, este şi mecanicul angajat al blocului, un Charon al subsolului cu cheie franceză, degetele sale scurte, dar groase, avînd menirea să mai închidă (şi deschidă), contra cost, vanele care alimentează coloanele de apă ale blocului. Lunecos, ca orice luntraş ce se respectă, Nea Florică ştie să se retragă elegant, să externalizeze operaţiunile şi, concomitent, să dea indicaţii (preţioase) de pe margine.

Întors duminică seara dintr-un week-end răcoros, am găsit un pîrîiaş vesel, ce zburda pe peretele de la baie, aidoma unui fir de apă pe munte. De dimineaţă, pîrîiaşul făcuse un lac (pe policioara cu periuţele de dinţi şi cu creme de faţă) iar din lac se scurgea, transparentă, o mică Niagara, pe pardoseală. În astfel de situaţii, opţiunile sînt relativ limitate şi, constantă variantă, primul drum presupune vizitarea metafizicului Nea Florică, acest veritabil Confucius al instalaţiilor sanitare.

Cu o privire încărcată de înţelepciunea peştelui fiert, Nea Florică mi-a ascultat intempestivul şuvoi al relatării (pîrîiaşul de munte care susură vioi pe petetele băii, Niagara de pe policioară...) şi, cu o atitudine zen, a tranşat problema: “Eh, belele e multe. Mă duc la "B" unde a refulat canalu’ încă de ieri şi apoi o să văd ce e şi aici”.

O oră mai tîrziu, cînd am plecat de acasă, Nea Florică dezbătea problem transcedentale cu alt vecin. “Ai închis Nea Florică coloana de apă?”, l-am întrebat cu speranţă în glas. Cu o implacabilă serenitate de Űbermensch (o fi un fan Nietzche?), Nea Florică a tăcut mai întîi (înţelept) şi apoi a răspuns, sibilinic, precum un maestru kung-fu, că aşteaptă să vie instalatorul”. Da’ matale ce eşti, Nea Florică? Eu îl coordonez” a răspuns el, senin ca soarele din stema RSR. Nea Florică, da se strică zidurile şi cade toată faianţa am încercat o ultimă abordare, “la sentiment”. “Da’ cît să ţină şi faianţa aia? O veşnicie?” – s-a auzit din nou glasul înţeleptului înveşmîntat în salopetă.