vineri, 28 octombrie 2011

joi, 27 octombrie 2011

Ce mai fac tiganii nostri prin Paris

Conationali d-ai nostri, a caror etnie se scrie cu dublu "r" si pe care, mai nou, conform indicatiilor Institutului de combatere a discriminarii, nu ii mai poti numi "tigani" daca vrei sa treci drept un cetatean exemplar, cu o abordare "politically correct", au ajuns (si) la Paris. Unde traiesc bine-mersi, aplicind cu abnegatie cele invatate si exersate indelung. Mai o ciordeala din magazin, mai o cersetorie nevinovata, una-alta, un joc de alba-neagra... 

O metoda care inca mai da roade este cea a "inelului gasit".
Tuciuriul (ca sa nu il numesc tigan) isi alege o victima care pare sa aiba ceva maruntis prin buzunare. Eventual cite un turist, ceva, ca astia par mai naivi. 

 Si atunci se apleaca brusc, se face ca pescuieste ceva de pe jos - un inel, bineinteles! - si, cu ochii bulbucati de uimire il arata victimei: "chiel shans musiu".
 Daca victima face gresala sa ia inelul, atunci tiganul ii spune sa-l poarte sanatos si, ii sugereaza de la obraz sa-l omeneasca acolo, cu ceva, ca-i un pauvre refujie politic' si bla-bla-bla, lez' anfan ii pleureaza de foame, parsca nu-l angajaza personne si la vie ne paz an roze, minca-ti-as!

 Daca victima il ignora, onestul nostru minoritar trece mai departe demn, cu fruntea sus.
 O tinara tiganca a prins azi in mreje o japoneza batrinica.
 Saraca babuta, nu mai prididea sa ii multumeasca pirandei.
 Apoi piranda a plecat si, dupa citiva pasi a cotit-o 180 de grade si s-a intors la japoneza, sa-i pretinda "rrecompensa". Cu doi de "r", ca la etnie!
 Un domn insa, un francez care stia trucul, a gonit tiganca.
 Tiganca a inceput sa faca taraboi, sa zbiere si a incercat apoi sa-i smulga batrinei inelul de pe deget. Barbatul i-a aratat tigancii politistii, care nu erau departe si, ca prin farmec, balaoachesa s-a calmat.

Abatia Jumieges

La o sută-şi-ceva-de-kilometri de Paris, în Normandia, la o distanţă echivalentă celei ce desparte Bucureştiul de Curtea de Argeş, se află abaţia din  Jumièges. Sau, mă rog, ce a mai rămas din ea… 
Piatra de temelie mînăstirii  a fost pusă în 654, de către Sfîntul Philibert şi, preţ de aproape două veacuri, lăcaşul a prosperat pînă cînd, în 841, invaziile normande au transformat locul într-o ruină. Mînăstirea a revenit la viaţă însă, 99 de ani mai tîrziu cînd, graţie călugărilor benedictini,şi-a redobîndit strălucirea. Mai mult, în 1067, Guillaume le Conquérant, Wilhelm Cuceritorul, după cum l-am învăţat eu la istorie, o consacră drept abaţie principală. 
Anul Revoluţiei nu a fost însă de bun augur pentru Abaţie. În 1789, vifornicii revoluţionari intră în forţă şi distrug cam tot ce se putea distruge. Ce nu s-a distrus şi a rămas in situ, au venit ţăranii şi au furat. Sau, mă rog, şi-au completat în gospodării trebuinţele. 
Drept urmare, după o mie-şi-ceva de ani de existenţă, la schimbarea vremilor, Abaţia a fost o victimă colaterală… Azi aşezămintele monahale sînt aproape în întregime şterse de pe faţa pămîntului… Doar cîteva pietre mai fac posibilă trasarea vechilor construcţii. Si numai ruinele celor două biserici ale abaţiei au răzbit pînă în prezent…