marți, 21 august 2018

...pro memoria


Cehoslovacia, 1968. În primăvară, odată cu sosirea lui Alexander Dubček la putere, a venit şi PRIMĂVARA DE LA PRAGA. Primăvară care a durat pînă în 20 august cînd, sub bagheta Moscovei, statele Pactului de la Varşovia, mai puţin Albania şi România, au invadat Cehoslovacia.

Începutul anilor '60. Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o dificilă perioadă de criză economică, care, într-un final, a provocat înlocuirea lui Antonín Novotný din postul de conducere a Partidului Comunist din Cehoslovacia. Rămas fără susținere în cadrul CC al PCC, la 4 ianuarie 1968 Novotny a fost nevoit să demisioneze atît din funcția de prim-secretar al partidului cît şi din cea de președinte al Republicii. Locul său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniștilor reformiști. Odată ajuns la pupitrul de comandă, Dubček a lansat, în aprilie, un program de liberalizări și reforme care au inclus, printre altele, o mai mare libertate a presei și pluripartitismul. De asemeni, programul lui Dubček prevedea planurile de federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni, cu drepturi egale.
Alexander Dubček
Iniţial, programul avea în vedere, în mod explicit, că aceste reforme urmau să aibă loc sub conducerea PCC. Totuşi, la presiunile populare, au apărut modificări de parcurs. O sumă întreagă de acțiuni, percepute ca radicale pentru acea perioadă, au luat naştere. Astfel, în presă au apărut declarații antisovietice; Social Democrații au început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Ca răspuns, comuniştii duri din Cehoslovacia au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o conducere moderată a partidului, anunțând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare și va fi ales un nou Comitet Central.
Evenimentele din Cehoslovacia au trezit nelinişti profunde în sînul Pactului de la Varşovia şi, în mod special în URSS, care percepea exemplul Cehoslovaciei ca un ferment de disoluţie a unităţii blocului comunist. Neliniştită, conducerea sovietică a încercat mai întîi să oprească schimbările din Cehoslovacia prin discuţii. Prin urmare, cîteva runde bilaterale s-au purtat în luna iulie la Čierna nad Tisou, în apropierea graniței slovaco-sovietice. Cu prilejul discuțiilor, Dubček a susținut programul reformist al PCC, totodată reconfirmînd adeziunea la Pactul de la Varşovia.
Trebuie notat faptul că influenţa în conducerea PCC era împărțită între reformatorii Josef Smrkovský, Oldřich Černík și František Kriegel, care îl sprijineau pe Dubček, și conservatorii Vasil Biľak, Drahomír Kolder și Oldřich Švestka, care în mod făţiş erau anti-reformişti.
La începutul lunii august, delegaţi ai URSS, RDG, ai Poloniei, Ungariei şi Bulgariei s-au întîlnit cu reprezentanţii Cehoslovacei s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat Declarația de la Bratislava. Documentul reconfirma “atașamentul nemăsurat față de doctrina marxist-leninistă” și declara război împotriva ideologiei "burghezo-moșierești" și a tuturor forțelor "antisocialiste". Prin urmare, URSS și-a marcat teritoriul şi şi-a afirmat “hotărîrea de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia”, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.
Leonid Brejnev
Această politică a URSS, de a cere guvernelor din statele-satelit să își subordoneze propriile interese naționale intereselor Blocului Comunist, chiar şi prin acțiuni militare, dacă era necesar, a devenit ulterior cunoscută sub denumirea de Doctrina Brejnev.
Agresivi, sovieticii înfuriaţi de reformele cehoslovace au pus în practică invadarea țării. Astfel, în noaptea de 20-21 august 1968, masive forțe militare din URSS, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Peste 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile Cehoslovaciei, beneficiind de suportul unui mare număr de trupe de infanterie, apreciat la 600.000 de soldați.
De-a lungul atacului armat, 72 de cehi și slovaci au fost uciși și alte sute au fost răniți. Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență armată. Deîndată ce trupele sovietice au intrat în Praga, a fost arestat și dus la Moscova într-un avion militar sovietic, alături de alți membri ai PCC, susținători ai reformelor. Drept reacţie, populația Cehoslovaciei a recurs la acte de rezistență nonviolentă. În Praga și alte orașe, atît cehii, cît și slovacii i-au întâmpinat pe soldații Pactului de la Varșovia cu argumente și reproșuri.
De asemeni, invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistență, inlusiv mâncare și apă. Pancartele și graffitiurile apătute pe zidurile oraşelor denunțau invadatorii, liderii sovietici și colaboratorii suspectați. Peste tot erau purtate fotografii ale lui Dubček și Svoboda. Această formă de rezistență întâmpinată a determinat Uniunea Sovietică să abandoneze planurile inițiale de a-l elimina pe Dubček. El a fost arestat și dus la Moscova pentru negocieri unde, s-a stabilit că Dubček își va putea păstra prerogativele în cadrul Partidului Comunist și că se va putea continua un program de reforme moderate. Ocupația a determinat un val masiv de emigrație (estimat la peste 70.000 de oameni, imediat în primele luni, ajungînd ulterior la o cifră totală de 300.000), în general, oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora Vestul le-a permis șederea și unde aceştia s-au integrat fără probleme.
Pe 16 ianuarie 1969, în semn de protest față de noua suprimare a liberei exprimări, studentul Jan Palach și-a dat foc în Piața Wenceslav (Václavské náměstí) din Praga.
Jan Palach
În aprilie 1969, Dubček a fost înlocuit din funcția de Prim Secretar cu Gustáv Husák. Husák a anulat reformele lui Dubček și a epurat partidul, curăţîndu-l de toţi membrii reformişti.

marți, 3 iulie 2018

duminică, 27 mai 2018

Azi noapte l-am visat pe domnul Creangă


Azi noapte l-am visat pe domnul Creangă. Eram în redacţie, la Casa Scînteii, corp C, etaj 4, în biroul pe care domnul Creangă îl împărţea cu nea Perşinaru, cu Stelică Boşman, cu nea Puiu şi cu nea Matei.
Deşi visul se petrecea în anii ’90 (după vorbă, după port...), problemele pe care le simţeam erau cele de acum (Dragnea, doamna Veorica, madam Leocadia, coana Lia-Olguţa...).
Si la un momentdat, vorbind cu domnul Creangă, mi-am exprimat nedumerirea că, un coleg de-al nostru, urecheat şi cu ochii apropiaţi, mare ţărănist, îi cîntă-n drîmbă lui Tăriceanu şi Dragnea. Cum adică? Eşti ţărănist, eşti omniprezent la sediul PNŢ-CD şi ai bătut potecă între Piaţa Rosetti şi Casa Scînteii, orice fîs de la ţărănişti devenind tornadă la “România liberă” şi, brusc, te verşi apoi în galantarul pesedeului?
Domnul Creangă m-a privit tăcut şi, apoi a zis: “Sîntem ceea ce mîncăm”.  În primul moment nu am înţeles. Apoi, m-am dumirit. Ca valoare sîntem invers proporţionali preţului concesiilor pe care sîntem dispuşi să le facem.
Hai la amanetu’ de conştiinţă. Azi o cumpărăm la kil’! Şi dup’aia, mergeţi să vă luaţi o shaorma. Cu de toate! Ca politica din PSD!

vineri, 4 mai 2018

#SÎNTDECREŢEL


Scrisoare către doamna Mara Mareş


Sint decreţel. Pe mine şi pe colegii de generaţie, Ceauşescu ne voia “oameni noi”.
Ca decreţel am prins, în anii ’80, învăţatul la lumînare, fiindcă Partidul decidea să taie lumina din cartiere, spre a face economii. Am prins “cartela” de zahăr şi ulei, am prins cozile, tupilate pe străzi lăturalnice, pentru tacîmuri de pui sau două pachete de unt. Am prins criza hîrtiei igienice, cînd a te şterge la cur echivala cu un lux pe care nu toţi muritorii şi-l permiteau.  Am prins raţia de benzină, dreptul de a umple lunar doar o jumătate de rezervor. Am prins cozi la benzină care începeau de la Piaţa Muncii şi se şerpuiau, vreme de mai multe zile, pînă la benzinăria de bulevardul Leontin Sălăjan. Am prins, cîţiva ani mai tîrziu, schimbarea numelui bulevardului "Sălăjan" în "Nicolae Grigorescu". Şi am prins schimbarea numelui benzinăriei, din "PECO" în "OMV".
Am prins, ca mulţi alţi decreţei, Revoluţia în armată şi, de asemeni, am prins mineriada, tot ca soldat. Mulţi oameni, apropiaţi mie, mulţi dintre ei, de asemeni, decreţei, au fost stîlciţi în bătaie în 13 – 15 iunie. Vina lor era că aveau plete / ochelari / bărbi. Erau elementele negative, înfierate de Darie Novăceanu şi Sergiu Andon în Adevărul.
Am prins, ca decreţel, alegerile din Duminica Orbului cînd, un electorat imbecilizat de 45 de ani de comunism a votat 85 % "Ion Iliescu". Si apoi, ca decreţel, am plecat în Franţa. De unde, cu inimă strînsă, totuşi, m-am întors. M-am întors, pentru a face presă. Pentru a schimba gindirea celor 85 % care îl votaseră pe Iliescu. M-am întors pentru a milita. Pentru a protesta. Pentru a combate. Şi pentru a urî sincer FSN-ul.
Într-adevăr, ca decreţel, am avut şi satisafacţii. Am băut prima "Coca Cola" făcută în România şi, în ’93 am fumat primele ţigări de contrabandă, nişte Assos aduse prin mişculaţii gîndite de un general, şef al Gărzii Financiare la acea vreme. Şi, ca decreţel, am văzut cum se naşte publicitatea în România, scornită tot de nişte decreţei, crescînd apoi spectaculos şi palpitant, ca în serialele SF de pe Netflix.
Eu, Decreţelul, am prins prima alternare a puterii şi, alături de alti colegi decreţei, am băut şampanie "Angelli" în redacţia României libere cînd Iliescu a pierdut puterea în faţa lui Constantinescu. La sfîrşitul anilor ’90 am strîns iar din dinţi, am înjurat, şi, în final am început prima publicaţie on-line, la Maronet, unde am făcut bancuri pe seama lui Nea Nelu, dar nu numai, luînd la ochi şi derapajele liberalului Remeş, ale ţărănistului (pe-atunci ) Ciorbea şi ale ulterior-doborîtului-de-sistem Constantinescu. Şi într-un exerciţiu de igienă psihică, zilnic îmi depuneam fierea strînsă peste noapte şi furiile anti-sistem, în pamflete numite “Migrena de dimineaţă”.
Ca decreţel m-am speriat, recunosc, în 2000 cînd, în turul al doilea al prezidenţialelor, a ajuns CV Tudor şi Ion Iliescu. Şi apoi, după victoria lui Iliescu, cu Năstase la Guvern, am urît consecvent şi în crescendo FDSN-ul, născut din FSN şi zămislitor de PDSR, schiţa mai veche a PSD.
Anii 2000 au adus alte distracţii pentru noi, decreţeii. Corporaţii, PR, NATO şi UE, o şansă şi un nou zîmbet. Pe de altă parte, Năstase semnase contractul cu Bechtel pentru autostrada spre Vest şi, ca decreţel visător ce mă aflam, mă şi vedeam ajungînd, ca într-o telenovelă, în şase ore de la Bucureşti la Arad...
Apoi lucrurile s-au înghesuit, s-au lungit, s-au concentrat şi s-au diluat, ca o homeopatică metodă de a priza realitatea şi, am mers tiptil prin criza din 2008, cu capul băgat între umerii ridicaţi pînă hăt, spre 2012. Drumurile urbane au devenit prea-pline de ambuteiajele maşinilor decreţeilor, care începuseră să-şi ducă copiii la grădiniţe/şcoli.
Din generaţia mea de decreţei, mulţi au ajuns ca soldaţii răpuşi prin bătălii, să jaloneze drumurile anilor. Ciortan, ziarist şi decreţel, a sfîrşit cu un infarct. Iordache, ziarist şi decreţel, a terminat cu insuficienţă hepatică. Moldovan, ziarist şi decreţel, a murit tot de-un infarct. Popa, ziarist şi decreţel, a murit de insuficienţă renală şi hepatică. Penu, decreţică şi ziaristă, a sfîrşit şi ea. Si lista poate continua.
S-ar putea să nu mai fim prea “funny” acum. Admit. Dar, faptul că la un momentdat am ales să răminem în România, pe cuvint, e dovada celui mai bun şi profund umor!

vineri, 9 februarie 2018

Evomag. O saga fără sfîrşit.


Luna trecută credeam că s-a isprăvit daravela cu Evomagul. Am trimis doua laptopuri la “specialiştii” lor, să fie consultate, diagnosticate şi reparate. Şi cu mioritică înţelepciune, am purces întru vioaie expectativa ardelenească să aştept cu speranţă în suflet. Ei bine nu. Nu-i loc d-aşa ceva, de zici că, la Evomag au preluat, fără licenţă, cuvintele lui Dante gravate la turnicheţii infernului: “lasciate ogni speranza, voi ch'entrate”...
Revizuindu-şi dorinţele şi năzuinţele, preoţii din templul service-ului au izbit cu toiagul în podea, scîntei binare au scăpărat din hardurile lovite şi, dl Petraru (îl mai ţineţi minte? E acel hobit de ispravă, care şade blînd la recepţia din Service) m-a sunat să-mi spună că, totuşi, le-ar face trebuinţă băieţilor de la service şi încărcătorul... OK. Da’ atunci, de ce focului nu ati vrut încărcătorul din prima? Palmă peste frunte, oftat prelung, respirat adînc. Fan Curier şi, încărcătorul a plecat spre Evomag (aaa, nuuu, nu mai fac eu drumul Floreasca – Vitan ca să îmi crească barba pînă la destinaţe!).
Eh, şi aşa, eminescian, trecut-au zile ca nori lungi pe șesuri şi niciodată n-or să vie iară... Cam odat’ la cinci zile, feciorii mei au grijă să mă întrebe: “Tata, au venit laptopurile?”, iar eu le răspund, invariabil, NU. Nu că aş duce dorul laptopurilor şi al partidelor (nejucate) de Overwatch ori Call of Duty. Într-o oarecare măsură, o perfidă bucurie pot spune că m-a cuprins de cînd nu mai sînt nervoit să fiu bad cop care închide internetul pentru a mai reteza din elanul de gamming. Dar totuşi, iaca, a trecut mai bine de o lună de cînd nu pot folosi laptopurile. Ceea ce nu-i OK.
Cum e miros de primăvară şi natura renaşte, am decis să sparg gheaţa grea a tăcerii, ce s-a aşternut în ultimele trei săptămîni peste idila cu Evomag şi, am sunat. Din nou muzică, din nou pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor convorbirea ar putea fi înregistrată... Un tînăr domn mi-a răspuns într-un tîrziu. Cer cu domnul Petraru (daaaa, hobitul de la recepţie), da’ de ce, îi spun că mă-nghesuie necazul cu două laptopuri, cere amănunte, dar dumneata cine eşti, Andrei, vine răspunsul, Andrei-şi-mai-cum mă arăt plin de curiozitate vie, nu-i destul Andrei?, întreabă cu ingenuitate interlocutorul, nu, nu-i destul, pentru nivel de grădiniţă “Andrei”, “Mihăiţă” ori “Ştefănuţ” pot fi absolut suficiente, dar ca adulţi folosim şi numele de familie, bine, Andrei Lazarovici, se prezintă omul şi, acum, că nu mai sîntem străini, îi spun din nou toată povestea. Decembrie, harduri, caddy, laptopuri, nerecunoaşterea hardurilor, probleme... Informaţia e prea multa (şi stufoasă) drept pentru care, la final Andrei cască, semn că a ostenit şi îmi oferă soluţia salvatoare. O să vă sune băiatu’ de la servis cînd vine. E de competenţa lui. Serios?! Şi cînd vine? Nu ştiu. E plecat din firmă? Nu. Bun, şi atunci în cît timp vine? – Tăcere. – Alo, mai sînteţi acolo? Da. Aţi auzit ce am întrebat? Da. Ei şi? Nu ştiu. E în firmă?  Da.  Ok, atunci cînd aştept telefonul? Cînd se întoarce.
....puncte-puncte.
Un ceas şi ceva mai tîrziu, sun din nou. Din nou muzică etc. Alo, se aude la celălalt capăt al firului. He-he, e tot simpaticul Andrei. Lazarovici, pentru adulţi. Îl simt bucuros că mă aude din nou. Aşa se construiesc relaţiile intra-umane. A venit colegul de la service? – Tăcere – A venit colegul de la service? – Tăcere – Alo, mai sînteţi acolo? Da. Bun, atunci răspundeţi-mi. A venit sau nu? E o întrebare care nu ar trebui să ridice dificultăţi pentru orice om care are mai mult de patru – cinci ani. Domnul Lazarovici însă, pare excedat. Bun, de coleg nu îmi puteţi vorbi. Un şef există? Manager, team-leader? Sau oricum îi mai spuneţi? Linişte. Un cloncănit mă înştiinţează că receptorul a fost pus pe masă. Aşteptare, pîrîituri, foşnituri, voci în fundal. Apropo, aţi observat ce bine se aud vocile în fundal? Şi apoi o altă voce, mai iute, mai apăsată, mai de şef. Da. Mă prezint, spun că am o problemă şi întreb cu cine vorbesc. Dogaru Sergiu,  se prezintă omul, ca la armată. Măcar acesta cunoaşte utilitatea numelui de familie.
Spun povestea din nou, ofer şi numerele de comandă pentru intrarea în service. Da, nu se poate. Nu se poate? Nu. Cînd funcţionează, cînd nu funcţionează. O să vă dăm banii înapoi. Domnule, sînt două laptopuri identice din punct de vedere al configuraţiei, dar diferite ca firmă. Cum se poate ca ambele să nu meargă?! Da, se poate. Ambele. Luni vă dăm banii înapoi. Week-end plăcut.
WTF? ce weekend plăcut mai poate fi? Pe unde scot eu cămaşa cu băieţii? Cum să le explic faptul că Evomag este o firmă cu incompetenţi? Ce să le zic? Pot doar să-i povăţuiesc să nu cumpere de acolo, cînd vor fi mari!