marți, 4 februarie 2020

Ce este Creativitatea?


The blacksmith and the artist
Reflect it in their art
They forge their creativity
Closer to the heart
 Rush - Closer to the Heart

1. Ianuarie 2020. Este cald şi miroase a primăvară. O primăvară bizară, venită mult prea devreme, aidoma sînilor prea devreme crescuţi la fetiţe de 9 - 10 ani, hrănite de părinţii grăbiţi şi sufocaţi de un azi incert, cu fripturi de pasăre, crescută accelerat cu hormoni de creştere. Privesc cerul şi un nuc înalt, suficient de înalt cît să dea cu crengile pînă la etajul 3, unde am biroul. Fereastra biroului este de fapt o uşă mare, care se deshide spre o terasă, loc de fumat, băut cafea, socializat şi respirat aer curat. Mă rog, cît de curat poate fi aerul din urbea noastră, binecuvîntată aici, în mijlocul Grădinii Maicii Domnului. Cîteva ciori îşi fac de lucru pe terasă, profitînd că nimeni nu a ieşit (încă) să fumeze. Au cîteva nuci pe care le iau în cioc, se ridică trei-patru metri, în zbor şi, apoi le lasă să pice, cu pocnet sec, pe gresia terasei. Lucrează pe rînd, se ridică fîlfîind agale şi, cînd cele de la sol dau un semnal (cra-cra!), corvida aflată-n zbor lansează nuca. Corvus one, launch!  Apoi fîlfîie spre nuca ei, sub privirile suratelor, o examinează cu luare aminte şi, dacă s-a spart coaja, mănîncă miezul. Plin de uleiuri esenţiale, vitamine, minerale, iod, oligoelemente şi alte-alea. Numai bune de băgat într-o reclamă pentru o viaţă sănătoasă.

2. Cu ceva vreme în urmă, în toamnă, pe aceeaşi terasă, cîteva corvus corone corone[1] au făcut o muncă de echipă pentru a recupera două nuci. Pe masa cu blat de sticlă a rămas, uitată de la o petrecere din vară, o vază în care adăstase vreun buchet de flori. Cu apă (evident!), puţin peste trei sferturi din înălţimea glastrei. Cine ştie cum nimeriseră două nuci în respectiva dihanie de sticlă colorată... Ciorile se învărteau, ţopăind, în jurul vasului în care pluteau, indiferente, cele două nuci. Negre şi lucioase, ca dintr-un film Pixar, păsările se uitau cînd cu un ochi, cînd cu celălalt la ispita de dincolo de peretele gros de sticlă. Au încercat să le prindă cu pliscul, dar nucile erau prea jos. După multă învîrtire, prima cioară a plecat. Au rămas doar trei să se învîrtă în jurul ispitei. Şi, atunci, o clipă de fantastic Discovery live a avut loc. Corvida plecată s-a întors, fîlfîind, s-a apropiat de vas şi a slobozit ceva din cioc în glastră. După care a zburat. Şi au zburat şi celălalte ciori. Iar apoi s-au întors. Pe rînd, au fîlfîit pe lîngă vază şi au aruncat ceva înăuntru. Iar au zburat, iar s-au întors. Acest du-te vino a durat vreun ceas. Vreme în care nivelul lichidului din vas s-a ridicat suficient cît, două dintre ciori să poată prinde, în cioc marele premiu: nucile. Pe masă a rămas o glastră plină ochi cu apă şi vreo patruzeci de pietre pe fundul ei...

3. Cartierul Pajura. Bucureşti, sectorul 1. Acesta a fost conceput de autorităţile comuniste în anii '50 - '60, ca zonă de rezidenţă uşor de supravegheat pentru ziarişti, secretari cu propaganda, secretari de partid din instituţii medii şi mici, securişti cu grade mici, personal care deserveşte ambasadele, precum şi pentru şefi ai BOB[2]. Destinată mai exact pentru o nomenclatură de eşalon 5 şi 6, respectiva zonă uneşte bulevardul Bucureştii Noi cu strada Jiului. Cine ajunge prin zona de nord, pe la Combinatul Fondului Plastic ori la Liceul Paciurea, a tranzitat, probabil, cartierul. O intrare, o ieşire: cel mai eficient mod de a filtra şi a supraveghea o zonă sensibilă. Dar, după revoluţia din '89, caracterul strategic al cartierului s-a pierdut. Şi, prin urmare, au ajuns în zonă şi alte categorii socio-pofesionale decît cele mai sus enumerate. Inclusiv eu, cititorule, am avut în ultimii 15 ani vizuina într-unul dintre blocurile ctitorite de Gheorghiu-Dej pentru politrucii săi. Eu, un urmaş al duşmanilor de clasă am ajuns să mă bucur de deliciile locative ale cremei comuniste (mă rog, aia de rang mai mic). Dincolo de conotaţiile strategice pentru un sistem politic (sper din suflet!) defunct, printre blocurile din Pajura este multă verdeaţă. Copaci, iarbă, tufe. Şi, de prin tufe, îşi iţesc capetele cîini de pripas. Destul de mulţi, dar prietenoşi cu băştinaşii. Organizaţi în ierarhii clare, blănoşiile-lor hămăie, prietenos, cînd le treci prin teritoriu. Cîte o mînă generoasă le mai zvîrle un os (sau mai multe) ori un colţ de pîine, rupt din sacoşă. Cu urechile capsate cu cercel de plastic cu cip, potăile comunitare adastă şi se preumbă prin Pajura cît e teritoriul lor marcat. De la primul jet, dat pe un gard şi pînă la ultimul, dat pe un salcîm. Dar, uneori, gaşca blănoasă, mai părăseşte aleile dintre blocuri, spre alte teritorii şi alte găşti de lătrători şi se avîntă, hăt, să traverseze Strada Pajurei. Ei, aici nu mai e trafic lejer, trec tot timpul troleibuze şi maşini, stînga - dreapta, dreapta - stînga... În grup compact, cîinii se duc la zebră şi, una dintre potăile cu mai multă experienţă scrutează cu atenţie să nu vină vreo maşină care să-i spulbere cînd traversează. Şi la momentul potrivit, şeful dă un semnal şi, mica haită se urneşte, traversînd regulamentar, pe trecerea cu marcajul şters...
4. Era în vara lui 1999. Eram în penultimul an de facultate şi, la cursul de "Istoria fotografiei" am primit pentru documentare un teanc de fotografii de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Imagini cu militari, cavalerişti în marea lor majoritate, în varii posturi eroice, pozînd ţanţoşi de pe caii lor frumoşi, în uniforme bogate şi pe care, de sub nuanţa sepia a cartonului îmbătrînit, le bănuiai în culori vii şi intense. Uniforme impresionante şi care, evident, furau ochii junelor domniţe ce oftau în sălile de bal la apariţia vreunui dragon[3]. Cerinţa pentru examen a fost să refacem imaginile cu pricina, într-un soi de staged photography[4] care viza reenactmentul[5]. Ne-am strîns vreo şase şi am decis să facem fotografiile împreună. Pentru că, evident, aveam nevoie şi de actori. Am tot plănuit să mergem, să căutăm prin garderoba de la Teatrul Naţional şi de la Operă şi, am pendulat, cu multă eleganţă, între decizia de a merge să fotografiem la o fermă unde puteai să călăreşti, pe lîngă Rîşnov, şi o bază hipică, pe lîngă Otopeni. Cert e că ne-am pomenit că mai erau două - trei zile şi trebuia să prezentăm imaginile în examen. O analiză rapidă a exclus din start orice deplasare la Rîşnov şi Otopeni, dat fiind că nu aveam bani de închiriat cai. Şi, imediat după aceea, au fost tăiate de pe listă şi sesiunile de scotocire prin garderoba teatrului şi operei, din fix aceleaşi pricini. Pecuniare, evident! Bun, şi ce rămîne de făcut? Improvizăm! Aşa ne-am strîns cu toţii, în curtea unuia din grup, pe lîngă Cişmigiu. O bicicletă mountain-bike şi o motoretă Mobra, ce avea cauciucurile desumflate, ne-au fost cai. Două mături cu coadă şi o tîrnă[6] erau săbiile şi, după cerinţă, puştile. Geaca de blugi, îmbrăcată cu spatele-n faţă, a fost vestonul de dragon. Iar şepcile de baseball erau chipiele. Am chiuit, ne-am tăvălit, ne-am împuşcat şi ne-am fotografiat. Apoi am băut bere. Ziua următoare am scos, cuminţi, fotografiile în laboratorul facultăţii şi, a treia zi, la examen le-am prezentat. Aici e o şarja, vedeţi, cavaleria atacă în forţă; în imaginea asta vedem cum prezintă trupele onorul (cu chipuri împietrite ţineam măturile şi tîrnele într-un salut adus unei colege care întrupa un general)... dincoace avem cîţiva soldaţi într-un studio fotografic elegant (pe două scaune de bucătărie, puse în curte, în faţa unui cearşaf întins la uscat, pe o sîrmă, stăteau aşezaţi doi colegi şi în spatele acestora, ceilalţi trei din grup, în atitudini voit relaxate). Profesorul, un om înalt şi voinic, blond şi cu figură de scoţian aprig, cu mustăţi viforoase şi perciuni stufoşi, ne privea cu ochii săi albaştri care, în timpul prezentării deveniseră şi mai albaştri, de un albastru-laser. Nu ştia daca trebuie să rîdă sau e vremea să se înfurie. Pînă la urmă, toţi am luat nota 9.
Patru momente. Două cu ciori, unul cu cîini şi unul cu studenţi. Ce au în comun? Creativitatea. Acea capacitate de a face posibil ceea pare imposibil. E jocul în care întorci în favoarea ta datele problemei de aşa manieră încît să obţii rezultatul pe care îl doreşti.




[1] cioară neagră
[2] Biroul organizaţiei de Bază - formă de organizare a partidului comunist la nivel de întreprinderi, cooperative, unităţi de învăţămînt
[3] "Dragonii" constituie mai multe tipuri de soldați întîlniţi de la sfîrșitul epocii medievale şi pînă în epoca modernă și contemporană, în mare parte din statele europene. Dragonii sînt primele unităţi de cavalerie care au folosit armele de foc. Corpul dragonilor a rezistat testului timpului, fiind regăsiţi în luptă inclusiv în Primul Război Mondial.
[4] Fotografii care surprind scene regizate şi construite artificial, în diferite decoruri, anume alese. Acest tip de imagine a devenit cunoscut din anii '80, graţie activităţii artiștilor Cindy Sherman și Jeff Wall. Aceste imagini mai sînt numite şi "tablouri fotografice".  
[5] Reconstituirea istorică este o activitate educativă în care participanții desfășoară un program după un plan prestabilit, pentru a recrea diverse aspecte ale unui eveniment sau perioade istorice.
[6] Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu care se mătură curțile sau străzile

duminică, 2 februarie 2020

Ce este arta?


No stop signs, speed limit / Nobody's gonna slow me down
AC/DC - Highway to hell
În tinereţe am avut o bruscă revelaţie cînd am descoperit sistemul filozofic al existenţialiştilor. Aşa cum spunea Camus, “sentimentul absurdului îl poate lovi în faţă pe orice om, la orice colt de stradă: în goliciunea sa mohorîtă şi tristă, cu strălucirea-i moartă, el este altfel imperceptibil.” Iar întrebarea principală, în jurul căreia gravitează întreg acest sistem de gîndire, este următoarea: “merita viaţa traită sau nu?” şi “este sinuciderea o solutie?”. Să nu ne iluzionăm că înţelepciunea şi cunoaşterea ar defini raportul omului cu lumea fiindcă, din păcate, predominant este sentimentul absurdului. Astfel, ne punem întrebarea legitimă: „Ce conferă un sens vieţii?”. Iar punerea în contradicţie a inimii, cea plină de dorinţe, cu universul, marcat de o suverană indiferenţă, duce la conştientizarea noţiunii de absurd. Absurd care, odată ce a fost cunoscut, devine patos, poate cel mai sfîşietor dintre toate năravurile.
Ei bine cititorule, aici intervine arta. Pentru a reduce definiţia artei la o esenţă, care să fie desluşită în puţine vorbe, aş putea s-o zugrăvesc ca fiind aidoma unui indicator de autostradă, care arată sensul vieţii. Din viteza cu care alergăm pe benzile aleatorii ale absurdului, arta încearcă să ne ofere o direcţie. Un anume sens ce este, evident, întotdeauna marcat de noima părtinitoare pe care i-a suflat-o, aidoma duhului divin, cel ce-a făurit-o. Artistul. Un om, cum îl arată Camus, liber, cu putinţa de a se salva. Ori care, poate va alege suicidul, aidoma tînărului Werther[1] ori a lui Van Gogh[2] . Oricum, viaţa se poate reclădi purificată prin iluminarea artei, cu ajutorul îndrumătoarelor pe care Artistul le-a pus pe autostrada Absurdului. Fiindcă, odată ce realizăm existenţa absurdului, pricepem că trebuie să trăim alături de el, la fel cum vieţuim în plină epidemie de gripă alături de germenii ce ne pot covîrşi în orice moment. Iar Omul Absurd trăieşte cum consideră de cuviinţă, înţelegînd însă, cu precizie, două lucruri:  pe primul loc este faptul ca există şi, în al doilea rînd, că este muritor.
În această Golgotă a cotidianului şi a rutinei, a monotoniei şi a încercării de a găsi sensul vieţii, am identificat, pînă la suprapunere, condiţia camusiană a lui Sisif cu starea artistului.  Pedepsit de catre zei, pe care i-a sfidat, Sisif a fost pus, în Infern, să urce un bolovan pînă in vîrful unui munte. Şi, invariabil, odată ajuns în vîrful muntelui, Sisif vedea pietroiul căzînd îndărăt, în vale. După care, o lua de la capăt, din nou, fără de preget, fără de întrerupere. La nesfîrşit... Şi, culmea, trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!
Cu siguranţă, fiecare s-a întrebat: “...cînd va fi gata ceea ce ne propunem să facem?” ori, “...de fapt, care este rostul a ceea ce facem?”. Camus ne-a oferit cheia şi a desluşit: “fericirea şi absurdul sînt doi copii ai aceluiaşi părinte. Ei sînt nedespărţiţi". Aşadar înţelegem că descoperirea Absurdului are ca rezultat fericirea. După cum absurdul se poate naşte, deopotrivă, din mult rîvnitul sentiment de fericire. Iar arta apare ca o bornă pe calea acestei căutări, fie că este vorba de un dripping ce arată starea de spirit a lui Jackson Pollock, fie că este vorba de portretele pe care Sandro Botticelli i l-a făcut Simonettei Cattaneo Vespucci, soţia lui Marco Vespucci şi prea rîvnită amantă a lui Lorenzo de' Medici...
Arta ne arată că ființele umane se află într-o continuă și nesfîrșită căutare a scopul și fericirii în viață. Căutare chinuitoare, ce zgîrie cu unghiile în zădărnicia de granit a universului. Lupta pentru a găsi un sens într-un univers căruia-i lipsește orice sens se află în inima condiției umane, iar condiţia umană se află în centrul căutării artistice, căutare care arde în sufletele celor care şi-au făcut din artă un principiu de viaţă. Şi Camus a observat bine: nu este atît de interesată observarea absurdului, pe cît prezintă interes consecințele conștientizării acestuia. Fiindcă putem ori să ignorăm absurdul și să continuăm să căutam un sens, în van, ori să respingem absurdul și să ne răsculăm împotriva zădărniciei universului.
În ciuda aparențelor, arta, practiacarea artei şi Mitul lui Sisif[3] nu reprezintă consemnările unui nebun chitit să se autodistrugă. Sînt mai degrabă proceduri pentru fericire. Cînd Sisif coboară muntele, în căutarea bolovanului, îşi poate oferi o introspecţie. Şi, un moment, va fi cel mai fercit!






[1] Suferințele tînărului Werther - (Die Leiden des jungen Werthers) este un roman scris în registru romantic de Johann Wolfgang von Goethe şi apărut în 1774, una dintre operele reprezentative ale mișcării literare Sturm und Drang (tradus de obicei în lucrările criticii de specialitate româneşti ca „furtună și avînt”), mișcarea literară de protest din literatura germană din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Romanul a fost primit și de critici și de fani cu reacții foarte puternice. Mulți cititori din clasa de mijloc au fost nemulțumiți de alegerea unui personaj principal care, prin felul său de a fi și acțiunile sale, se plasează în opoziție față de valorile morale și religioase burgheze. Sinuciderea era, la acea vreme, un subiect tabu. Mulți au susținut că opera îndeamnă tinerii să se sinucidă, afirmații care au părut confirmate în urma „Werther-Fieber”. Suferințele tînărului Werther Traducere: Alexandru Philippide; Editura Polirom, 2015
[2] Pe 27 iulie 1890, Vincent van Gogh iese pe cîmp să picteze. Soții Ravoux mărturisesc că la întoarcere artistul s-a împușcat în piept cu un pistol. Doctorul Gachet îl informează imediat pe Theo, care ajunge imediat la fratele său și îi este alături atunci cînd moare în noaptea de 29 iulie 1890. Se presupune că Vincent ar fi luat pistolul din Pointoise ori l-a împrumutat de la un fermier pentru a speria ciorile. Dar, biografii Steven Naifeh și Gregory Whit Smith susțin însă că Van Gogh nu s-a sinucis. Potrivit celor doi scriitori este mult mai probabil ca artistul să fi fost împușcat din greșeală de doi băieți, decît ca pictorul să fi ieșit pe cîmp pentru a picta, după care să se împuște în piept. Mai mult, în urma cercetărilor a reieșit faptul că unghiul glontelui era unul oblic, și nu drept cum ar fi trebuit să fie dacă artistul s-ar fi sinucis. Van Gogh: The Life Steven - Steven Naifeh și Gregory,  Whit Smith, Random House Trade Paperbacks, 2012
[3] Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara - Albert Camus Editura RAO, 2014

miercuri, 1 ianuarie 2020

1 ianuarie



















1 ianuarie a venit oarecum firesc, dupa tiribombele care au zdrenţuit urechile în timpul Revelionului. Mai o coma alcoolică, mai o dischinezie biliară, mă rog, fiecăruia după putirinţă şi apetit.
Am ieţit pe stradă către ceasurile 10 ale dimineţii, sub un soare care parcă făcea playback pentru luna mai, la o temperatură de zero grade. Celsius, c-altminteri eram cu toţii conservaţi pentru vremi ce va să vie...
Oraşul pustiu se bucura de un trafic inexistent, frumos ca-n vremea lui Ceauşescu pe perioadă de iarnă cînd, din octombrie - noiembrie şi pînă hăt, prin aprilie - mai, maşinile cetăţenilor care aveau aşa ceva (maşini) adăstau care-pe-unde-apucau, pe motiv de trafic restricţionat.
Fotografii se bucurau de pustietate şi, petrecăreţi întîrziaţi îşi tîrau picioarele spre-cine-ştie-ce-destinaţii. Cîţiva căţei scoşi la plimbare şi nişte biciclişti mai animau pustiul oraşului somnoros..
La multi ani!

marți, 17 decembrie 2019

La aniversară


Exact acum treizeci de ani eram în armată. Un rahat de unitate, undeva, la vreo 15 kilometri de Craiova, o baza de reparaţii a MIG-urilor 21, acele faine pluguri care au tot arat ogoarele patriei. Uniformele noastre, puţin mai ponosite decît mopurile folosite pentru spălat pe jos, în Gara de Nord, erau o colecţie continuă de cusături şi petice. Mînecile mult prea scurte de la veston şi cracii pantalonilor care se terminau cu o palmă deasupra bocancilor ne transformau în nişte caricaturi de soldaţi, de un sublim şi infinit ridicol. 17 decembrie. Era o zi de duminică în care soarele încălzise timid cîmpia peste care ciorile grase ţopăiau ca nişte căpriţe negre.
De-odat a început să mugească sirena unităţii. “Iar fac ăştia kkturi, ca să ne fută pe noi” – am conchis şi muşchii noştri n-au vrut să ne bulucim spre ieşire, preferînd să ne uităm la televizor, ca să profităm pe mai departe de filmele transmise de sîrbi. Paşi grei, zdupăiţi, s-au auzit pe coridor. Apoplectic, gîfîind ca un camion Bucegi care urcă pe Dealu Negru, un maistru militar clasa-ntîia, grăsuliu şi cu caşcheta dată pe ceafă, miliţian style, a bubuit uşa de perete şi a răcnit: “E alarmă nenorociţii dracului, alarmă, nu auziţi sirena?” L-am privit cu multă scîrbă – reprezenta tot ce nu voiam noi să fim – şi i-am raspuns că alarmă a fost si săptămîna trecută si acum zece zile, dar acum mai e juma’ de ceas şi se termină filmul la sîrbi. Luăm dup-aia armele... “O să înfundaţi puşcăria”, a mugit maistrul. “E-te pula”, s-a auzit din întuneric o voce cu accent bănăţean, “şi cine vă mai culege vouă atunci porumbul?” Pentru o clipă replica a părut să rearanzeze lucrurile la locurile lor, dar, numaidecît, stropi de salivă au ţîşnit, odată cu urletul maistrului: “E alarmă de luptă dobitocilor, a început războiul! Ungurii au intrat în Ardeal! A sunat Cişmeaua şi a dat Radu-cel-Frumos”!
Neîncrezători am început să ne strecurăm pe lîngă burdihanul maistrului, către rastelul de arme. Halena lui, amestec de rachiu şi ceapă, ne îmbărbăta în acest moment de restrişte.
Pe platoul din faţa unităţii ne-am strîns în jurul lui Bilă. Un ungur din Timişoara. “În gîţii mă-tii de bozgor, au venit ai tăi să ne ia Transilvania” şi, pleosc, palmele se lipeau peste ceafa lui. “Bă băieţi, io sînt aici, cu voi”, se apăra săracul Bilă. “Taci în dumniescişii mă-tii, crezi că nu ştim”?, orăcăia, masiv-naţionalist, nătîngul Onica. Colonelul Arambaşa, comandantul unităţii, a sosit cu un ARO scîrţîietor şi atunci ne-am dat seama că, de fapt e groasă situaţia. La puţin timp, autobuzul unităţii a horcăit astmatic la intrarea principală şi, din el au început să se reverse cadrele militare, de-a valma, cu sireturi desfăcute, cu cămăşile ieşite din nădragi, care cum a ajuns la locul desemnat pentru alarme.
“Tovarăşi, este alarmă de luptă de data aceasta”, a sîsîit ceistul unităţii, un chelios mustăcios, antipatizat deopotrivă de cadre şi răcani. “Duşmanul ne-a atacat mişeleşte”... "Atenţiune", a răcnit careva şi, la unison, oşteni şi apevişti au îngheţat. Comandantul unităţii s-a apropiat şchiopătînd, colonelul Buruiană s-a dat cîţiva paşi îndărăt şi s-a împiedicat în gărduleţul viu de lîngă intrarea în comandament, căzînd în fund pe spaţiul verde; înainte ca Buruiană să zbiere după ajutor, locotenentul Teslici a adunat iute soldaţii într-o parte a platoului. În vreme ce răcanii tropoteeau spre "bază soldat Iordache", Buruiană, încurcat în crengile ţepoase ale tufelor de trandafiri, cu burta-n sus, ca un gîndac, dădea din picioare şi orăcăia după ajutor.
Arambaşa ne-a trecut în revistă, am plesnit, a salut, cu palma pe AKM-ul pus de-a curmezişul peste piept, comandantul îşi tîrîia piciorul beteag, în urma lui, mai scîrbos ca Javert, lipăia ceistul. "Soldaţi, nu ştim ce se înîmplă", zise Arambaşa. "Cînd vom afla, vă vom informa şi pe voi. Pînă atunci, fiţi vigilenţi! Ochii în patru!" Ceistul nu se lăsă mai prejos şi croncăni şi el: "...avem informaţii că grupări de iredentişti şi oameni certaţi cu legea facilitează avansarea în trupul ţărişoarei noastre a bandelor maghiare. Nu uitaţi, noi sîntem aici de două mii de ani şi, vorba poetului, tot ce mişcă prin ţară e prietenul nostru şi duşmanul lor!" şi, scurt, s-au întors pe călcîie şi noi am rămas ca proştii, alături de locotenentul Teslici.
Aşa a început pentru mine Revoluţia.


În această vară, o doamnă a vîndut casa tatălui dumneaei. fotograful Emil Sârzea. Casa, pe undeva între bd. Mihalache şi bd. Kiseleff, a fost un fel de peşteră a lui Ali-Baba. Adică, plină de tot felul de gadgeturi şi mici nimicuri care m-au cucerit iremediabil. Cum casa trebuia eliberata, doamna cu pricina ne-a dat mina liberă să adunăm (aproape) tot ce ne-a plăcut. alături de cumnatul meu am scormonit, preţ de două zile acolo. Printre multe altele, am salvat citeva sacoşe cu fotografii si negative. Într-un plic cu fotografii, am gasit şi aceste imagini: din timpul Revoluţiei. Descoperirea imaginilor a reprezentat o fantastică incursiune în timp, în momentele acelui decembrie '89 şi a zilelor imediat de după...
Domnul Sârzea, autorul imaginilor, a fost un fotograf care lucra în studio, făcînd imagini cuminţi şi tihnite, în care vedeai copii, părinţi, diferiţi oameni... Uneori mai făcea şi reproduceri după tablouri ori desene. Tumultul schimbării şi fierberea socială din decembrie '89 l-au scos însă din casă. Un om care, la momentul respectiv, avea în jur de 60 de ani a renunţat curajos la siguranţa bulei de confort şi, cu un aparat mic, a ieşit să surprindă clipa magică a redeşteptării naţiei. Mulţumită lui, acum putem privi, cu ochii prezentului, imagini inedite din timpul fierberii ce a dus la răsturnarea ultimului dictator comunist din Europa...  




























joi, 13 iunie 2019

13 – 15 iunie 1990: t-zero al ticăloşiei pesediste


13 – 15 iunie 1990. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu, voi desluşi. E momentul în care a început să fermenteze OUG 13, expectorată de guvernul PSD în ianuarie 2017. E clipa în care Dragnea, a început să devină Dragnea, deşi era, a l’epoque, doar un buticar prizărit de ţară, fiu de miliţian, însurat, optim, cu o fiică de zarzavagii, şi pus pus pe căpătuială.
Dacă pare de mirare ceea ce am zis mai sus, voi explica.

Bunicuţa, Muşamaua KGB-istă sau oricum vreţi să-l mai numiţi pe Ion Ilici Iliescu, criminalul care a condamnat România la corupţie endemică şi jaf organizat, tocmai ieşise preşedinte în urma scrutinului din 20 mai 1990, din Duminica Orbului (predestinare? fatalitate? sincronicitate? coincidenţă nefericită?), cu un scor absolut incredibil: 85,1 %. Ceilalţi doi contracandidaţi fuseseră măturaţi la cele 10,6 procente obţinute de Radu Câmpeanu (PNL) şi 4,3 % obţinuţi de Ion Raţiu (PNŢ-CD).
Din 22 aprilie, în Bucureşti începuse Golaniada, cunoscută și sub denumirile de Fenomenul Piața Universității sau Manifestațiile din Piața Universității. Golaniada a fost, în esenţă, centrată în jurul Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care solicita “ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte...”
Cu o derulare de-a lungul a 53 de zile și adunând în jur de 50.000 de oameni în fiecare seară, Golaniada a fost, pînă în 2017, cel mai amplu protest din istoria României și cea mai mare manifestare anticomunistă din Europa de Est, de după căderea Cortinei de Fier. Nemulţumirile care au mobilizat oamenii în această manifestaţie-maraton au fost pricinuite de anunţarea candidaturii fostului activist nomenclaturist Ion Iliescu, deşi iniţial acesta, alături de FSN, anunţaseră că nu vor participa la alegeri, declarînd că doar vor pregăti tranziţia de la comunism totalitar la un sistem democratic pluripartit.
Totul a pornit de la o demonstraţie, cum erau, puzderie, prin Bucureştii acelor zile. Un grup a mers la TVR, cerînd să fie primit deoarece avea ceva important de zis. Aceştia voiau să arate poporului, prin mijlocirea Televiziunii Naţionale, cît de greşită este intenţia FSN-ului de a se transforma în partid. Cu o constantă politică de partizanat pentru partidul aflat la frîie, TVR a refuzat să îi primească pe protestatari. Drept pentru care aceştia au decis să producă un evenimet la care urma să vină TVR, dacă lor accesul nu le era permis în televiziune. Așa a apărut ideea blocării rondului de la Universitate, cu aproximativ 17-20 de oameni. Spre seară au venit la “Dunărea” două autobuze cu scutieri. Speriat de ce se putea întîmpla, Romulus Cristea (1), alături de un alt coleg de al său, a intrat în Universitate, la etajul 1, de unde emitea postul de radio FM “Fan Radio”, cu intenţia de a-l ruga pe DJ să anunțe pe post că au apărut din nou scutierii la Universitate, pentru prima dată după Revoluţie. Acesta însă i-a refuzat, motivînd prin faptul că, puţin mai devreme, o persoană cu un pistol în mînă, l-a amenințat că, daca le va permite să spună ceva la microfonul postului, va fi împuşcat.
Din fericire, în acea primă seară, cele doua autobuze cu scutieri s-au retras fără incidente. Dar atunci a început ceea ce s-a numit Prima Zonă Liberă de Neocomunism. În zilele care au urmat ocupării Pieței Universității, mii de oameni au demonstrat, zilnic, convinși de faptul că cei care preluaseră puterea doar mimau democrația, iar după revoluție nu se făcuse decât o rotație a cadrelor comuniste și securiste. Iliescu deja se înconjurase cu reprezentanți ai fostei nomenclaturi și, în afara câtorva măsuri populiste, luate de ochii lumii, nu se schimba nimic. În schimb, începuse prigoana opozanților lui Iliescu, se făceau arestări ilegale, erau expulzați cetățeni români care participau la demonstrațiile anti-FSN, Regele Mihai fusese împiedicat să intre în țară și posturile naționale de televiziune și radio erau folosit exclusiv în interesul Puterii neocomuniste al cărei exponent era Ion Iliescu.
La capătul celor 53 de zile de manifestaţii, în zorii zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au început să facă arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandînd lozincile: "IMGB face ordine!" și "Moarte intelectualilor!", "Noi muncim, nu gîndim!". Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins pînă în momentul cînd a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnînd o dubă albastră, din rezervorul căreia au luat benzină şi au făcut primele cocktailuri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarîm pe care le-au folosit drept proiectile. imediat, autobuzele au luat foc, iar TVR a lansat ştirea că au fost incendiate de protestatari, însă, ulterior, a apărut o înregistrare a generalului Mihai Chițac, în care acesta dădea ordin clar ca autobuzele să fie aprinse chiar de polițişti, pentru a justifica represiunea brutală. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața. De-a lungul întregii zile au avut loc, apoi, confruntări violente între manifestanți și poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
Seara, Iliescu a apărut la televiziune, unde a citit un comunicat prin care chema “toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii, pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atît de greu cucerită”. Imediat după acest apel, în acea seară, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi, din gara Motru, tot spre București.






Ajunși în Gara de Nord, la ora 4 dimineata, minerii conduși de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI și a altor servicii secrete și au fost orientați spre punctele nevralgice ale Capitalei. 
Un grup foarte mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național. Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților. O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroși profesori au fost bătuți, între ei se numără și profesorii de lingvistică Grigore Brîncuș și Petru Creția, acesta fiind agresat de indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au descoperit valută falsă, droguri și arme și de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.

Liderul studenților Marian Munteanu a fost bătut și aruncat apoi în fîntîna de la Universitate. Alți lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea romînă, autointitulată liberă. În cîteva ore Bucureștiul era complet pacificat și haosul a coborît pe străzile unde puterea era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI. 

Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine colorate au fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.
Minerii au plecat îndărăt după ce au bătut mii de oameni, vinovaţi de a avea barbă, ochelari, blugi sau fuste prea scurte. 
Înainte de a pleca, Iliescu le-a multumit frumos pentru că “au demonstrat că sînt oameni de nădejde, pe care te poţi bizui” etc.

Din acel moment, totul a devenit posibil. Iliescu, autodeclarîndu-şi crezul potrivit căruia voieşte să moară sărac (şi aproape) cinstit, a deschis, pentru clientela de partid, cutia cu bomboane. MArile privatizări şi marile tunuri, nu au fost decît urmări fireşti. Printre primele tunuri a fost BANCOREX.

România, liber la furat

BANCOREX a fost o bancă românească înființată în 1968 sub denumirea de „Banca Romînă de Comerț Exterior” (BRCE) și lichidată în 1999. Pînă să fie executată, BANCOREX a avut șase președinți: Vasile Voloseniuc, Dan Pascariu, Răzvan Temeșan (1992-1997), Florin Ionescu (1997-1998), Vlad Soare și Nicolae Dănilă. Potrivit unor informații, neconfirmate oficial niciodată, printre primii săi acționari s-au numărat și anumiți capi ai mafiei italiene din anturajul lui Licio Gelli, aflați în legatură cu gruparea Propaganda Due(2). Timp de peste două decenii, prin intermediul BRCE s-au derulat cele mai multe operațiuni comerciale speciale efectuate de regimul comunist.
După 1990, mii de muncitori care au lucrat în străinătate înainte de 1989 au încercat să-și retragă banii din conturile BANCOREX dar au constatat că nu mai exista nici un bănuţ în conturile lor. Mai mult, nici actele contabile din BANCOREX nu mai arătau exact ce sume aveau oamenii în conturi!
Pierderile BANCOREX au fost pricinuite de creditele nerambursate sau ilegale, s-au ridicat la suma de 2,4 miliarde de dolari, 7% din Produsul intern brut al României din acea vreme.
Pentru acoperirea prejudiciului a fost creeată o „taxă de solidaritate”, colectată din prețul combustibilului pentru autovehicule, în sumă de 10 euro pe tonă de carburant.
Politicienii, prin interpuși ce nu erau antreprenori sau oameni de afaceri în adevăratul sens al cuvîntului, birocraţii de rang înalt, liderii de sindicate, folosindu-se de puterea sau influența pe care o deţineau la acel moment, au folosit banca ca pe o vacă de muls, luînd credite de milioane de dolari cu garanții ridicole, iar în cazul neplății împrumutului, banca neavînd ce executa, un exemplu fiind S.AN.C.A- BANCOREX unde, un credit de 70 milioane dolari a fost garantat cu 136 bovine, utilaje și grajduri dezafectate ce nu puteau fi folosite! O altă metodă folosită de potentaţii momentului, cei mai mulți membri FSN/FDSN/PDSR/PSD, a fost luarea de împrumuturi cu dobîndă sub rata inflației, spre exemplu cînd dobînzile practicate de bănci erau de 80% se luau împrumuturi cu sub 18%, între 1996-1999 prețurile crescînd cu procente cuprinse între 40%-150%.
În perioada 1994 - 1996, Guvernul Văcăroiu a contractat diverse bunuri și servicii fictive, în valoare de cel puțin 30 milioane de dolari, banii fiind plătiți de BANCOREX. Adrian Costea, persoană cu dublă cetățenie, franceză și romînă, a servit ca partener de afaceri cu Romînia în aceste acțiuni. În timpul încheierii respectivelor contracte Adrian Costea era recunoscut ca fiind consilierul extraordinar al lui Ion Iliescu. De exemplu, pentru afacerea „Agroholding”, Costea a încasat de la Bacorex o sumă de 6 milioane de dolari americani pentru care urma să livreze motorină firmei Agroholding, livrare care nu a mai avut însă nicicînd loc, Costea dispărînd în ceaţă. Un alt tun a fost afacerea „Albumul”,  în martie 1995, la nici un an de la „dispariția” lui Costea cu un bacşiş de 6 milioane de dolari. Atunci, Viorel Hrebenciuc, din poziţia de secretar general al Guvernului Văcăroiu, a încheiat cu Adrian Costea un contract de editare al unui album despre Romînia - „Eternelle et fascinannte Roumanie”. Pentru această afacere, Costea a încasat 5,7 milioane de dolari pentru editarea albumului. O altă gaură neagră!
Într-o anchetă a Procuraturii franceze, s-a descoperit că o parte din dolarii primiți de Costea au fost virați în conturile din străinătate ale unor demnitari, pe vremea aceea ai FDSN, iar alţii au fost folosiți pentru deplasările sau cazările acestora. Printre demnitarii cu cont deschis și alimentat de Costea se afla și Iosif Boda, fost consilier prezidențial al lui Iliescu, coleg cu Costea.
Dintre potentaţii în conturile cărora au ajuns banii lui Costea se numără Adrian Năstase (prim-vicepreședinte FDSN), Viorel Hrebenciuc (deputat FDSN), Nicolae Văcăroiu (senator FDSN), Teodor Meleșcanu (președinte ApR), Iosif Boda (deputat ApR), Mircea Coșea (deputat, ex-ApR, ulterior în UFD), Răzvan Temeșan (fost director BANCOREX).

Un alt caz este cel al lui Gabriel Bivolaru, fost un deputat PDSR de Ialomița, în legislatura 1996-2000. Este fratele vitreg (după tată) al gurului MISA Gregorian Bivolaru.

În cele din urmă, la 22 martie 2004, Gabriel Bivolaru a fost condamnat la 5 ani de închisoare de Înalta Curte de Casație și Justiție, după un proces care a durat peste cinci ani. A fost găsit vinovat că a prejudiciat Banca Romînă de Dezvoltare cu 2.200 de miliarde de lei vechi. În același dosar au fost cercetate asociata și soția sa, Mona de Freitas, și Paula Monica Plazzotta, angajată a băncii la momentul devalizării și prietena apropiată a lui Bivolaru. Potrivit rechizitoriului, în perioada 1991-1994, Gabriel Bivolaru și Mona de Freitas au constituit 10 societăți comerciale în București, Eforie Nord, Sinaia și Ploiești, avîndu-l pe Bivolaru administrator. Cele 10 firme și-au deschis conturi la sucursalele BRD și BCR. În perioada martie-iunie 1992, Bivolaru, administrator al firmelor Atlas T&T, Belona și Union, a emis 25 de cecuri fără acoperire. În perioada decembrie 1994 - martie 1995, a mai întocmit 24 de ordine de plată false. El a contrafăcut ștampila BRD din București și semnătura administratorului de cont iar ordinele au fost transmise. Toate infracțiunile au fost realizate cu ajutorul Paulei Monica Plazzotta, referent la BRD, ulterior administrator de cont pentru toate cele 10 firme ale lui Bivolaru. Ordinele au fost folosite pentru încasarea banilor de la BRD Sinaia. În urma acestor operațiuni, Mona de Freitas și administratorul de cont de la bancă, Monica Plazzotta, au fugit din țară, singurul judecat fiind Bivolaru. În 2002 Bivolaru a mai emis alte 25 de cecuri fără acoperire. Sentința a fost dată la cîteva zile după acțiunea în forță a poliției și procuraturii împotriva MISA, organizația condusă de Gregorian Bivolaru, fratele lui Gabriel Bivolaru, fapt care a creat suspiciunea că s-a dorit crearea unei diversiuni. Gabriel Bivolaru a fost dat în urmărire generală în 24 martie fiind arestat la data de 1 aprilie 2004. Asta, în ciuda faptului că ancheta de cercetare penală a lui Gabriel Bivolaru începuse din 1996!
Este notabil însă momentul din 1997 cînd, conducerea PDSR, în frunte cu Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu și Miron Mitrea, s-a deplasat la Parchetul General, pentru a-l susține pe Gabriel Bivolaru, într-o acţiune menită să pună presiune pe decizia şi cercetarea procurorilor.

În afară de devalizarea BRD, Bivolaru a mai fost cercetat și pentru un prejudiciu de 700 milioane lei, creat societății „Drojdie de Panificație” din Țăndărei, unde FPS deținea 98% din acțiuni, precum și prejudicii create companiei Eforie SA din Constanța.
În 1997, ministrul justitiei din acea perioadă, Valeriu Stoica (PNL), a cerut Camerei Deputaților ridicarea imunității parlamentare și aprobarea reținerii, arestării, percheziționării și trimiterii în judecată a lui Bivolaru, învinuit pentru săvîrșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual, uz de fals, falsificarea de monede sau alte valori, precum și complicitate la folosirea cu rea-credință a bunurilor și creditelor societății. Cererea lui Stoica a fost respinsă la votul din Camera Deputaților atît în iunie 1997, cît și în septembrie 1998. Sună cunoscut? Vosganian, Tăriceanu...

La 26 septembrie 2003, prin contractul de vînzare-cumpărare încheiat cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), o companie de apartament, Cross Lander USA, condusă de americanul John Perez, devenea noul proprietar al uzinei Aro Cîmpulung Muscel în schimbul sumei de 153.000 de dolari. Guvernul Năstase, care conducea România la acea vreme, a anunţat tranzacţia ca pe un imens succes, o mutare care va salva uzina de la faliment. Realitatea a fost alta! Cine văzuse contractul şi cunoştea amănuntele afacerii putea să anticipeze cu uşurinţă ce va urma. Cross Lander USA era, de fapt, o firmă-fantomă, care îşi schimbase numele cu cîteva zile înainte de încheierea tranzacţiei. Suna pompos şi familiar, dar nu avea nicio legătură cu industria constructoare de maşini. Şi cu toate acestea, în contract se angaja să asigure în mod gratuit „know-how" în domeniul producţiei şi metodelor tehnologice. O firmă care practic nu exista, îşi oferea preţioasa „expertiză" unei uzine care fabrica maşini de aproape 50 de ani! Patronul, John Perez, un american cu origini cubaneze, fusese toată viaţa un dealer de automobile şi cultivase relaţii apropiate cu firmele de comerţ exterior ale României comuniste şi cu ofiţerii de Securitate care le controlau. Apariţia lui în privatizarea Aro nu era deloc întîmplătoare: prin contractul de vînzare-cumpărare, Cross Lander USA se angaja să facă investiţii de peste 2 milioane de dolari, să lanseze un nou model Aro şi, cel mai important, să facă dovada bonităţii într-un termen de 20 de zile printr-un aviz emis de Eximbank. Aceeaşi situaţie ca în recenta încercare de privatizare a Oltchim: dacă firma Cross Lander nu făcea dovada bonităţii în termenul stabilit, contractul era anulat, cum s-a întîmplat în cazul lui Dan Diaconescu. Numai că, în privinţa lui John Perez, Guvernul a fost mult mai îngăduitor. În toamna acelui an 2003 s-au semnat mai multe acte adiţionale prin care termenul de îndeplinire a condiţiilor era amînat, pînă cînd, la 6 ianuarie 2004, şeful APAPS, Ovidiu Muşetescu, a semnat actul final constatînd îndeplinirea promisiunilor prevăzute în contract. România asista, de fapt, la o privatizare făcută prin fraudă, întrucît Eximbank nu a emis niciodată vreo hîrtie care să ateste bonitate financiară a investitorului John Perez.
Ovidiu Muşetescu a murit în anul 2009 şi nu a fost niciodată tras la răspundere.

Şi lista continuă... Mizeriile lui Voiculescu, Patriciu, Vosganian, Ponta-Şova... Voiculescu a apucat să facă un stagiu la închisoare, la fel şi Năstase. Sejururi, din păcate, prea mici faţă de ticăloşiile lor. Iar prejudiuciile, evident, au rămas nerecuperate... Acum Mazăre şi Dragnea sînt în puşcărie, cu nişte condamnări ridicole faţă de răul făcut. Iar principalul păpuşar, Ion Iliescu, este în continuare liber. Nu pot decît să mă rog pentru sănătatea lui, urîndu-i să apuce, totuşi, să intre în închisoare. Deoarece, el este vinovatul principal!
Acestea, toate, au fost posibile după momentul acela îngrozitor din 13-15 iunie!



(1)    Cristea, Romulus - Piața Universității 1990, Editura Foc Filocalia & Karta Graphic, 2007
(2)    Propaganda Due (P2) este numele unei Loji Masonice secrete din Italia. Loja a funcționat sub jurisdicția Marelui Orient al Italiei în perioada 1945 - 1976 (cînd a fost scoasă în afara legii), devenind între anii 1976 - 1981 o lojă pseudomasonică, o societate secretă (în contradicție cu Constituția italiană ce interzice lojile secrete). Propaganda Due era după cum îi spune și numele o lojă masonică de propagandă, în cadrul P2 au fost înscriși scriitori, jurnaliști, muzicieni, în general oameni care puteau să promoveze scopul lojii în lume. Mulți politicieni puternici ai Italiei au făcut parte din P2, inclusiv diverși membri ai guvernului, iar din anii ’50 loja a fost infiltrată în mafia. Atît premierul Silvio Berlusconi cît și capii serviciilor secrete italiene au fost membri P2.