joi, 13 iunie 2019

13 – 15 iunie 1990: t-zero al ticăloşiei pesediste


13 – 15 iunie 1990. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu, voi desluşi. E momentul în care a început să fermenteze OUG 13, expectorată de guvernul PSD în ianuarie 2017. E clipa în care Dragnea, a început să devină Dragnea, deşi era, a l’epoque, doar un buticar prizărit de ţară, fiu de miliţian, însurat, optim, cu o fiică de zarzavagii, şi pus pus pe căpătuială.
Dacă pare de mirare ceea ce am zis mai sus, voi explica.

Bunicuţa, Muşamaua KGB-istă sau oricum vreţi să-l mai numiţi pe Ion Ilici Iliescu, criminalul care a condamnat România la corupţie endemică şi jaf organizat, tocmai ieşise preşedinte în urma scrutinului din 20 mai 1990, din Duminica Orbului (predestinare? fatalitate? sincronicitate? coincidenţă nefericită?), cu un scor absolut incredibil: 85,1 %. Ceilalţi doi contracandidaţi fuseseră măturaţi la cele 10,6 procente obţinute de Radu Câmpeanu (PNL) şi 4,3 % obţinuţi de Ion Raţiu (PNŢ-CD).
Din 22 aprilie, în Bucureşti începuse Golaniada, cunoscută și sub denumirile de Fenomenul Piața Universității sau Manifestațiile din Piața Universității. Golaniada a fost, în esenţă, centrată în jurul Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care solicita “ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte...”
Cu o derulare de-a lungul a 53 de zile și adunând în jur de 50.000 de oameni în fiecare seară, Golaniada a fost, pînă în 2017, cel mai amplu protest din istoria României și cea mai mare manifestare anticomunistă din Europa de Est, de după căderea Cortinei de Fier. Nemulţumirile care au mobilizat oamenii în această manifestaţie-maraton au fost pricinuite de anunţarea candidaturii fostului activist nomenclaturist Ion Iliescu, deşi iniţial acesta, alături de FSN, anunţaseră că nu vor participa la alegeri, declarînd că doar vor pregăti tranziţia de la comunism totalitar la un sistem democratic pluripartit.
Totul a pornit de la o demonstraţie, cum erau, puzderie, prin Bucureştii acelor zile. Un grup a mers la TVR, cerînd să fie primit deoarece avea ceva important de zis. Aceştia voiau să arate poporului, prin mijlocirea Televiziunii Naţionale, cît de greşită este intenţia FSN-ului de a se transforma în partid. Cu o constantă politică de partizanat pentru partidul aflat la frîie, TVR a refuzat să îi primească pe protestatari. Drept pentru care aceştia au decis să producă un evenimet la care urma să vină TVR, dacă lor accesul nu le era permis în televiziune. Așa a apărut ideea blocării rondului de la Universitate, cu aproximativ 17-20 de oameni. Spre seară au venit la “Dunărea” două autobuze cu scutieri. Speriat de ce se putea întîmpla, Romulus Cristea (1), alături de un alt coleg de al său, a intrat în Universitate, la etajul 1, de unde emitea postul de radio FM “Fan Radio”, cu intenţia de a-l ruga pe DJ să anunțe pe post că au apărut din nou scutierii la Universitate, pentru prima dată după Revoluţie. Acesta însă i-a refuzat, motivînd prin faptul că, puţin mai devreme, o persoană cu un pistol în mînă, l-a amenințat că, daca le va permite să spună ceva la microfonul postului, va fi împuşcat.
Din fericire, în acea primă seară, cele doua autobuze cu scutieri s-au retras fără incidente. Dar atunci a început ceea ce s-a numit Prima Zonă Liberă de Neocomunism. În zilele care au urmat ocupării Pieței Universității, mii de oameni au demonstrat, zilnic, convinși de faptul că cei care preluaseră puterea doar mimau democrația, iar după revoluție nu se făcuse decât o rotație a cadrelor comuniste și securiste. Iliescu deja se înconjurase cu reprezentanți ai fostei nomenclaturi și, în afara câtorva măsuri populiste, luate de ochii lumii, nu se schimba nimic. În schimb, începuse prigoana opozanților lui Iliescu, se făceau arestări ilegale, erau expulzați cetățeni români care participau la demonstrațiile anti-FSN, Regele Mihai fusese împiedicat să intre în țară și posturile naționale de televiziune și radio erau folosit exclusiv în interesul Puterii neocomuniste al cărei exponent era Ion Iliescu.
La capătul celor 53 de zile de manifestaţii, în zorii zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au început să facă arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandînd lozincile: "IMGB face ordine!" și "Moarte intelectualilor!", "Noi muncim, nu gîndim!". Cu toate astea s-au retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției. La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins pînă în momentul cînd a izbucnit un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat răsturnînd o dubă albastră, din rezervorul căreia au luat benzină şi au făcut primele cocktailuri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarîm pe care le-au folosit drept proiectile. imediat, autobuzele au luat foc, iar TVR a lansat ştirea că au fost incendiate de protestatari, însă, ulterior, a apărut o înregistrare a generalului Mihai Chițac, în care acesta dădea ordin clar ca autobuzele să fie aprinse chiar de polițişti, pentru a justifica represiunea brutală. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața. De-a lungul întregii zile au avut loc, apoi, confruntări violente între manifestanți și poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI.
Seara, Iliescu a apărut la televiziune, unde a citit un comunicat prin care chema “toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii, pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atît de greu cucerită”. Imediat după acest apel, în acea seară, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi, din gara Motru, tot spre București.






Ajunși în Gara de Nord, la ora 4 dimineata, minerii conduși de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI și a altor servicii secrete și au fost orientați spre punctele nevralgice ale Capitalei. 
Un grup foarte mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național. Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților. O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroși profesori au fost bătuți, între ei se numără și profesorii de lingvistică Grigore Brîncuș și Petru Creția, acesta fiind agresat de indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au descoperit valută falsă, droguri și arme și de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.

Liderul studenților Marian Munteanu a fost bătut și aruncat apoi în fîntîna de la Universitate. Alți lideri au avut o soartă asemănătoare. Un alt grup a ocupat Televiziunea romînă, autointitulată liberă. În cîteva ore Bucureștiul era complet pacificat și haosul a coborît pe străzile unde puterea era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI. 

Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine colorate au fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.
Minerii au plecat îndărăt după ce au bătut mii de oameni, vinovaţi de a avea barbă, ochelari, blugi sau fuste prea scurte. 
Înainte de a pleca, Iliescu le-a multumit frumos pentru că “au demonstrat că sînt oameni de nădejde, pe care te poţi bizui” etc.

Din acel moment, totul a devenit posibil. Iliescu, autodeclarîndu-şi crezul potrivit căruia voieşte să moară sărac (şi aproape) cinstit, a deschis, pentru clientela de partid, cutia cu bomboane. MArile privatizări şi marile tunuri, nu au fost decît urmări fireşti. Printre primele tunuri a fost BANCOREX.

România, liber la furat

BANCOREX a fost o bancă românească înființată în 1968 sub denumirea de „Banca Romînă de Comerț Exterior” (BRCE) și lichidată în 1999. Pînă să fie executată, BANCOREX a avut șase președinți: Vasile Voloseniuc, Dan Pascariu, Răzvan Temeșan (1992-1997), Florin Ionescu (1997-1998), Vlad Soare și Nicolae Dănilă. Potrivit unor informații, neconfirmate oficial niciodată, printre primii săi acționari s-au numărat și anumiți capi ai mafiei italiene din anturajul lui Licio Gelli, aflați în legatură cu gruparea Propaganda Due(2). Timp de peste două decenii, prin intermediul BRCE s-au derulat cele mai multe operațiuni comerciale speciale efectuate de regimul comunist.
După 1990, mii de muncitori care au lucrat în străinătate înainte de 1989 au încercat să-și retragă banii din conturile BANCOREX dar au constatat că nu mai exista nici un bănuţ în conturile lor. Mai mult, nici actele contabile din BANCOREX nu mai arătau exact ce sume aveau oamenii în conturi!
Pierderile BANCOREX au fost pricinuite de creditele nerambursate sau ilegale, s-au ridicat la suma de 2,4 miliarde de dolari, 7% din Produsul intern brut al României din acea vreme.
Pentru acoperirea prejudiciului a fost creeată o „taxă de solidaritate”, colectată din prețul combustibilului pentru autovehicule, în sumă de 10 euro pe tonă de carburant.
Politicienii, prin interpuși ce nu erau antreprenori sau oameni de afaceri în adevăratul sens al cuvîntului, birocraţii de rang înalt, liderii de sindicate, folosindu-se de puterea sau influența pe care o deţineau la acel moment, au folosit banca ca pe o vacă de muls, luînd credite de milioane de dolari cu garanții ridicole, iar în cazul neplății împrumutului, banca neavînd ce executa, un exemplu fiind S.AN.C.A- BANCOREX unde, un credit de 70 milioane dolari a fost garantat cu 136 bovine, utilaje și grajduri dezafectate ce nu puteau fi folosite! O altă metodă folosită de potentaţii momentului, cei mai mulți membri FSN/FDSN/PDSR/PSD, a fost luarea de împrumuturi cu dobîndă sub rata inflației, spre exemplu cînd dobînzile practicate de bănci erau de 80% se luau împrumuturi cu sub 18%, între 1996-1999 prețurile crescînd cu procente cuprinse între 40%-150%.
În perioada 1994 - 1996, Guvernul Văcăroiu a contractat diverse bunuri și servicii fictive, în valoare de cel puțin 30 milioane de dolari, banii fiind plătiți de BANCOREX. Adrian Costea, persoană cu dublă cetățenie, franceză și romînă, a servit ca partener de afaceri cu Romînia în aceste acțiuni. În timpul încheierii respectivelor contracte Adrian Costea era recunoscut ca fiind consilierul extraordinar al lui Ion Iliescu. De exemplu, pentru afacerea „Agroholding”, Costea a încasat de la Bacorex o sumă de 6 milioane de dolari americani pentru care urma să livreze motorină firmei Agroholding, livrare care nu a mai avut însă nicicînd loc, Costea dispărînd în ceaţă. Un alt tun a fost afacerea „Albumul”,  în martie 1995, la nici un an de la „dispariția” lui Costea cu un bacşiş de 6 milioane de dolari. Atunci, Viorel Hrebenciuc, din poziţia de secretar general al Guvernului Văcăroiu, a încheiat cu Adrian Costea un contract de editare al unui album despre Romînia - „Eternelle et fascinannte Roumanie”. Pentru această afacere, Costea a încasat 5,7 milioane de dolari pentru editarea albumului. O altă gaură neagră!
Într-o anchetă a Procuraturii franceze, s-a descoperit că o parte din dolarii primiți de Costea au fost virați în conturile din străinătate ale unor demnitari, pe vremea aceea ai FDSN, iar alţii au fost folosiți pentru deplasările sau cazările acestora. Printre demnitarii cu cont deschis și alimentat de Costea se afla și Iosif Boda, fost consilier prezidențial al lui Iliescu, coleg cu Costea.
Dintre potentaţii în conturile cărora au ajuns banii lui Costea se numără Adrian Năstase (prim-vicepreședinte FDSN), Viorel Hrebenciuc (deputat FDSN), Nicolae Văcăroiu (senator FDSN), Teodor Meleșcanu (președinte ApR), Iosif Boda (deputat ApR), Mircea Coșea (deputat, ex-ApR, ulterior în UFD), Răzvan Temeșan (fost director BANCOREX).

Un alt caz este cel al lui Gabriel Bivolaru, fost un deputat PDSR de Ialomița, în legislatura 1996-2000. Este fratele vitreg (după tată) al gurului MISA Gregorian Bivolaru.

În cele din urmă, la 22 martie 2004, Gabriel Bivolaru a fost condamnat la 5 ani de închisoare de Înalta Curte de Casație și Justiție, după un proces care a durat peste cinci ani. A fost găsit vinovat că a prejudiciat Banca Romînă de Dezvoltare cu 2.200 de miliarde de lei vechi. În același dosar au fost cercetate asociata și soția sa, Mona de Freitas, și Paula Monica Plazzotta, angajată a băncii la momentul devalizării și prietena apropiată a lui Bivolaru. Potrivit rechizitoriului, în perioada 1991-1994, Gabriel Bivolaru și Mona de Freitas au constituit 10 societăți comerciale în București, Eforie Nord, Sinaia și Ploiești, avîndu-l pe Bivolaru administrator. Cele 10 firme și-au deschis conturi la sucursalele BRD și BCR. În perioada martie-iunie 1992, Bivolaru, administrator al firmelor Atlas T&T, Belona și Union, a emis 25 de cecuri fără acoperire. În perioada decembrie 1994 - martie 1995, a mai întocmit 24 de ordine de plată false. El a contrafăcut ștampila BRD din București și semnătura administratorului de cont iar ordinele au fost transmise. Toate infracțiunile au fost realizate cu ajutorul Paulei Monica Plazzotta, referent la BRD, ulterior administrator de cont pentru toate cele 10 firme ale lui Bivolaru. Ordinele au fost folosite pentru încasarea banilor de la BRD Sinaia. În urma acestor operațiuni, Mona de Freitas și administratorul de cont de la bancă, Monica Plazzotta, au fugit din țară, singurul judecat fiind Bivolaru. În 2002 Bivolaru a mai emis alte 25 de cecuri fără acoperire. Sentința a fost dată la cîteva zile după acțiunea în forță a poliției și procuraturii împotriva MISA, organizația condusă de Gregorian Bivolaru, fratele lui Gabriel Bivolaru, fapt care a creat suspiciunea că s-a dorit crearea unei diversiuni. Gabriel Bivolaru a fost dat în urmărire generală în 24 martie fiind arestat la data de 1 aprilie 2004. Asta, în ciuda faptului că ancheta de cercetare penală a lui Gabriel Bivolaru începuse din 1996!
Este notabil însă momentul din 1997 cînd, conducerea PDSR, în frunte cu Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu și Miron Mitrea, s-a deplasat la Parchetul General, pentru a-l susține pe Gabriel Bivolaru, într-o acţiune menită să pună presiune pe decizia şi cercetarea procurorilor.

În afară de devalizarea BRD, Bivolaru a mai fost cercetat și pentru un prejudiciu de 700 milioane lei, creat societății „Drojdie de Panificație” din Țăndărei, unde FPS deținea 98% din acțiuni, precum și prejudicii create companiei Eforie SA din Constanța.
În 1997, ministrul justitiei din acea perioadă, Valeriu Stoica (PNL), a cerut Camerei Deputaților ridicarea imunității parlamentare și aprobarea reținerii, arestării, percheziționării și trimiterii în judecată a lui Bivolaru, învinuit pentru săvîrșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals intelectual, uz de fals, falsificarea de monede sau alte valori, precum și complicitate la folosirea cu rea-credință a bunurilor și creditelor societății. Cererea lui Stoica a fost respinsă la votul din Camera Deputaților atît în iunie 1997, cît și în septembrie 1998. Sună cunoscut? Vosganian, Tăriceanu...

La 26 septembrie 2003, prin contractul de vînzare-cumpărare încheiat cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), o companie de apartament, Cross Lander USA, condusă de americanul John Perez, devenea noul proprietar al uzinei Aro Cîmpulung Muscel în schimbul sumei de 153.000 de dolari. Guvernul Năstase, care conducea România la acea vreme, a anunţat tranzacţia ca pe un imens succes, o mutare care va salva uzina de la faliment. Realitatea a fost alta! Cine văzuse contractul şi cunoştea amănuntele afacerii putea să anticipeze cu uşurinţă ce va urma. Cross Lander USA era, de fapt, o firmă-fantomă, care îşi schimbase numele cu cîteva zile înainte de încheierea tranzacţiei. Suna pompos şi familiar, dar nu avea nicio legătură cu industria constructoare de maşini. Şi cu toate acestea, în contract se angaja să asigure în mod gratuit „know-how" în domeniul producţiei şi metodelor tehnologice. O firmă care practic nu exista, îşi oferea preţioasa „expertiză" unei uzine care fabrica maşini de aproape 50 de ani! Patronul, John Perez, un american cu origini cubaneze, fusese toată viaţa un dealer de automobile şi cultivase relaţii apropiate cu firmele de comerţ exterior ale României comuniste şi cu ofiţerii de Securitate care le controlau. Apariţia lui în privatizarea Aro nu era deloc întîmplătoare: prin contractul de vînzare-cumpărare, Cross Lander USA se angaja să facă investiţii de peste 2 milioane de dolari, să lanseze un nou model Aro şi, cel mai important, să facă dovada bonităţii într-un termen de 20 de zile printr-un aviz emis de Eximbank. Aceeaşi situaţie ca în recenta încercare de privatizare a Oltchim: dacă firma Cross Lander nu făcea dovada bonităţii în termenul stabilit, contractul era anulat, cum s-a întîmplat în cazul lui Dan Diaconescu. Numai că, în privinţa lui John Perez, Guvernul a fost mult mai îngăduitor. În toamna acelui an 2003 s-au semnat mai multe acte adiţionale prin care termenul de îndeplinire a condiţiilor era amînat, pînă cînd, la 6 ianuarie 2004, şeful APAPS, Ovidiu Muşetescu, a semnat actul final constatînd îndeplinirea promisiunilor prevăzute în contract. România asista, de fapt, la o privatizare făcută prin fraudă, întrucît Eximbank nu a emis niciodată vreo hîrtie care să ateste bonitate financiară a investitorului John Perez.
Ovidiu Muşetescu a murit în anul 2009 şi nu a fost niciodată tras la răspundere.

Şi lista continuă... Mizeriile lui Voiculescu, Patriciu, Vosganian, Ponta-Şova... Voiculescu a apucat să facă un stagiu la închisoare, la fel şi Năstase. Sejururi, din păcate, prea mici faţă de ticăloşiile lor. Iar prejudiuciile, evident, au rămas nerecuperate... Acum Mazăre şi Dragnea sînt în puşcărie, cu nişte condamnări ridicole faţă de răul făcut. Iar principalul păpuşar, Ion Iliescu, este în continuare liber. Nu pot decît să mă rog pentru sănătatea lui, urîndu-i să apuce, totuşi, să intre în închisoare. Deoarece, el este vinovatul principal!
Acestea, toate, au fost posibile după momentul acela îngrozitor din 13-15 iunie!



(1)    Cristea, Romulus - Piața Universității 1990, Editura Foc Filocalia & Karta Graphic, 2007
(2)    Propaganda Due (P2) este numele unei Loji Masonice secrete din Italia. Loja a funcționat sub jurisdicția Marelui Orient al Italiei în perioada 1945 - 1976 (cînd a fost scoasă în afara legii), devenind între anii 1976 - 1981 o lojă pseudomasonică, o societate secretă (în contradicție cu Constituția italiană ce interzice lojile secrete). Propaganda Due era după cum îi spune și numele o lojă masonică de propagandă, în cadrul P2 au fost înscriși scriitori, jurnaliști, muzicieni, în general oameni care puteau să promoveze scopul lojii în lume. Mulți politicieni puternici ai Italiei au făcut parte din P2, inclusiv diverși membri ai guvernului, iar din anii ’50 loja a fost infiltrată în mafia. Atît premierul Silvio Berlusconi cît și capii serviciilor secrete italiene au fost membri P2.



sâmbătă, 26 ianuarie 2019

E iarnă… Încă!


Ice ice baby
Ice ice baby
All right stop
Collaborate and listen
Ice is back
Vanilla Ice





















Cu trosnet prelung şi dureros, copacii se rup sub apăsarea gheţii. Se aude cam ca trosnetul de os rupt, după care şuieră o şfichiuire a aerului şi, în final răsună bufnitura de asfalt. Ori, de cîte vreo maşină, nefericit parcată sub arborele betegit. Apoi, ca un ecou se mai aud cioburile de gheaţă cum se împrăştie pe jos. Un boschetar ciuleşte urechea: “…mare nenorocire. S-au rupt nu ştiu cîţi copaci. Au căzut şi pe maşini. Dar e şi o parte bună: am adunat lemne, să mă ţină ceva vreme şi nimeni nu mi-a zis nimic”.
Printre felinare, ţurţurii arată ca într-o feerie cu muzica din “Spărgătorul de nuci”. Mai puţin feeric va fi pentru şoferii care-şi vor găsi maşinile îndoite de crengi…
Pînă la urmă însă, vorba unui clasic în viaţă: iarna nu-I ca vara…

marți, 21 august 2018

...pro memoria


Cehoslovacia, 1968. În primăvară, odată cu sosirea lui Alexander Dubček la putere, a venit şi PRIMĂVARA DE LA PRAGA. Primăvară care a durat pînă în 20 august cînd, sub bagheta Moscovei, statele Pactului de la Varşovia, mai puţin Albania şi România, au invadat Cehoslovacia.

Începutul anilor '60. Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o dificilă perioadă de criză economică, care, într-un final, a provocat înlocuirea lui Antonín Novotný din postul de conducere a Partidului Comunist din Cehoslovacia. Rămas fără susținere în cadrul CC al PCC, la 4 ianuarie 1968 Novotny a fost nevoit să demisioneze atît din funcția de prim-secretar al partidului cît şi din cea de președinte al Republicii. Locul său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniștilor reformiști. Odată ajuns la pupitrul de comandă, Dubček a lansat, în aprilie, un program de liberalizări și reforme care au inclus, printre altele, o mai mare libertate a presei și pluripartitismul. De asemeni, programul lui Dubček prevedea planurile de federalizare a Cehoslovaciei în două națiuni, cu drepturi egale.
Alexander Dubček
Iniţial, programul avea în vedere, în mod explicit, că aceste reforme urmau să aibă loc sub conducerea PCC. Totuşi, la presiunile populare, au apărut modificări de parcurs. O sumă întreagă de acțiuni, percepute ca radicale pentru acea perioadă, au luat naştere. Astfel, în presă au apărut declarații antisovietice; Social Democrații au început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Ca răspuns, comuniştii duri din Cehoslovacia au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o conducere moderată a partidului, anunțând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare și va fi ales un nou Comitet Central.
Evenimentele din Cehoslovacia au trezit nelinişti profunde în sînul Pactului de la Varşovia şi, în mod special în URSS, care percepea exemplul Cehoslovaciei ca un ferment de disoluţie a unităţii blocului comunist. Neliniştită, conducerea sovietică a încercat mai întîi să oprească schimbările din Cehoslovacia prin discuţii. Prin urmare, cîteva runde bilaterale s-au purtat în luna iulie la Čierna nad Tisou, în apropierea graniței slovaco-sovietice. Cu prilejul discuțiilor, Dubček a susținut programul reformist al PCC, totodată reconfirmînd adeziunea la Pactul de la Varşovia.
Trebuie notat faptul că influenţa în conducerea PCC era împărțită între reformatorii Josef Smrkovský, Oldřich Černík și František Kriegel, care îl sprijineau pe Dubček, și conservatorii Vasil Biľak, Drahomír Kolder și Oldřich Švestka, care în mod făţiş erau anti-reformişti.
La începutul lunii august, delegaţi ai URSS, RDG, ai Poloniei, Ungariei şi Bulgariei s-au întîlnit cu reprezentanţii Cehoslovacei s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat Declarația de la Bratislava. Documentul reconfirma “atașamentul nemăsurat față de doctrina marxist-leninistă” și declara război împotriva ideologiei "burghezo-moșierești" și a tuturor forțelor "antisocialiste". Prin urmare, URSS și-a marcat teritoriul şi şi-a afirmat “hotărîrea de a interveni în orice țară a Pactului de la Varșovia”, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.
Leonid Brejnev
Această politică a URSS, de a cere guvernelor din statele-satelit să își subordoneze propriile interese naționale intereselor Blocului Comunist, chiar şi prin acțiuni militare, dacă era necesar, a devenit ulterior cunoscută sub denumirea de Doctrina Brejnev.
Agresivi, sovieticii înfuriaţi de reformele cehoslovace au pus în practică invadarea țării. Astfel, în noaptea de 20-21 august 1968, masive forțe militare din URSS, RDG, Polonia, Ungaria și Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Peste 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile Cehoslovaciei, beneficiind de suportul unui mare număr de trupe de infanterie, apreciat la 600.000 de soldați.
De-a lungul atacului armat, 72 de cehi și slovaci au fost uciși și alte sute au fost răniți. Alexander Dubček a cerut populației să nu opună rezistență armată. Deîndată ce trupele sovietice au intrat în Praga, a fost arestat și dus la Moscova într-un avion militar sovietic, alături de alți membri ai PCC, susținători ai reformelor. Drept reacţie, populația Cehoslovaciei a recurs la acte de rezistență nonviolentă. În Praga și alte orașe, atît cehii, cît și slovacii i-au întâmpinat pe soldații Pactului de la Varșovia cu argumente și reproșuri.
De asemeni, invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistență, inlusiv mâncare și apă. Pancartele și graffitiurile apătute pe zidurile oraşelor denunțau invadatorii, liderii sovietici și colaboratorii suspectați. Peste tot erau purtate fotografii ale lui Dubček și Svoboda. Această formă de rezistență întâmpinată a determinat Uniunea Sovietică să abandoneze planurile inițiale de a-l elimina pe Dubček. El a fost arestat și dus la Moscova pentru negocieri unde, s-a stabilit că Dubček își va putea păstra prerogativele în cadrul Partidului Comunist și că se va putea continua un program de reforme moderate. Ocupația a determinat un val masiv de emigrație (estimat la peste 70.000 de oameni, imediat în primele luni, ajungînd ulterior la o cifră totală de 300.000), în general, oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora Vestul le-a permis șederea și unde aceştia s-au integrat fără probleme.
Pe 16 ianuarie 1969, în semn de protest față de noua suprimare a liberei exprimări, studentul Jan Palach și-a dat foc în Piața Wenceslav (Václavské náměstí) din Praga.
Jan Palach
În aprilie 1969, Dubček a fost înlocuit din funcția de Prim Secretar cu Gustáv Husák. Husák a anulat reformele lui Dubček și a epurat partidul, curăţîndu-l de toţi membrii reformişti.

marți, 3 iulie 2018

duminică, 27 mai 2018

Azi noapte l-am visat pe domnul Creangă


Azi noapte l-am visat pe domnul Creangă. Eram în redacţie, la Casa Scînteii, corp C, etaj 4, în biroul pe care domnul Creangă îl împărţea cu nea Perşinaru, cu Stelică Boşman, cu nea Puiu şi cu nea Matei.
Deşi visul se petrecea în anii ’90 (după vorbă, după port...), problemele pe care le simţeam erau cele de acum (Dragnea, doamna Veorica, madam Leocadia, coana Lia-Olguţa...).
Si la un momentdat, vorbind cu domnul Creangă, mi-am exprimat nedumerirea că, un coleg de-al nostru, urecheat şi cu ochii apropiaţi, mare ţărănist, îi cîntă-n drîmbă lui Tăriceanu şi Dragnea. Cum adică? Eşti ţărănist, eşti omniprezent la sediul PNŢ-CD şi ai bătut potecă între Piaţa Rosetti şi Casa Scînteii, orice fîs de la ţărănişti devenind tornadă la “România liberă” şi, brusc, te verşi apoi în galantarul pesedeului?
Domnul Creangă m-a privit tăcut şi, apoi a zis: “Sîntem ceea ce mîncăm”.  În primul moment nu am înţeles. Apoi, m-am dumirit. Ca valoare sîntem invers proporţionali preţului concesiilor pe care sîntem dispuşi să le facem.
Hai la amanetu’ de conştiinţă. Azi o cumpărăm la kil’! Şi dup’aia, mergeţi să vă luaţi o shaorma. Cu de toate! Ca politica din PSD!

vineri, 4 mai 2018

#SÎNTDECREŢEL


Scrisoare către doamna Mara Mareş


Sint decreţel. Pe mine şi pe colegii de generaţie, Ceauşescu ne voia “oameni noi”.
Ca decreţel am prins, în anii ’80, învăţatul la lumînare, fiindcă Partidul decidea să taie lumina din cartiere, spre a face economii. Am prins “cartela” de zahăr şi ulei, am prins cozile, tupilate pe străzi lăturalnice, pentru tacîmuri de pui sau două pachete de unt. Am prins criza hîrtiei igienice, cînd a te şterge la cur echivala cu un lux pe care nu toţi muritorii şi-l permiteau.  Am prins raţia de benzină, dreptul de a umple lunar doar o jumătate de rezervor. Am prins cozi la benzină care începeau de la Piaţa Muncii şi se şerpuiau, vreme de mai multe zile, pînă la benzinăria de bulevardul Leontin Sălăjan. Am prins, cîţiva ani mai tîrziu, schimbarea numelui bulevardului "Sălăjan" în "Nicolae Grigorescu". Şi am prins schimbarea numelui benzinăriei, din "PECO" în "OMV".
Am prins, ca mulţi alţi decreţei, Revoluţia în armată şi, de asemeni, am prins mineriada, tot ca soldat. Mulţi oameni, apropiaţi mie, mulţi dintre ei, de asemeni, decreţei, au fost stîlciţi în bătaie în 13 – 15 iunie. Vina lor era că aveau plete / ochelari / bărbi. Erau elementele negative, înfierate de Darie Novăceanu şi Sergiu Andon în Adevărul.
Am prins, ca decreţel, alegerile din Duminica Orbului cînd, un electorat imbecilizat de 45 de ani de comunism a votat 85 % "Ion Iliescu". Si apoi, ca decreţel, am plecat în Franţa. De unde, cu inimă strînsă, totuşi, m-am întors. M-am întors, pentru a face presă. Pentru a schimba gindirea celor 85 % care îl votaseră pe Iliescu. M-am întors pentru a milita. Pentru a protesta. Pentru a combate. Şi pentru a urî sincer FSN-ul.
Într-adevăr, ca decreţel, am avut şi satisafacţii. Am băut prima "Coca Cola" făcută în România şi, în ’93 am fumat primele ţigări de contrabandă, nişte Assos aduse prin mişculaţii gîndite de un general, şef al Gărzii Financiare la acea vreme. Şi, ca decreţel, am văzut cum se naşte publicitatea în România, scornită tot de nişte decreţei, crescînd apoi spectaculos şi palpitant, ca în serialele SF de pe Netflix.
Eu, Decreţelul, am prins prima alternare a puterii şi, alături de alti colegi decreţei, am băut şampanie "Angelli" în redacţia României libere cînd Iliescu a pierdut puterea în faţa lui Constantinescu. La sfîrşitul anilor ’90 am strîns iar din dinţi, am înjurat, şi, în final am început prima publicaţie on-line, la Maronet, unde am făcut bancuri pe seama lui Nea Nelu, dar nu numai, luînd la ochi şi derapajele liberalului Remeş, ale ţărănistului (pe-atunci ) Ciorbea şi ale ulterior-doborîtului-de-sistem Constantinescu. Şi într-un exerciţiu de igienă psihică, zilnic îmi depuneam fierea strînsă peste noapte şi furiile anti-sistem, în pamflete numite “Migrena de dimineaţă”.
Ca decreţel m-am speriat, recunosc, în 2000 cînd, în turul al doilea al prezidenţialelor, a ajuns CV Tudor şi Ion Iliescu. Şi apoi, după victoria lui Iliescu, cu Năstase la Guvern, am urît consecvent şi în crescendo FDSN-ul, născut din FSN şi zămislitor de PDSR, schiţa mai veche a PSD.
Anii 2000 au adus alte distracţii pentru noi, decreţeii. Corporaţii, PR, NATO şi UE, o şansă şi un nou zîmbet. Pe de altă parte, Năstase semnase contractul cu Bechtel pentru autostrada spre Vest şi, ca decreţel visător ce mă aflam, mă şi vedeam ajungînd, ca într-o telenovelă, în şase ore de la Bucureşti la Arad...
Apoi lucrurile s-au înghesuit, s-au lungit, s-au concentrat şi s-au diluat, ca o homeopatică metodă de a priza realitatea şi, am mers tiptil prin criza din 2008, cu capul băgat între umerii ridicaţi pînă hăt, spre 2012. Drumurile urbane au devenit prea-pline de ambuteiajele maşinilor decreţeilor, care începuseră să-şi ducă copiii la grădiniţe/şcoli.
Din generaţia mea de decreţei, mulţi au ajuns ca soldaţii răpuşi prin bătălii, să jaloneze drumurile anilor. Ciortan, ziarist şi decreţel, a sfîrşit cu un infarct. Iordache, ziarist şi decreţel, a terminat cu insuficienţă hepatică. Moldovan, ziarist şi decreţel, a murit tot de-un infarct. Popa, ziarist şi decreţel, a murit de insuficienţă renală şi hepatică. Penu, decreţică şi ziaristă, a sfîrşit şi ea. Si lista poate continua.
S-ar putea să nu mai fim prea “funny” acum. Admit. Dar, faptul că la un momentdat am ales să răminem în România, pe cuvint, e dovada celui mai bun şi profund umor!