duminică, 27 mai 2018

Azi noapte l-am visat pe domnul Creangă


Azi noapte l-am visat pe domnul Creangă. Eram în redacţie, la Casa Scînteii, corp C, etaj 4, în biroul pe care domnul Creangă îl împărţea cu nea Perşinaru, cu Stelică Boşman, cu nea Puiu şi cu nea Matei.
Deşi visul se petrecea în anii ’90 (după vorbă, după port...), problemele pe care le simţeam erau cele de acum (Dragnea, doamna Veorica, madam Leocadia, coana Lia-Olguţa...).
Si la un momentdat, vorbind cu domnul Creangă, mi-am exprimat nedumerirea că, un coleg de-al nostru, urecheat şi cu ochii apropiaţi, mare ţărănist, îi cîntă-n drîmbă lui Tăriceanu şi Dragnea. Cum adică? Eşti ţărănist, eşti omniprezent la sediul PNŢ-CD şi ai bătut potecă între Piaţa Rosetti şi Casa Scînteii, orice fîs de la ţărănişti devenind tornadă la “România liberă” şi, brusc, te verşi apoi în galantarul pesedeului?
Domnul Creangă m-a privit tăcut şi, apoi a zis: “Sîntem ceea ce mîncăm”.  În primul moment nu am înţeles. Apoi, m-am dumirit. Ca valoare sîntem invers proporţionali preţului concesiilor pe care sîntem dispuşi să le facem.
Hai la amanetu’ de conştiinţă. Azi o cumpărăm la kil’! Şi dup’aia, mergeţi să vă luaţi o shaorma. Cu de toate! Ca politica din PSD!

vineri, 4 mai 2018

#SÎNTDECREŢEL


Scrisoare către doamna Mara Mareş


Sint decreţel. Pe mine şi pe colegii de generaţie, Ceauşescu ne voia “oameni noi”.
Ca decreţel am prins, în anii ’80, învăţatul la lumînare, fiindcă Partidul decidea să taie lumina din cartiere, spre a face economii. Am prins “cartela” de zahăr şi ulei, am prins cozile, tupilate pe străzi lăturalnice, pentru tacîmuri de pui sau două pachete de unt. Am prins criza hîrtiei igienice, cînd a te şterge la cur echivala cu un lux pe care nu toţi muritorii şi-l permiteau.  Am prins raţia de benzină, dreptul de a umple lunar doar o jumătate de rezervor. Am prins cozi la benzină care începeau de la Piaţa Muncii şi se şerpuiau, vreme de mai multe zile, pînă la benzinăria de bulevardul Leontin Sălăjan. Am prins, cîţiva ani mai tîrziu, schimbarea numelui bulevardului "Sălăjan" în "Nicolae Grigorescu". Şi am prins schimbarea numelui benzinăriei, din "PECO" în "OMV".
Am prins, ca mulţi alţi decreţei, Revoluţia în armată şi, de asemeni, am prins mineriada, tot ca soldat. Mulţi oameni, apropiaţi mie, mulţi dintre ei, de asemeni, decreţei, au fost stîlciţi în bătaie în 13 – 15 iunie. Vina lor era că aveau plete / ochelari / bărbi. Erau elementele negative, înfierate de Darie Novăceanu şi Sergiu Andon în Adevărul.
Am prins, ca decreţel, alegerile din Duminica Orbului cînd, un electorat imbecilizat de 45 de ani de comunism a votat 85 % "Ion Iliescu". Si apoi, ca decreţel, am plecat în Franţa. De unde, cu inimă strînsă, totuşi, m-am întors. M-am întors, pentru a face presă. Pentru a schimba gindirea celor 85 % care îl votaseră pe Iliescu. M-am întors pentru a milita. Pentru a protesta. Pentru a combate. Şi pentru a urî sincer FSN-ul.
Într-adevăr, ca decreţel, am avut şi satisafacţii. Am băut prima "Coca Cola" făcută în România şi, în ’93 am fumat primele ţigări de contrabandă, nişte Assos aduse prin mişculaţii gîndite de un general, şef al Gărzii Financiare la acea vreme. Şi, ca decreţel, am văzut cum se naşte publicitatea în România, scornită tot de nişte decreţei, crescînd apoi spectaculos şi palpitant, ca în serialele SF de pe Netflix.
Eu, Decreţelul, am prins prima alternare a puterii şi, alături de alti colegi decreţei, am băut şampanie "Angelli" în redacţia României libere cînd Iliescu a pierdut puterea în faţa lui Constantinescu. La sfîrşitul anilor ’90 am strîns iar din dinţi, am înjurat, şi, în final am început prima publicaţie on-line, la Maronet, unde am făcut bancuri pe seama lui Nea Nelu, dar nu numai, luînd la ochi şi derapajele liberalului Remeş, ale ţărănistului (pe-atunci ) Ciorbea şi ale ulterior-doborîtului-de-sistem Constantinescu. Şi într-un exerciţiu de igienă psihică, zilnic îmi depuneam fierea strînsă peste noapte şi furiile anti-sistem, în pamflete numite “Migrena de dimineaţă”.
Ca decreţel m-am speriat, recunosc, în 2000 cînd, în turul al doilea al prezidenţialelor, a ajuns CV Tudor şi Ion Iliescu. Şi apoi, după victoria lui Iliescu, cu Năstase la Guvern, am urît consecvent şi în crescendo FDSN-ul, născut din FSN şi zămislitor de PDSR, schiţa mai veche a PSD.
Anii 2000 au adus alte distracţii pentru noi, decreţeii. Corporaţii, PR, NATO şi UE, o şansă şi un nou zîmbet. Pe de altă parte, Năstase semnase contractul cu Bechtel pentru autostrada spre Vest şi, ca decreţel visător ce mă aflam, mă şi vedeam ajungînd, ca într-o telenovelă, în şase ore de la Bucureşti la Arad...
Apoi lucrurile s-au înghesuit, s-au lungit, s-au concentrat şi s-au diluat, ca o homeopatică metodă de a priza realitatea şi, am mers tiptil prin criza din 2008, cu capul băgat între umerii ridicaţi pînă hăt, spre 2012. Drumurile urbane au devenit prea-pline de ambuteiajele maşinilor decreţeilor, care începuseră să-şi ducă copiii la grădiniţe/şcoli.
Din generaţia mea de decreţei, mulţi au ajuns ca soldaţii răpuşi prin bătălii, să jaloneze drumurile anilor. Ciortan, ziarist şi decreţel, a sfîrşit cu un infarct. Iordache, ziarist şi decreţel, a terminat cu insuficienţă hepatică. Moldovan, ziarist şi decreţel, a murit tot de-un infarct. Popa, ziarist şi decreţel, a murit de insuficienţă renală şi hepatică. Penu, decreţică şi ziaristă, a sfîrşit şi ea. Si lista poate continua.
S-ar putea să nu mai fim prea “funny” acum. Admit. Dar, faptul că la un momentdat am ales să răminem în România, pe cuvint, e dovada celui mai bun şi profund umor!

vineri, 9 februarie 2018

Evomag. O saga fără sfîrşit.


Luna trecută credeam că s-a isprăvit daravela cu Evomagul. Am trimis doua laptopuri la “specialiştii” lor, să fie consultate, diagnosticate şi reparate. Şi cu mioritică înţelepciune, am purces întru vioaie expectativa ardelenească să aştept cu speranţă în suflet. Ei bine nu. Nu-i loc d-aşa ceva, de zici că, la Evomag au preluat, fără licenţă, cuvintele lui Dante gravate la turnicheţii infernului: “lasciate ogni speranza, voi ch'entrate”...
Revizuindu-şi dorinţele şi năzuinţele, preoţii din templul service-ului au izbit cu toiagul în podea, scîntei binare au scăpărat din hardurile lovite şi, dl Petraru (îl mai ţineţi minte? E acel hobit de ispravă, care şade blînd la recepţia din Service) m-a sunat să-mi spună că, totuşi, le-ar face trebuinţă băieţilor de la service şi încărcătorul... OK. Da’ atunci, de ce focului nu ati vrut încărcătorul din prima? Palmă peste frunte, oftat prelung, respirat adînc. Fan Curier şi, încărcătorul a plecat spre Evomag (aaa, nuuu, nu mai fac eu drumul Floreasca – Vitan ca să îmi crească barba pînă la destinaţe!).
Eh, şi aşa, eminescian, trecut-au zile ca nori lungi pe șesuri şi niciodată n-or să vie iară... Cam odat’ la cinci zile, feciorii mei au grijă să mă întrebe: “Tata, au venit laptopurile?”, iar eu le răspund, invariabil, NU. Nu că aş duce dorul laptopurilor şi al partidelor (nejucate) de Overwatch ori Call of Duty. Într-o oarecare măsură, o perfidă bucurie pot spune că m-a cuprins de cînd nu mai sînt nervoit să fiu bad cop care închide internetul pentru a mai reteza din elanul de gamming. Dar totuşi, iaca, a trecut mai bine de o lună de cînd nu pot folosi laptopurile. Ceea ce nu-i OK.
Cum e miros de primăvară şi natura renaşte, am decis să sparg gheaţa grea a tăcerii, ce s-a aşternut în ultimele trei săptămîni peste idila cu Evomag şi, am sunat. Din nou muzică, din nou pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor convorbirea ar putea fi înregistrată... Un tînăr domn mi-a răspuns într-un tîrziu. Cer cu domnul Petraru (daaaa, hobitul de la recepţie), da’ de ce, îi spun că mă-nghesuie necazul cu două laptopuri, cere amănunte, dar dumneata cine eşti, Andrei, vine răspunsul, Andrei-şi-mai-cum mă arăt plin de curiozitate vie, nu-i destul Andrei?, întreabă cu ingenuitate interlocutorul, nu, nu-i destul, pentru nivel de grădiniţă “Andrei”, “Mihăiţă” ori “Ştefănuţ” pot fi absolut suficiente, dar ca adulţi folosim şi numele de familie, bine, Andrei Lazarovici, se prezintă omul şi, acum, că nu mai sîntem străini, îi spun din nou toată povestea. Decembrie, harduri, caddy, laptopuri, nerecunoaşterea hardurilor, probleme... Informaţia e prea multa (şi stufoasă) drept pentru care, la final Andrei cască, semn că a ostenit şi îmi oferă soluţia salvatoare. O să vă sune băiatu’ de la servis cînd vine. E de competenţa lui. Serios?! Şi cînd vine? Nu ştiu. E plecat din firmă? Nu. Bun, şi atunci în cît timp vine? – Tăcere. – Alo, mai sînteţi acolo? Da. Aţi auzit ce am întrebat? Da. Ei şi? Nu ştiu. E în firmă?  Da.  Ok, atunci cînd aştept telefonul? Cînd se întoarce.
....puncte-puncte.
Un ceas şi ceva mai tîrziu, sun din nou. Din nou muzică etc. Alo, se aude la celălalt capăt al firului. He-he, e tot simpaticul Andrei. Lazarovici, pentru adulţi. Îl simt bucuros că mă aude din nou. Aşa se construiesc relaţiile intra-umane. A venit colegul de la service? – Tăcere – A venit colegul de la service? – Tăcere – Alo, mai sînteţi acolo? Da. Bun, atunci răspundeţi-mi. A venit sau nu? E o întrebare care nu ar trebui să ridice dificultăţi pentru orice om care are mai mult de patru – cinci ani. Domnul Lazarovici însă, pare excedat. Bun, de coleg nu îmi puteţi vorbi. Un şef există? Manager, team-leader? Sau oricum îi mai spuneţi? Linişte. Un cloncănit mă înştiinţează că receptorul a fost pus pe masă. Aşteptare, pîrîituri, foşnituri, voci în fundal. Apropo, aţi observat ce bine se aud vocile în fundal? Şi apoi o altă voce, mai iute, mai apăsată, mai de şef. Da. Mă prezint, spun că am o problemă şi întreb cu cine vorbesc. Dogaru Sergiu,  se prezintă omul, ca la armată. Măcar acesta cunoaşte utilitatea numelui de familie.
Spun povestea din nou, ofer şi numerele de comandă pentru intrarea în service. Da, nu se poate. Nu se poate? Nu. Cînd funcţionează, cînd nu funcţionează. O să vă dăm banii înapoi. Domnule, sînt două laptopuri identice din punct de vedere al configuraţiei, dar diferite ca firmă. Cum se poate ca ambele să nu meargă?! Da, se poate. Ambele. Luni vă dăm banii înapoi. Week-end plăcut.
WTF? ce weekend plăcut mai poate fi? Pe unde scot eu cămaşa cu băieţii? Cum să le explic faptul că Evomag este o firmă cu incompetenţi? Ce să le zic? Pot doar să-i povăţuiesc să nu cumpere de acolo, cînd vor fi mari!


marți, 23 ianuarie 2018

The NeverEnding Story

Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost
Edward Aloysius Murphy, Jr. (1918 – 1990)

Actul I

La sfîrşitul anului trecut am făcut un up-grade de hard pentru laptopurile băieţilor. Am mers la evoMag, am discutat cu un consultant, am ales o soluţie care părea bună şi am comandat hardurile. Harduri care – în acel moment – nu erau în stocul evoMag. Ok, nu-i bai, toată lumea vrea fix harduri de laptop înainte de Crăciun, explicabil... Se ştie prea bine, hardurile slim de 750 de lei se vînd mai bine ca pîinea caldă.
În 21 decembrie, un telefon suav mă înştiinţează că hardurile au venit, că pot să duc laptopurile pentru upgrade. Ceea ce am şi făcut, iute, ca să fiu sigur că izbîndesc. Am înotat prin traficul de dinainte de Crăciun cu sîrg, am străbătut traseul Floreasca – Vitan Bîrzeşti în aproape două ore şi am intrat, cu speranţă în priviri, în service.
“Lăsaţi laptopurile aici, vă dăm noi mail după Revelion să veniţi să le luaţi”, zice tînarul de la recepţia service-ului. Un anume domn Andrei Petraru, după cum aveam să aflu ceva mai încolo. “Nu-nu, în nici un caz, aştept să le iau azi”, am răspuns iute. “Băiatu’ care face service nu e, sînt decît eu”, precizează domnul Petraru de după tejghea. Chiar dacă eşti DOAR dumneata, poţi să îi dai un telefon colegului, să îi zici că e cineva cu nişte harduri de instalat.  În fond, programul e pîna la ora 18 şi am fost asigurat că se vor instala rapid, fix în ziua în care vor veni... “Da, da’ băiatu’ nu e....” Rămine soluţia telefonului... “Nu am telefonul lui”. Păi cum comunicaţi? “Pe mess”... OK, scrieţi-i pe mess că îl aştept...
Omul a început să tasteze la computerul său şi, după vreo zece minute l-am întrebat din nou dacă a primit vre-o veste. “De la cine?”, a-ntrebat ingenuu domnul Petraru. De la coleg, evident. Cel care nu e aici şi cu care discutaţi doar pe mess. “Nu, nu am primit”. Dar i-aţi scris? “Nu, că nu e aici. E plecat. Nu ştiu daca mai vine”. Nu ştiti dacă mai vine. Atunci de ce mi s-a transmis că pot veni sa rezolv azi? “Pentru că nu ştiau că e plecat”. Bun, găsiţi un mijloc sa îl anunţaţi ACUM ca îl aştept să monteze hardurile.
Probabil că arătam ca un supraponderal şarpe cu ochelari. Cert e că în cîteva minute domnul de la recepţie mi-a zis să merg pîna la Auchan (pronuntat “Ăuşăn”) să beau o cafea şi, într-o oră să mă întorc. Ceea ce am şi facut. La întoarcere hardurile erau montate.
Sfîrşitul actului I: cortina se lasă şi toată lumea e fericită. În casă miroase a brad şi se aud în fundal colinde.

Actul II

A doua zi de Crăciun, băieţii şi-au pornit laptopurile. Unul merge, celalalt – pauză. “Tata, nu merge hardul”, zice Aron. Cum să nu meargă? De-abia a fost instalat! “Nu, nu merge!”
Ma uit, dublu click pe iconiţa “My Computer” şi, stupoare! Şoc şi groază, cum ar titra Evenimentul Zilei... Hardul nu era vizibil. Crăciun, punte, Revelion şi, în sfîrşit, pe 3 ianuarie duc laptopul îndărat la service. Acelaşi Evo Mag, ambuteiaj simpatic, doar o ora dureaza drumul şi, la recepţie acelaşi domn Petraru.
Îi spun ce se înîmplă, îi spun că hardul este văzut cu intermitenţe, dau drumul laptopului, ghinion!, laptopul tocmai vede hardul, îi explic că-i fix ca la loz-în-plic, domnul Petraru mă priveşte cu condescendenţă, pînă la urmă se milostiveşte şi preia laptopul.
(În vremea asta, în fundal se văd nori trecînd repede, succesiune de noapte şi zi, foile zboară din calendar şi apoi totul încremeneşte pe data de 16 ianuarie.)
Un mesaj vesel şi zglobiu de la Evomag mă înştiinţează că laptopul nu merge. Şi să fac bine să aduc cablurile şi şi restul acareturilor că au încercat, săracii, să mă contacteze, dar nu au reuşit. Drept pentru care, încerc să sun la sevice. “Pentru comenzi tastaţi unu, pentru service tastaţi doi”. Tastez doi. “Pentru îmbunatăţirea serviciilor, aceasta convorbire poate fi înregistrată”. Şi începe muzica... Nu e o melodie lungă, e un fragment, scurt, emoţional, vesel. Aşa, din popor. Pentru popor. “Pentru păstrarea priorităţii apelului, vă rugăm să aşteptaţi”. Aştept. Din nou muzică. “Ne pare rău, dar toţi operatorii sînt ocupaţi”. Şi convorbirea se întrerupe fix cînd mă pregăteam să transcriu, pe portativ, frumoasa melodie.
Sun din nou. Din nou roboţica (cucului), numai că de data asta tastez “unu”. Pentru comenzi. Sînt preluat imediat. O duduie îmi vorbeşte. Om viu. Cer cu domnul Petraru. De la service. Nu-l găseşte, dar mă întreabă ce mă frămîntă. Îi zic – mailc, cabluri, alea-alea. “Aaaa, păi aduceţi cablurile!”, zice cu dojană duduia la telefon. “De ce n-aţi lăsat cablurile?!” Am vrut să le las, zău, dar domnul de la service mi-a zis că nu-i nevoie. “Ba-i nevoie!”, tranşază direct dilema şi legătura se întrerupe. Chiar mi-a fost jenă. În halul ăsta am ajuns, să le sabotez oamenilor munca?
On the road again... volan, maşină, trafic, Barbu Văcărescu, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Vitan... evoMag. Service. Domnul Petraru. Discuţia e lină, fără asperităţi. De la om la om. Îl întreb de cabluri. “Nu, nu mai e nevoie”. Şi atunci de ce mi-a zis duduia să vin musai cu toate accesoriile? Omul ridică din umeri. Pot să iau laptopul? “Încă nu; vă anunţăm noi cînd e gata”. Oftez, plec. Ajuns la birou îndărăt (normal... traseul luat invers: Vitan, Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, Barbu Văcărescu, Floreasca) găsesc un nou mail. 
Echipa evoMag mă înştiinţează că laptopul e gata şi mă aşteaptă. Ura!
Nu mai iau încă o dată în piept drumul pînă la Cuca Măcăi. Îmi spun înţelept că şi a doua zi e o zi! Ca urmare, a doua zi, vreme de un ceas, în trafic, am răgazul să fredonez zeci de alte melodii. Odată ajuns la evoMag, la recepţie omul îmi zimbeşte larg. Ce mai încolo şi-n coace, domnul Petraru îmi devine aproape simpatic. “De ce aţi venit?” Clar, omul e pus pe glume. Îi fac cu ochiul, semn că m-am prins la poantă şi îi zic că pentru laptop. “Păi cine v-a chemat?”. Echipa evoMag. Prin mail. “Păi cine?” Nu ştiu. Îi arăt mesajul de pe telefon. Domnul Petraru nu mai zîmbeşte. E sever. “Pe mine de ce nu m-au întrebat?” Asta chiar nu ştiu. “Păi e o problemă. Din greşală, băieţii au trimis hardul înapoi în service.”
Cortina se lasă în vreme ce eu gîfîi sufocat.

Actul III

22 ianuarie. Ninge cu fulgi mari şi zemoşi. Vine FanCurier cu un colet de la evoMag. Laptopul. Am convenit cu domnul Petraru ca, atunci cînd toate vor fi funcţionale şi la un loc să-mi trimită divaisul. Simţeam că cedez nervos dacă mai aveam de făcut măcar încă o dată drumul pînă în Vitan.

Desfac coletul. Înăuntru – laptopul. Hardul. Şi piesa care ţine hardul în locul DVD-ului. Plus cîteva piese mai mici. Aşa, mărunţele. Şi, parcă, două-trei şuruburi. Într-o punguţă. Încerc să nu mă enervez, dar nu îmi iese.
Scriu. Nici un răspuns.
Mai tîrziu îl sun pe Petraru. Îl întreb cărui fapt îi datorez primirea acelui puzzle. “Băieţii spun că nu aţi mai plătit şi asamblarea”, răspunde şi apoi tace. Încerc să procesez. Ce n-am plătit? “Asamblarea” – vine răspunsul, alb şi plat. Păi am plătit asamblarea cînd am cumpărat hardul, în decembrie! Iar hardul nu funcţiona. Dintr-un viciu ascuns de fabricaţie, ori dintr-o eroare de asamblare. Prin urmare, aparatul, care se bucură de garanţie, trebuie adus în condiţia tehnică pentru care s-a plătit! Cum să plătesc de două ori aceeaşi operaţiune?! Tăcere. Cum procedăm? Tăcere. Domnnu’ Petraru, mai sînteţi acolo? “Da. Mă gîndesc”. (Şi doare?) Încerc să mă calmez şi să o dau pe umor. Dom’ne, e aiurea: eu am plătit ca sa am un bun închegat, de prima dată. Şi acum, ce să vezi, primesc laptopul în bucăţi, ca de la IKEA! Lipsesc doar cheiţele imbus şi schema de asamblare! “Dar aţi avut cheiţe imbus şi schemă de asamblare cînd aţi lăsat laptopul?” Nu, era o glumă! “Aaa”.
Bun. Cum rămîne? “Aduceţi-l înapoi”. Asta în nici un caz! Nu am gust să mai vin pînă acolo după ce m-aţi tot plimbat ca pe o minge de ping-pong! Din nou tăcere. “Păi trimiteţi-l cu FanCurier. Pe cheltuiala noastră”
L-am trimis. Pentru îmbunare, managerul mi-a oferit un voucher de 50 de lei pentru cumpărături la evoMag. Sigur nu o să-l folosesc. Pentru că nu o să mai cumpăr de la evoMag!

Epilog.

Seara, acasă. Nicodim îmi spune că nu îi mai butează hardul. Coşmarul cu evoMag continuă! Azi merg să-l văd pe Petraru din nou!

luni, 1 ianuarie 2018

Desen de Întîi Ianuarie



Întîi ianuarie. Am tras de mine să mă trezesc, să ies la primele fotografii din 2018. Că aşa mi-e datul, cu superstiţii pe care le-am moştenit de la tata: ce fac pe întîi ianuarie - voi face întreg anul.
Covor de cioburi sclipeau în soare în faţa blocului, semn că oamenii au spart (mitocăneşte) ghinionul anului ce a trecut. Dacă e să intre Dragnea la puşcărie şi să cadă PSD-ul, atunci chiar merită scrîşnetul cioburilor sub talpa pantofilor.
Un soare, de primăvăratică vestire, lumina, cu umbre lungi, pustietatea Bucureştiului de la ceasurile matinale.
Casa Scînteii îşi dormea nepăsătoare minerala existenţă, iar Arcul de Triumf, în contre-jour, zîmbea dezinvolt. Ambasada Rusiei şi sediul PSD, pe Kiseleff, adăstau bine-mersi. Noi să fim sănătoşi că, belelele cu rîncezime sovietică încă nu s-au terminat.
În Piaţa Victoriei - pustiu. Un (aparent) armistiţiu #REZIST - Guvern. Mă rog, să vedem cîtă veselie va fi de cînd plata contribuţiilor sociale va intra, exclusiv, în sarcina angajatului. Să vedem cum va reacţiona "lio marşe diu tramvai", vorba distinsei ministrese Lia Olguţa Vasilescu.
Piaţa Palatului. De-o parte adastă încă, pe gardul Palatului Regal, lacrimile albe ale florilor închinate Regelui, pe partea ai'laltă, din faţa Ateneului, muncitorii desfac de zor scena concertului organizat de Primărie. Primărie = duamna Firea. O altă duamnă (ce plm)...

Soare, senin. Bucureştiul e stingher, ca un adolescent din provincie ce-şi aşteaptă, în gară, aşezat pe valiză, vărul. Ar putea fi strălucitor ca Praga, exuberant ca Amsterdamul, cosmopolit ca Parisul... Dar e, din păcate în România. Iar România e feuda PSD!