The blacksmith and the
artist
Reflect it in their art
They forge their
creativity
Closer to the heart
1. Ianuarie 2020. Este cald şi miroase a primăvară. O
primăvară bizară, venită mult prea devreme, aidoma sînilor prea devreme
crescuţi la fetiţe de 9 - 10 ani, hrănite de părinţii grăbiţi şi sufocaţi de un
azi incert, cu fripturi de pasăre,
crescută accelerat cu hormoni de creştere. Privesc cerul şi un nuc înalt,
suficient de înalt cît să dea cu crengile pînă la etajul 3, unde am biroul. Fereastra
biroului este de fapt o uşă mare, care se deshide spre o terasă, loc de fumat,
băut cafea, socializat şi respirat aer curat. Mă rog, cît de curat poate fi
aerul din urbea noastră, binecuvîntată aici, în mijlocul Grădinii Maicii
Domnului. Cîteva ciori îşi fac de lucru pe terasă, profitînd că nimeni nu a
ieşit (încă) să fumeze. Au cîteva nuci pe care le iau în cioc, se ridică
trei-patru metri, în zbor şi, apoi le lasă să pice, cu pocnet sec, pe gresia
terasei. Lucrează pe rînd, se ridică fîlfîind agale şi, cînd cele de la sol dau
un semnal (cra-cra!), corvida
aflată-n zbor lansează nuca. Corvus one,
launch! Apoi fîlfîie spre nuca ei, sub privirile suratelor, o
examinează cu luare aminte şi, dacă s-a spart coaja, mănîncă miezul. Plin de
uleiuri esenţiale, vitamine, minerale, iod, oligoelemente şi alte-alea. Numai
bune de băgat într-o reclamă pentru o viaţă sănătoasă.
2. Cu ceva vreme în urmă, în toamnă, pe aceeaşi terasă,
cîteva corvus corone corone[1]
au făcut o muncă de echipă pentru a recupera două nuci. Pe masa cu blat de
sticlă a rămas, uitată de la o petrecere din vară, o vază în care adăstase
vreun buchet de flori. Cu apă (evident!), puţin peste trei sferturi din
înălţimea glastrei. Cine ştie cum nimeriseră două nuci în respectiva dihanie de
sticlă colorată... Ciorile se învărteau, ţopăind, în jurul vasului în care
pluteau, indiferente, cele două nuci. Negre şi lucioase, ca dintr-un film
Pixar, păsările se uitau cînd cu un ochi, cînd cu celălalt la ispita de dincolo
de peretele gros de sticlă. Au încercat să le prindă cu pliscul, dar nucile
erau prea jos. După multă învîrtire, prima cioară a plecat. Au rămas doar trei
să se învîrtă în jurul ispitei. Şi, atunci, o clipă de fantastic Discovery live a avut loc. Corvida
plecată s-a întors, fîlfîind, s-a apropiat de vas şi a slobozit ceva din cioc în glastră. După care a zburat. Şi au zburat şi celălalte ciori.
Iar apoi s-au întors. Pe rînd, au fîlfîit pe lîngă vază şi au aruncat ceva înăuntru. Iar au zburat, iar s-au
întors. Acest du-te vino a durat vreun ceas. Vreme în care nivelul lichidului
din vas s-a ridicat suficient cît,
două dintre ciori să poată prinde, în cioc marele
premiu: nucile. Pe masă a rămas o glastră plină ochi cu apă şi vreo patruzeci de pietre pe fundul ei...
3. Cartierul Pajura. Bucureşti, sectorul 1. Acesta a fost conceput
de autorităţile comuniste în anii '50 - '60, ca zonă de rezidenţă uşor de supravegheat pentru ziarişti, secretari cu propaganda, secretari de partid din instituţii
medii şi mici, securişti cu grade mici, personal care deserveşte ambasadele, precum
şi pentru şefi ai BOB[2].
Destinată mai exact pentru o nomenclatură de eşalon 5 şi 6, respectiva zonă
uneşte bulevardul Bucureştii Noi cu strada Jiului. Cine ajunge prin zona de
nord, pe la Combinatul Fondului Plastic ori la Liceul Paciurea, a tranzitat,
probabil, cartierul. O intrare, o ieşire: cel mai eficient mod de a filtra şi a
supraveghea o zonă sensibilă. Dar, după revoluţia din '89, caracterul strategic
al cartierului s-a pierdut. Şi, prin urmare, au ajuns în zonă şi alte categorii socio-pofesionale decît cele
mai sus enumerate. Inclusiv eu, cititorule, am avut în ultimii 15 ani vizuina
într-unul dintre blocurile ctitorite de Gheorghiu-Dej pentru politrucii săi.
Eu, un urmaş al duşmanilor de clasă am
ajuns să mă bucur de deliciile locative
ale cremei comuniste (mă rog, aia de rang mai mic). Dincolo de conotaţiile
strategice pentru un sistem politic (sper
din suflet!) defunct, printre blocurile din Pajura este multă verdeaţă. Copaci,
iarbă, tufe. Şi, de prin tufe, îşi iţesc capetele cîini de pripas. Destul de
mulţi, dar prietenoşi cu băştinaşii. Organizaţi
în ierarhii clare, blănoşiile-lor hămăie, prietenos, cînd le treci prin teritoriu. Cîte o mînă generoasă le mai zvîrle un os (sau mai
multe) ori un colţ de pîine, rupt din sacoşă. Cu urechile capsate cu cercel de plastic cu cip, potăile
comunitare adastă şi se preumbă prin Pajura cît e teritoriul lor marcat. De la primul jet, dat pe un gard şi pînă la
ultimul, dat pe un salcîm. Dar, uneori, gaşca blănoasă, mai părăseşte
aleile dintre blocuri, spre alte teritorii şi alte găşti de lătrători şi se
avîntă, hăt, să traverseze Strada Pajurei.
Ei, aici nu mai e trafic lejer, trec
tot timpul troleibuze şi maşini, stînga - dreapta, dreapta - stînga... În grup
compact, cîinii se duc la zebră şi,
una dintre potăile cu mai multă experienţă scrutează cu atenţie să nu vină vreo
maşină care să-i spulbere cînd traversează. Şi la momentul potrivit, şeful dă
un semnal şi, mica haită se urneşte, traversînd regulamentar, pe trecerea cu
marcajul şters...
4. Era în vara lui 1999. Eram în
penultimul an de facultate şi, la cursul de "Istoria fotografiei" am
primit pentru documentare un teanc de fotografii de la sfîrşitul secolului XIX
şi începutul secolului XX. Imagini cu militari, cavalerişti în marea lor
majoritate, în varii posturi eroice, pozînd ţanţoşi de pe caii lor frumoşi, în
uniforme bogate şi pe care, de sub nuanţa sepia a cartonului îmbătrînit, le
bănuiai în culori vii şi intense. Uniforme impresionante şi care, evident,
furau ochii junelor domniţe ce oftau în sălile de bal la apariţia vreunui dragon[3].
Cerinţa pentru examen a fost să refacem imaginile cu pricina, într-un soi
de staged photography[4]
care viza reenactmentul[5].
Ne-am strîns vreo şase şi am decis să facem fotografiile împreună. Pentru că,
evident, aveam nevoie şi de actori.
Am tot plănuit să mergem, să căutăm prin garderoba de la Teatrul Naţional şi de
la Operă şi, am pendulat, cu multă eleganţă, între decizia de a merge să
fotografiem la o fermă unde puteai să călăreşti, pe lîngă Rîşnov, şi o bază
hipică, pe lîngă Otopeni. Cert e că ne-am pomenit că mai erau două - trei zile
şi trebuia să prezentăm imaginile în examen. O analiză rapidă a exclus din
start orice deplasare la Rîşnov şi Otopeni, dat fiind că nu aveam bani de
închiriat cai. Şi, imediat după aceea, au fost tăiate de pe listă şi sesiunile
de scotocire prin garderoba teatrului şi operei, din fix aceleaşi pricini.
Pecuniare, evident! Bun, şi ce rămîne de făcut? Improvizăm! Aşa ne-am strîns cu
toţii, în curtea unuia din grup, pe lîngă Cişmigiu. O bicicletă mountain-bike
şi o motoretă Mobra, ce avea cauciucurile desumflate, ne-au fost cai. Două
mături cu coadă şi o tîrnă[6]
erau săbiile şi, după cerinţă, puştile. Geaca de blugi, îmbrăcată cu spatele-n
faţă, a fost vestonul de dragon. Iar şepcile de baseball erau chipiele. Am
chiuit, ne-am tăvălit, ne-am împuşcat şi ne-am fotografiat. Apoi am băut bere.
Ziua următoare am scos, cuminţi, fotografiile în laboratorul facultăţii şi, a
treia zi, la examen le-am prezentat. Aici
e o şarja, vedeţi, cavaleria atacă în forţă; în imaginea asta vedem cum prezintă
trupele onorul (cu chipuri împietrite ţineam măturile şi tîrnele într-un salut
adus unei colege care întrupa un general)... dincoace avem cîţiva soldaţi
într-un studio fotografic elegant (pe două scaune de bucătărie, puse în curte,
în faţa unui cearşaf întins la uscat, pe o sîrmă, stăteau aşezaţi doi colegi şi
în spatele acestora, ceilalţi trei din grup, în atitudini voit relaxate). Profesorul,
un om înalt şi voinic, blond şi cu figură de scoţian aprig, cu mustăţi
viforoase şi perciuni stufoşi, ne privea cu ochii săi albaştri care, în timpul
prezentării deveniseră şi mai albaştri, de un albastru-laser. Nu ştia daca
trebuie să rîdă sau e vremea să se înfurie. Pînă la urmă, toţi am luat nota 9.
Patru momente. Două cu ciori, unul
cu cîini şi unul cu studenţi. Ce au în comun? Creativitatea. Acea capacitate de a face posibil ceea pare imposibil.
E jocul în care întorci în favoarea ta
datele problemei de aşa manieră încît să obţii rezultatul pe care îl doreşti.
[1] cioară neagră
[2] Biroul organizaţiei de Bază - formă de organizare a
partidului comunist la nivel de întreprinderi, cooperative, unităţi de
învăţămînt
[3] "Dragonii" constituie mai
multe tipuri de soldați întîlniţi de la sfîrșitul epocii medievale şi pînă în
epoca modernă și contemporană, în mare parte din statele europene. Dragonii
sînt primele unităţi de cavalerie care au folosit armele de foc. Corpul
dragonilor a rezistat testului timpului, fiind regăsiţi în luptă inclusiv în
Primul Război Mondial.
[4] Fotografii care surprind scene
regizate şi construite artificial, în diferite decoruri, anume alese. Acest tip
de imagine a devenit cunoscut din anii '80, graţie activităţii artiștilor Cindy
Sherman și Jeff Wall. Aceste imagini mai sînt numite şi "tablouri
fotografice".
[5] Reconstituirea istorică este o
activitate educativă în care participanții desfășoară un program după un plan
prestabilit, pentru a recrea diverse aspecte ale unui eveniment sau perioade
istorice.
[6] Mătură mare, făcută din mărăcini sau din nuiele, cu
care se mătură curțile sau străzile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu