13 – 15 iunie 1990. Pentru cei care au deschis televizoarele
mai tîrziu, voi desluşi. E momentul în care a început să fermenteze OUG 13,
expectorată de guvernul PSD în ianuarie 2017. E clipa în care Dragnea, a
început să devină Dragnea, deşi era, a l’epoque,
doar un buticar prizărit de ţară, fiu de miliţian, însurat, optim, cu o fiică de zarzavagii, şi pus pus
pe căpătuială.
Dacă pare de mirare ceea ce am zis mai sus, voi explica.
“Bunicuţa”, “Muşamaua KGB-istă” sau oricum vreţi
să-l mai numiţi pe Ion Ilici Iliescu, criminalul care a condamnat România la
corupţie endemică şi jaf organizat, tocmai ieşise preşedinte în urma
scrutinului din 20 mai 1990, din Duminica Orbului (predestinare?
fatalitate? sincronicitate? coincidenţă nefericită?), cu un scor absolut
incredibil: 85,1 %. Ceilalţi doi contracandidaţi fuseseră măturaţi la cele 10,6
procente obţinute de Radu Câmpeanu (PNL) şi 4,3 % obţinuţi de Ion Raţiu
(PNŢ-CD).
Din 22 aprilie, în Bucureşti începuse “Golaniada”, cunoscută și
sub denumirile de “Fenomenul Piața Universității” sau “Manifestațiile din Piața
Universității”. Golaniada a fost, în esenţă, centrată
în jurul Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care solicita “ca legea electorală să interzică pentru
primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al
foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor
în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor
care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și
reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară.
Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care
să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte
al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile
despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină.
Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea
profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe
grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au
abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de
privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o
asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un
Președinte...”
Cu o derulare de-a lungul a 53 de zile și adunând în jur de
50.000 de oameni în fiecare seară, Golaniada a fost, pînă în 2017, cel mai
amplu protest din istoria României și cea mai mare manifestare anticomunistă
din Europa de Est, de după căderea Cortinei de Fier. Nemulţumirile care au
mobilizat oamenii în această manifestaţie-maraton au fost pricinuite de anunţarea
candidaturii fostului activist nomenclaturist Ion Iliescu, deşi iniţial acesta,
alături de FSN, anunţaseră că nu vor participa la alegeri, declarînd că doar
vor pregăti tranziţia de la comunism totalitar la un sistem democratic
pluripartit.
Totul a pornit de la o demonstraţie, cum erau, puzderie,
prin Bucureştii acelor zile. Un grup a mers la TVR, cerînd să fie primit
deoarece avea ceva important de zis. Aceştia voiau să arate poporului, prin mijlocirea
Televiziunii Naţionale, cît de greşită este intenţia FSN-ului de a se
transforma în partid. Cu o constantă politică de partizanat pentru partidul aflat
la frîie, TVR a refuzat să îi primească pe protestatari. Drept pentru care
aceştia au decis să producă un evenimet la care urma să vină TVR, dacă lor accesul
nu le era permis în televiziune. Așa a apărut ideea blocării rondului de la
Universitate, cu aproximativ 17-20 de oameni. Spre seară au venit la “Dunărea”
două autobuze cu scutieri. Speriat de ce se putea întîmpla, Romulus Cristea (1),
alături de un alt coleg de al său, a intrat în Universitate, la etajul 1, de
unde emitea postul de radio FM “Fan Radio”,
cu intenţia de a-l ruga pe DJ să anunțe pe post că au apărut din nou scutierii
la Universitate, pentru prima dată după Revoluţie. Acesta însă i-a refuzat,
motivînd prin faptul că, puţin mai devreme, o persoană cu un pistol în mînă,
l-a amenințat că, daca le va permite să spună ceva la microfonul postului, va
fi împuşcat.
Din fericire, în acea primă seară, cele doua autobuze cu
scutieri s-au retras fără incidente. Dar atunci a început ceea ce s-a numit
Prima Zonă Liberă de Neocomunism. În zilele care au urmat ocupării Pieței
Universității, mii de oameni au demonstrat, zilnic, convinși de faptul că cei
care preluaseră puterea doar mimau democrația, iar după revoluție nu se făcuse
decât o rotație a cadrelor comuniste și securiste. Iliescu deja se înconjurase
cu reprezentanți ai fostei nomenclaturi și, în afara câtorva măsuri populiste,
luate de ochii lumii, nu se schimba nimic. În schimb, începuse prigoana
opozanților lui Iliescu, se făceau arestări ilegale, erau expulzați cetățeni
români care participau la demonstrațiile anti-FSN, Regele Mihai fusese
împiedicat să intre în țară și posturile naționale de televiziune și radio erau
folosit exclusiv în interesul Puterii neocomuniste al cărei exponent era Ion
Iliescu.
La capătul celor 53 de zile de manifestaţii, în zorii zilei
de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus
corturile celor aflați în Piață și au început să facă arestări. Cordoanele de
trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe
grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandînd
lozincile: "IMGB face ordine!" și "Moarte
intelectualilor!", "Noi muncim, nu gîndim!". Cu toate astea s-au
retras și au defluit spre o altă zonă necunoscută. Pe strada paralelă cu
Institutul de Arhitectură două cordoane de trupe USLA au încercat să protejeze
un obiectiv format prin încercuirea Pieței cu autobuzele din dotarea Poliției.
La îndemnul unor tineri atmosfera s-a încins pînă în momentul cînd a izbucnit
un conflict direct, iar trupele USLA au șarjat mulțimea. Aceasta a reacționat
răsturnînd o dubă albastră, din rezervorul căreia au luat benzină şi au făcut
primele cocktailuri Molotov. Aceleași persoane au rupt pietre din caldarîm pe
care le-au folosit drept proiectile. imediat, autobuzele au luat foc, iar TVR a
lansat ştirea că au fost incendiate de protestatari, însă, ulterior, a apărut o
înregistrare a generalului Mihai Chițac, în care acesta dădea ordin clar ca
autobuzele să fie aprinse chiar de polițişti, pentru a justifica represiunea
brutală. În scurtă vreme, nori groși de fum negru au acoperit Piața. De-a
lungul întregii zile au avut loc, apoi, confruntări violente între manifestanți
și poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei,
Ministerului de Interne și SRI.
Seara, Iliescu a apărut la televiziune, unde a citit un
comunicat prin care chema “toate forțele
conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și
televiziunii, pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri
extremiste, pentru a apăra democrația atît de greu cucerită”. Imediat după
acest apel, în acea seară, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din
Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi, din gara Motru,
tot spre București.
Ajunși în Gara de Nord, la ora 4 dimineata, minerii conduși
de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI și a altor servicii secrete
și au fost orientați spre punctele nevralgice ale Capitalei.
Un grup foarte
mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori
distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național.
Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul,
simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de
flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților. O soartă
asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și
Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroși profesori au fost bătuți, între
ei se numără și profesorii de lingvistică Grigore Brîncuș și Petru Creția,
acesta fiind agresat de indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În
zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au
descoperit valută falsă, droguri și arme și de unde au furat tot ce se putea
fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.
Liderul studenților Marian Munteanu a fost bătut și aruncat
apoi în fîntîna de la Universitate. Alți lideri au avut o soartă asemănătoare.
Un alt grup a ocupat Televiziunea romînă, autointitulată liberă. În cîteva ore
Bucureștiul era complet pacificat și haosul a coborît pe străzile unde puterea
era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI.
Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine colorate au
fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate
militară din Măgurele.
Minerii au plecat îndărăt după ce au bătut mii de oameni,
vinovaţi de a avea barbă, ochelari, blugi sau fuste prea scurte.
Înainte de a
pleca, Iliescu le-a multumit frumos pentru că “au demonstrat că sînt oameni de nădejde, pe care te poţi bizui”
etc.
Din acel moment, totul a devenit posibil. Iliescu,
autodeclarîndu-şi crezul potrivit căruia voieşte să moară sărac (şi aproape)
cinstit, a deschis, pentru clientela de partid, cutia cu bomboane. MArile
privatizări şi marile tunuri, nu au fost decît urmări fireşti. Printre primele
tunuri a fost BANCOREX.
România, liber la furat
BANCOREX a fost o bancă românească înființată în 1968 sub
denumirea de „Banca Romînă de Comerț Exterior” (BRCE) și lichidată în 1999. Pînă
să fie executată, BANCOREX a avut șase președinți: Vasile Voloseniuc, Dan
Pascariu,
Răzvan Temeșan (1992-1997),
Florin Ionescu (1997-1998), Vlad
Soare și Nicolae Dănilă. Potrivit unor informații, neconfirmate oficial niciodată,
printre primii săi acționari s-au numărat și anumiți capi ai mafiei italiene
din anturajul lui
Licio Gelli, aflați în legatură cu gruparea
Propaganda Due(2). Timp de peste două decenii, prin intermediul BRCE s-au
derulat cele mai multe operațiuni comerciale speciale efectuate de regimul comunist.
După 1990, mii de muncitori care au lucrat în străinătate
înainte de 1989 au încercat să-și retragă banii din conturile BANCOREX dar au
constatat că nu mai exista nici un bănuţ în conturile lor. Mai mult, nici
actele contabile din BANCOREX nu mai arătau exact ce sume aveau oamenii în
conturi!
Pierderile BANCOREX au fost pricinuite de creditele
nerambursate sau ilegale, s-au ridicat la suma de 2,4 miliarde de dolari, 7% din Produsul intern brut al României din
acea vreme.
Pentru acoperirea prejudiciului a fost creeată o „taxă de
solidaritate”, colectată din prețul combustibilului pentru autovehicule, în
sumă de 10 euro pe tonă de carburant.
Politicienii, prin interpuși ce nu erau antreprenori sau
oameni de afaceri în adevăratul sens al cuvîntului, birocraţii de rang înalt,
liderii de sindicate, folosindu-se de puterea sau influența pe care o deţineau
la acel moment, au folosit banca ca pe o vacă de muls, luînd credite de
milioane de dolari cu garanții ridicole, iar în cazul neplății împrumutului,
banca neavînd ce executa, un exemplu fiind S.AN.C.A- BANCOREX unde, un credit de 70 milioane dolari a fost
garantat cu 136 bovine, utilaje și grajduri dezafectate ce nu puteau fi
folosite! O altă metodă folosită de potentaţii momentului, cei mai mulți
membri FSN/FDSN/PDSR/PSD, a fost luarea
de împrumuturi cu dobîndă sub rata inflației, spre exemplu cînd dobînzile
practicate de bănci erau de 80% se luau împrumuturi cu sub 18%, între 1996-1999
prețurile crescînd cu procente cuprinse între 40%-150%.
În perioada 1994 - 1996, Guvernul Văcăroiu a contractat
diverse bunuri și servicii fictive, în valoare de cel puțin 30 milioane de
dolari, banii fiind plătiți de BANCOREX. Adrian Costea, persoană cu dublă cetățenie,
franceză și romînă, a servit ca partener de afaceri cu Romînia în aceste acțiuni.
În timpul încheierii respectivelor contracte Adrian Costea era recunoscut ca
fiind consilierul extraordinar al lui Ion Iliescu. De exemplu, pentru afacerea
„Agroholding”, Costea a încasat de la Bacorex o sumă de 6 milioane de dolari
americani pentru care urma să livreze motorină firmei Agroholding, livrare care
nu a mai avut însă nicicînd loc, Costea dispărînd în ceaţă. Un alt tun a fost afacerea
„Albumul”, în martie 1995, la nici un an
de la „dispariția” lui Costea cu un bacşiş de 6 milioane de dolari. Atunci, Viorel
Hrebenciuc, din poziţia de secretar general al Guvernului Văcăroiu, a încheiat
cu Adrian Costea un contract de editare al unui album despre Romînia - „Eternelle
et fascinannte Roumanie”. Pentru această afacere, Costea a încasat 5,7 milioane
de dolari pentru editarea albumului. O altă gaură neagră!
Într-o anchetă a Procuraturii franceze, s-a descoperit că o
parte din dolarii primiți de Costea au fost virați în conturile din străinătate
ale unor demnitari, pe vremea aceea ai FDSN, iar alţii au fost folosiți pentru
deplasările sau cazările acestora. Printre demnitarii cu cont deschis și
alimentat de Costea se afla și Iosif Boda, fost consilier prezidențial al lui
Iliescu, coleg cu Costea.
Dintre potentaţii în conturile cărora au ajuns banii lui
Costea se numără Adrian Năstase (prim-vicepreședinte FDSN), Viorel Hrebenciuc
(deputat FDSN), Nicolae Văcăroiu (senator FDSN), Teodor Meleșcanu (președinte
ApR), Iosif Boda (deputat ApR), Mircea Coșea (deputat, ex-ApR, ulterior în
UFD), Răzvan Temeșan (fost director BANCOREX).
Un alt caz este cel al lui Gabriel Bivolaru, fost un deputat
PDSR de Ialomița, în legislatura 1996-2000. Este fratele vitreg (după tată) al gurului
MISA Gregorian Bivolaru.
În cele din urmă, la 22 martie 2004, Gabriel Bivolaru a fost
condamnat la 5 ani de închisoare de Înalta Curte de Casație și Justiție, după
un proces care a durat peste cinci ani. A fost găsit vinovat că a prejudiciat
Banca Romînă de Dezvoltare cu 2.200 de miliarde de lei vechi. În același dosar
au fost cercetate asociata și soția sa, Mona de Freitas, și Paula Monica
Plazzotta, angajată a băncii la momentul devalizării și prietena apropiată a
lui Bivolaru. Potrivit rechizitoriului, în perioada 1991-1994, Gabriel Bivolaru
și Mona de Freitas au constituit 10 societăți comerciale în București, Eforie
Nord, Sinaia și Ploiești, avîndu-l pe Bivolaru administrator. Cele 10 firme
și-au deschis conturi la sucursalele BRD și BCR. În perioada martie-iunie 1992,
Bivolaru, administrator al firmelor Atlas T&T, Belona și Union, a emis 25
de cecuri fără acoperire. În perioada decembrie 1994 - martie 1995, a mai
întocmit 24 de ordine de plată false. El a contrafăcut ștampila BRD din
București și semnătura administratorului de cont iar ordinele au fost
transmise. Toate infracțiunile au fost realizate cu ajutorul Paulei Monica
Plazzotta, referent la BRD, ulterior administrator de cont pentru toate cele 10
firme ale lui Bivolaru. Ordinele au fost folosite pentru încasarea banilor de
la BRD Sinaia. În urma acestor operațiuni, Mona de Freitas și administratorul de
cont de la bancă, Monica Plazzotta, au fugit din țară, singurul judecat fiind Bivolaru.
În 2002 Bivolaru a mai emis alte 25 de cecuri fără acoperire. Sentința a fost
dată la cîteva zile după acțiunea în forță a poliției și procuraturii împotriva
MISA, organizația condusă de Gregorian Bivolaru, fratele lui Gabriel Bivolaru,
fapt care a creat suspiciunea că s-a dorit crearea unei diversiuni. Gabriel
Bivolaru a fost dat în urmărire generală în 24 martie fiind arestat la data de
1 aprilie 2004. Asta, în ciuda faptului că ancheta de cercetare penală a lui
Gabriel Bivolaru începuse din 1996!
Este notabil însă momentul din 1997 cînd, conducerea PDSR,
în frunte cu Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu și Miron Mitrea, s-a deplasat la
Parchetul General, pentru a-l susține pe Gabriel Bivolaru, într-o acţiune
menită să pună presiune pe decizia şi cercetarea procurorilor.
În afară de devalizarea BRD, Bivolaru a mai fost cercetat și
pentru un prejudiciu de 700 milioane lei, creat societății „Drojdie de
Panificație” din Țăndărei, unde FPS deținea 98% din acțiuni, precum și
prejudicii create companiei Eforie SA din Constanța.
În 1997, ministrul justitiei din acea perioadă, Valeriu
Stoica (PNL), a cerut Camerei Deputaților ridicarea imunității parlamentare și
aprobarea reținerii, arestării, percheziționării și trimiterii în judecată a
lui Bivolaru, învinuit pentru săvîrșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals
intelectual, uz de fals, falsificarea de monede sau alte valori, precum și
complicitate la folosirea cu rea-credință a bunurilor și creditelor societății.
Cererea lui Stoica a fost respinsă la votul din Camera Deputaților atît în
iunie 1997, cît și în septembrie 1998. Sună cunoscut? Vosganian, Tăriceanu...
La 26 septembrie 2003, prin contractul de vînzare-cumpărare
încheiat cu Autoritatea pentru
Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (APAPS), o companie
de apartament, Cross Lander USA,
condusă de americanul John Perez, devenea noul proprietar al uzinei Aro Cîmpulung
Muscel în schimbul sumei de 153.000
de dolari. Guvernul Năstase, care conducea România la acea vreme, a anunţat
tranzacţia ca pe un imens succes, o mutare care va salva uzina de la faliment.
Realitatea a fost alta! Cine văzuse contractul şi cunoştea amănuntele afacerii
putea să anticipeze cu uşurinţă ce va urma. Cross Lander USA era, de fapt, o
firmă-fantomă, care îşi schimbase numele cu cîteva zile înainte de încheierea
tranzacţiei. Suna pompos şi familiar, dar nu avea nicio legătură cu industria
constructoare de maşini. Şi cu toate acestea, în contract se angaja să asigure
în mod gratuit „know-how" în domeniul producţiei şi metodelor tehnologice.
O firmă care practic nu exista, îşi oferea preţioasa „expertiză" unei
uzine care fabrica maşini de aproape 50 de ani! Patronul, John Perez, un
american cu origini cubaneze, fusese toată viaţa un dealer de automobile şi
cultivase relaţii apropiate cu firmele de comerţ exterior ale României
comuniste şi cu ofiţerii de Securitate care le controlau. Apariţia lui în
privatizarea Aro nu era deloc întîmplătoare: prin contractul de vînzare-cumpărare,
Cross Lander USA se angaja să facă investiţii de peste 2 milioane de dolari, să
lanseze un nou model Aro şi, cel mai important, să facă dovada bonităţii
într-un termen de 20 de zile printr-un aviz emis de Eximbank. Aceeaşi situaţie
ca în recenta încercare de privatizare a Oltchim: dacă firma Cross Lander nu
făcea dovada bonităţii în termenul stabilit, contractul era anulat, cum s-a întîmplat
în cazul lui Dan Diaconescu. Numai că, în privinţa lui John Perez, Guvernul a
fost mult mai îngăduitor. În toamna acelui an 2003 s-au semnat mai multe acte
adiţionale prin care termenul de îndeplinire a condiţiilor era amînat, pînă cînd,
la 6 ianuarie 2004, şeful APAPS, Ovidiu Muşetescu, a semnat actul final constatînd
îndeplinirea promisiunilor prevăzute în contract. România asista, de fapt, la o
privatizare făcută prin fraudă, întrucît Eximbank nu a emis niciodată vreo hîrtie
care să ateste bonitate financiară a investitorului John Perez.
Ovidiu Muşetescu a murit în anul 2009 şi nu a fost niciodată
tras la răspundere.
Şi lista continuă... Mizeriile lui Voiculescu, Patriciu,
Vosganian, Ponta-Şova... Voiculescu a apucat să facă un stagiu la închisoare,
la fel şi Năstase. Sejururi, din păcate, prea mici faţă de ticăloşiile lor. Iar
prejudiuciile, evident, au rămas nerecuperate... Acum Mazăre şi Dragnea sînt în
puşcărie, cu nişte condamnări ridicole faţă de răul făcut. Iar principalul
păpuşar, Ion Iliescu, este în continuare liber. Nu pot decît să mă rog pentru
sănătatea lui, urîndu-i să apuce, totuşi, să intre în închisoare. Deoarece, el
este vinovatul principal!
Acestea, toate, au fost posibile după momentul acela
îngrozitor din 13-15 iunie!
(1)
Cristea, Romulus - Piața Universității 1990,
Editura Foc Filocalia & Karta Graphic, 2007
(2)
Propaganda Due (P2) este numele unei Loji
Masonice secrete din Italia. Loja a funcționat sub jurisdicția Marelui Orient
al Italiei în perioada 1945 - 1976 (cînd a fost scoasă în afara legii),
devenind între anii 1976 - 1981 o lojă pseudomasonică, o societate secretă (în
contradicție cu Constituția italiană ce interzice lojile secrete). Propaganda
Due era după cum îi spune și numele o lojă masonică de propagandă, în cadrul P2
au fost înscriși scriitori, jurnaliști, muzicieni, în general oameni care
puteau să promoveze scopul lojii în lume. Mulți politicieni puternici ai
Italiei au făcut parte din P2, inclusiv diverși membri ai guvernului, iar din
anii ’50 loja a fost infiltrată în mafia. Atît premierul Silvio Berlusconi cît și
capii serviciilor secrete italiene au fost membri P2.
