Urmează Nirvana, peron pe partea dreaptă

Enisala se găseşte în apropiere de Cetatea Enisala (Yeni-Sale). (sursa: Wikipedia)

În urma studierii portulanelor din secolele XIII – XIV, localitatea care apare sub numele de Bambola, Pampulo a fost identificată cu cetatea Enisala. Aceasta a fost pentru prima dată menţionată cu numele de Yeni-Sale în secolul al XV-lea, în cronica lui SüKrüllah.

Fortificaţia de la Enisala a făcut parte din lanţul de colonii genoveze care îngloba oraşele de la Gurile Dunării.
Ulterior, datorită înaintării stăpînirii turceşti dincolo de Gurile Dunării, pînă la Cetatea Albă şi Chilia (1484) şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată. În secolul al XVI-lea, aceasta nu mai corespundea intereselor strategice şi economice turceşti (otomane).

Istoria cetăţii şi a aşezării din apropiere este ilustrată şi de denumirile pe care aceasta le-a avut: de la Vicus Novus, care se traduce Satul Nou, la Novoe Selo, pe care turcii l-au preluat în limba lor rezultînd Yeni-Sale din care a derivat denumirea actuală a satului Enisala.
Cetatea este situată într-un complex arheologic cu numeroase vestigii din epoca neolitică pînă în evul mediu. Cercetările arheologice au fost începute în anul 1939 şi au continuat, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1970-1998. Locuirii medievale îi corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii fortificaţiei, a fost datat pe baza materialului arheologic la sfîrşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea. Cel de al doilea nivel corespunde perioadei ridicării zidurilor.
Ruinele fortăreţei medievale Yeni-Sale (Enisala, Enişala, Heraclee sau Heraclia) se află la 2km de localitatea Enisala, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim şi Babadag.
Cetatea a fost construită în scop militar, defensiv şi de supraveghere a drumurilor de pe apă şi de pe uscat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de către o autoritate care viza zona de la Gurile Dunării. Pe baza tehnicilor constructive, a materialului arheologic şi a realităţilor istorice s-a emis ipoteza că singurii interesaţi de ridicarea unei cetăţi situată în cadrul sistemului de fortificaţii din nordul Dobrogei, cu orientare spre mare, pentru controlarea traficului naval, erau negustorii genovezi, care dispuneau de mari sume de bani cîştigate din comerţ şi care erau deţinătorii monopolului navigaţiei pe Marea Neagră.

Cetatea Yeni-Sale are un plan poligonal neregulat, care urmează sinuozităţile masivului de calcar jurasic pe care este amplasată.

Între 1397 – 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti. După cucerirea Dobrogei de către turci la 1419 - 1420, aici a fost instalată o garnizoană militară otomană.

Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice şi mai ales monedele bizantine, genoveze, tătărăşti, moldovene, muntene sau turceşti atestă rolul militar, politic, administrativ şi economic pe care l-a îndeplinit cetatea.

Zidurile de incintă, turnurile şi bastioanele cetăţii, parţial conservate şi restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălţime de 5 – 10m.

Atrage atenţia, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porţii principale, de origine orientală, cu arcadă dublă, întîlnită frecvent în evul mediu şi utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică dar şi în Ţările Române la Cetatea Neamţului, biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş şi la bisericile moldoveneşti ctitorite de Ştefan cel Mare.

Fundata, 2012

În puţine vorbe, lucrurile se prezintă astfel: în prima zi am ajuns la Fundata; în a doua, am aranjat tabăra. În a treia a fost bătălia şi, în a patra a venit poliţia.

Să detaliem puţin însă.

Anul acesta, băieţii, că au crescut şi au fost cuminţi, au ajuns să fie copii de trupă la milităria de duminică. Un copil de trupă este o miniatură de soldat, cu tot dichisul posibil: moletiere, bocanci, pantaloni cu vipuşcă, veston militar şi centură, capelă pe cap şi sac de merinde.

De cînd le-am promis că îi iau cu mine, să ne jucăm împreună de-a soldaţii, începuseră să tropotească mărunt din picioare, ca mînjii care nu mai au răbdare să stea legaţi de căruţă. “Şi cînd mergem? Cînd mergem?”, mă tot întrebau, de trei - patru ori pe zi, iar eu începeam să le număr pe degete: “…azi mergem la grădi şi la şcoală, mîine de asemeni, poimîine mai mergem la şcoală şi grădiniţă iar răspoimîine, gata, pornim spre Fundata”.

După un drum plin de ploaie care se scurgea ca-n potopul cu iubiri din mansarde, cîntate de Paula Seling via Nicu Alifantis, de Înălţare, am descins la Fundata (cea mai de sus localitate din România).

Cu capetele în nori (la propriu!) am descoperit un peisaj senzaţional. Astfel, am aflat că mai sînt zone unde mai creşte iarbă fără pet-uri şi, în care vîntul care bate printre copaci nu îţi aduce ritmuri de manele.

A doua zi, de dimineaţă, băieţii nu au făcut nici un comentariu negativ legat de ora de trezire (obicei, pare-se intrat destul de bine în rutina matinală). Cuminţi, s-au îmbrăcat în uniforme şi au stat să le leg moletierele, după care şi-au încins centurile peste vestoanele cazone şi şi-au tras capelele peste ochi.

La micul dejun au mîncat tot (ptiu-ptiu-ptiu, să nu se deoache!), stînd alături de Luca, băiatul lui Ion şi al Gabrielei. Şi el tot copil de trupă, mic dorobanţ, dar mai mare decît Nicodim şi Aron cu patru ani. Şi fruntaş pe de-asupra! Armata face minuni! De dietă, disciplină şi abordare!

După Frühstück, pe o ploaie fin presărată, am ajuns la tabără. Majoritatea figurilor întîlnite erau deja cunoscute: bulgari, cehi, englezi, austrieci. Mă rog, oameni care se joacă în continuare de-a pac-pac. Aron şi Nicodim, cu ochii mari de încîntare, descopereau un joc de-a soldaţii la scara 1:1, în care, fiecare, îşi lua teribil de în serios rolul din joc.

Puşcoacele, replicile airsoft KAR 98, au fost puse la rastel, în faţa cortului, cazacii au scos un samovar şi s-au pus pe făcut ceai, austriecii au fixat, cu evlavie, portretul lui Franz Joseph pe cort, Marius a început să bată-n lung şi-n lat tabăra, făcînd poze, iar Luca, Aron şi Nicodim au ajuns planton în faţa cortului. Cu ceva bere, secărică şi prînzul luat la popotă, prima zi a trecut lin şi, seara, Aron a adormit pe scaun la concertul lui Radu Gheorghe.

Sîmbătă urmau chestiile serioase: bătălia, dintre romîni şi ruşi, de-o parte şi nemţi şi austrieci, de cealaltă parte. Un pirotehnist a aranjat locurile de unde, cu mare meşteşug, urmau să explodeze bombele şi şrapnelele. Boborul venise ciopor, să vază cu ochii lor cum oastea română înfrînge vrăjmaşul cotropitor cu accent teuton.

Aron şi Nicodim, împreună cu Maria, fetiţa lui Radu Oltean (care a suferit teribil că nu are şi ea haine ostăşeşti) stăteau alături de mine, pe creasta unui deal, de unde voiam să filmez luptele crîncene din vale. Canonul 550D era pe post de cameră video, cu obiectivul de 200 prinzînd la fix focul luptei, iar 50D-ul nu mai contenea dinc click-click-click.

În stînga, la vreo 25 – 30 de metri era bateria austriecilor. Băieţii priveau manevrele trupelor, aşezaţi pe geanta foto. Cu cine se bat românii?, voia Nicodim să afle. Cu nemţii şi austriecii. Şi ăia care au căciuli mari pe cap ne sînt prieteni?, întreba Aron, arătînd spre cazaci, aliaţi ai trupelor române. Da, încă ne sînt prieteni, dar nu pentru mult timp. De ce, o să ne certăm cu ei?, a vrut Nicodim să afle mai multe. Păi acum sîntem în 1916. În 1917 urmează Marea Revoluţie din Octombrie (care are loc, de fapt, în noiembie!) şi ruşii, cărora le încredinţasem tezaurul, ni-l fură. Un moment de linişte şi, din nou Aron întreabă: ...dar ce-i ăla tezaur? O comoară maaare, maaare de tot. Cu aur? Da, cu aur…

De la austrieci se aude o bubuitură puternică. A început, a început!, ţipă, bucuroşi de spectacol, băieţii. Horia şi restul românilor apar, tiptil, pe fundul văii, iar nemţii de pe versanţi deschid focul. Una din încărcăturile pirotehnice explodează şi un gheizer de pămint se ridică cu mare efect. Germanii coboarră de pe poziţiile din terase, cehii urcă în diagonală pe deal iar cazacii beneficiază de o a doua ploaie de pămînt, pricinuită de capsa pirotehniştilor.

Tunul austriecilor bubuie din nou şi, din coada ochiului surprind cum unul dintre servanţii tunului cade. Meseriaş, îmi zic, interpretează rolul de rănit. Continui să filmez şi să fotografiez. Lumea începe însă să alerge spre rănit. Las camera să filmeze şi privesc, prin teleobiectiv, spre rănit. CHIAR E RĂNIT! Un bărbat cu jachetă albă se apleacă asupra austriacului, apoi se ridică şi strigă să i se aducă o trusă de prim ajutor.

Reporterii şi cameramanii se îmbulzesc în jurul rănitului, sufocîndu-l în încercarea de a surprinde, cît mai bine, sîngerarea şi plaga. Bărbatul care ceruse trusa de prim ajutor se ridică în picioare şi răcneşte către ziarişti, cerîndu-le să facă loc. Nici băieţii şi nici Maria nu au observat nimic. Încă.

Opresc filmarea, îi ridic pe soldăţei de pe geanta foto şi pornim spre cort. Ocolim locul accidentului, pentru că nu voiam un asemenea spectacol pentru copii. Îl văd pe Silvan, e palid. Omul acela chiar a fost rănit. E îngrozitor. Dau din cap şi merg mai departe cu mica trupă, la cort. Rămîneţi aici şi nu vă mişcaţi! E un ordin! Păziţi cortul! E un obiectiv strategic!

Copiii nu comentară în nici un fel, rămînînd cuminţi şi păzind "obiectivul strategic". Am pornit spre locul accidentului. Tot atunci s-a auzit goarna care anunţa sfîrşitul luptei.

Veseli, soldaţii au început să vină în tabără. Pe măsură ce aflau de accident, figurile li se transformau însă. Jumătate de ceas mai tîrziu, în tabără domnea o atmosferă grea. Austriacul rănit fusese adus şi băgat, pe targă, în cortul grupului său, în vreme ce presa se dădea de ceasul morţii să intre şi să filmeze suferinţa sărmanului om, într-un demers pe cît de cinic, tot pe atît de inutil, pentru că asemenea imagini cu bălţi de sînge sînt interzise de CNA…

Bulgarii au făcut un cordon pentru a proteja cortul austriacului de obiectivele ziariştilor. După încă un timp, un echipaj SMURD a sosit şi l-a dus pe austriac în Braşov.

Seara a fost destul de grea, ca atmosferă, doar un film cu Chaplin reuşind sa mai descreţească frunţile. Procuratura tot se fîţîise prin tabără, iar joaca de-a pac-pac devenise brusc altceva.

Un duş fierbinte şi apoi nani. Iar imediat după nani, ceasul a început să ţîrîie isteric. Aşa repede a venit duminica? Mic dejun, eram tot în soldaţi îmbrăcaţi, băieţii mei abia aşteptau să se întîlnească cu Luca, ne-am luat puştile airsoft şi – last time – tabăra militară. Nicodim şi Aron au început să se hîrjonească cu Luca şi Iacob, iar Maria depăşise supărarea că nu are uniformă. Oricum, Radu i-a promis că, la următoarea tură de pac-pac va avea şi ea straie militare.

Mă fleoţcăiam agale printr-o ploaie măruntă ce începuse din nou să pudreze în jur cu picături mărunte cînd, din cort, Silvan m-a chemat: Vino, tu şi cei care mai aveţi puşti airsoft, sa vă înregistreze poliţia.

Poliţia? Da’ ce treabă au ei cu puştile airsoft? E a dumneavoastră?, mă întreabă un poliţist cu mustaţă desuetă, de proletcultist din anii ’50. Da, e a mea. Consemnează, i-a spus atunci Nea Mustaţă unei poliţiste palide. Domnul spune că arma e a lui. Greşit, l-am corectat eu, nu e armă, e o jucărie. Cum să fie jucărie?, mă priveşte cu o blîndeţe pe care mi-am amintit-o, din anii ’80, cînd colegii lui Moş Miliţilă mă întrebau de ce port părul lung şi tricoul negru… Da. E jucărie. E o replică. Adică, o copie fidelă. Numai că e de jucărie. Cum să fie de jucărie? Că e grea şi e de fier. Greşit din nou. Nu e fier, e ZAMAC. Ce e ZAMAC-ul?, ridică cu inocenţă privirea galeşă tînăra speranţă feminină a poliţei române. ZAMAC-ul e un aliaj de zinc, magneziu şi cositor. Bine, bine, dar permis de armă aveţi?, o ţine langa to’ar’şu gradu.