Luptele crîncene de la Fundata

Scrisoare catre iubita lui Fritz

Evomag. O saga fără sfîrşit.

Luna trecută credeam că s-a isprăvit daravela cu Evomagul. Am trimis doua laptopuri la “specialiştii” lor, să fie consultate, diagnosticate şi reparate. Şi cu mioritică înţelepciune, am purces întru vioaie expectativa ardelenească să aştept cu speranţă în suflet. Ei bine nu. Nu-i loc d-aşa ceva, de zici că, la Evomag au preluat, fără licenţă, cuvintele lui Dante gravate la turnicheţii infernului: “lasciate ogni speranza, voi ch'entrate”...

Revizuindu-şi dorinţele şi năzuinţele, preoţii din templul service-ului au izbit cu toiagul în podea, scîntei binare au scăpărat din hardurile lovite şi, dl Petraru (îl mai ţineţi minte? E acel hobit de ispravă, care şade blînd la recepţia din Service) m-a sunat să-mi spună că, totuşi, le-ar face trebuinţă băieţilor de la service şi încărcătorul... OK. Da’ atunci, de ce focului nu ati vrut încărcătorul din prima? Palmă peste frunte, oftat prelung, respirat adînc. Fan Curier şi, încărcătorul a plecat spre Evomag (aaa, nuuu, nu mai fac eu drumul Floreasca – Vitan ca să îmi crească barba pînă la destinaţe!).

Eh, şi aşa, eminescian, trecut-au zile ca nori lungi pe șesuri şi niciodată n-or să vie iară... Cam odat’ la cinci zile, feciorii mei au grijă să mă întrebe: “Tata, au venit laptopurile?”, iar eu le răspund, invariabil, NU. Nu că aş duce dorul laptopurilor şi al partidelor (nejucate) de Overwatch ori Call of Duty. Într-o oarecare măsură, o perfidă bucurie pot spune că m-a cuprins de cînd nu mai sînt nervoit să fiu bad cop care închide internetul pentru a mai reteza din elanul de gamming. Dar totuşi, iaca, a trecut mai bine de o lună de cînd nu pot folosi laptopurile. Ceea ce nu-i OK.

Cum e miros de primăvară şi natura renaşte, am decis să sparg gheaţa grea a tăcerii, ce s-a aşternut în ultimele trei săptămîni peste idila cu Evomag şi, am sunat. Din nou muzică, din nou pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor convorbirea ar putea fi înregistrată... Un tînăr domn mi-a răspuns într-un tîrziu. Cer cu domnul Petraru (daaaa, hobitul de la recepţie), da’ de ce, îi spun că mă-nghesuie necazul cu două laptopuri, cere amănunte, dar dumneata cine eşti, Andrei, vine răspunsul, Andrei-şi-mai-cum mă arăt plin de curiozitate vie, nu-i destul Andrei?, întreabă cu ingenuitate interlocutorul, nu, nu-i destul, pentru nivel de grădiniţă “Andrei”, “Mihăiţă” ori “Ştefănuţ” pot fi absolut suficiente, dar ca adulţi folosim şi numele de familie, bine, Andrei Lazarovici, se prezintă omul şi, acum, că nu mai sîntem străini, îi spun din nou toată povestea. Decembrie, harduri, caddy, laptopuri, nerecunoaşterea hardurilor, probleme... Informaţia e prea multa (şi stufoasă) drept pentru care, la final Andrei cască, semn că a ostenit şi îmi oferă soluţia salvatoare. O să vă sune băiatu’ de la servis cînd vine. E de competenţa lui. Serios?! Şi cînd vine? Nu ştiu. E plecat din firmă? Nu. Bun, şi atunci în cît timp vine? – Tăcere. – Alo, mai sînteţi acolo? Da. Aţi auzit ce am întrebat? Da. Ei şi? Nu ştiu. E în firmă?  Da.  Ok, atunci cînd aştept telefonul? Cînd se întoarce.

....puncte-puncte.

Un ceas şi ceva mai tîrziu, sun din nou. Din nou muzică etc. Alo, se aude la celălalt capăt al firului. He-he, e tot simpaticul Andrei. Lazarovici, pentru adulţi. Îl simt bucuros că mă aude din nou. Aşa se construiesc relaţiile intra-umane. A venit colegul de la service? – Tăcere – A venit colegul de la service? – Tăcere – Alo, mai sînteţi acolo? Da. Bun, atunci răspundeţi-mi. A venit sau nu? E o întrebare care nu ar trebui să ridice dificultăţi pentru orice om care are mai mult de patru – cinci ani. Domnul Lazarovici însă, pare excedat. Bun, de coleg nu îmi puteţi vorbi. Un şef există? Manager, team-leader? Sau oricum îi mai spuneţi? Linişte. Un cloncănit mă înştiinţează că receptorul a fost pus pe masă. Aşteptare, pîrîituri, foşnituri, voci în fundal. Apropo, aţi observat ce bine se aud vocile în fundal? Şi apoi o altă voce, mai iute, mai apăsată, mai de şef. Da. Mă prezint, spun că am o problemă şi întreb cu cine vorbesc. Dogaru Sergiu,  se prezintă omul, ca la armată. Măcar acesta cunoaşte utilitatea numelui de familie.

Spun povestea din nou, ofer şi numerele de comandă pentru intrarea în service. Da, nu se poate. Nu se poate? Nu. Cînd funcţionează, cînd nu funcţionează. O să vă dăm banii înapoi. Domnule, sînt două laptopuri identice din punct de vedere al configuraţiei, dar diferite ca firmă. Cum se poate ca ambele să nu meargă?! Da, se poate. Ambele. Luni vă dăm banii înapoi. Week-end plăcut.

WTF? ce weekend plăcut mai poate fi? Pe unde scot eu cămaşa cu băieţii? Cum să le explic faptul că Evomag este o firmă cu incompetenţi? Ce să le zic? Pot doar să-i povăţuiesc să nu cumpere de acolo, cînd vor fi mari!

The NeverEnding Story

Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost

Edward Aloysius Murphy, Jr. (1918 – 1990)

Actul I

La sfîrşitul anului trecut am făcut un up-grade de hard pentru laptopurile băieţilor. Am mers la evoMag, am discutat cu un consultant, am ales o soluţie care părea bună şi am comandat hardurile. Harduri care – în acel moment – nu erau în stocul evoMag. Ok, nu-i bai, toată lumea vrea fix harduri de laptop înainte de Crăciun, explicabil... Se ştie prea bine, hardurile slim de 750 de lei se vînd mai bine ca pîinea caldă.
În 21 decembrie, un telefon suav mă înştiinţează că hardurile au venit, că pot să duc laptopurile pentru upgrade. Ceea ce am şi făcut, iute, ca să fiu sigur că izbîndesc. Am înotat prin traficul de dinainte de Crăciun cu sîrg, am străbătut traseul Floreasca – Vitan Bîrzeşti în aproape două ore şi am intrat, cu speranţă în priviri, în service.

“Lăsaţi laptopurile aici, vă dăm noi mail după Revelion să veniţi să le luaţi”, zice tînarul de la recepţia service-ului. Un anume domn Andrei Petraru, după cum aveam să aflu ceva mai încolo. “Nu-nu, în nici un caz, aştept să le iau azi”, am răspuns iute. “Băiatu’ care face service nu e, sînt decît eu”, precizează domnul Petraru de după tejghea. Chiar dacă eşti DOAR dumneata, poţi să îi dai un telefon colegului, să îi zici că e cineva cu nişte harduri de instalat.  În fond, programul e pîna la ora 18 şi am fost asigurat că se vor instala rapid, fix în ziua în care vor veni... “Da, da’ băiatu’ nu e....” Rămine soluţia telefonului... “Nu am telefonul lui”. Păi cum comunicaţi? “Pe mess”... OK, scrieţi-i pe mess că îl aştept...

Omul a început să tasteze la computerul său şi, după vreo zece minute l-am întrebat din nou dacă a primit vre-o veste. “De la cine?”, a-ntrebat ingenuu domnul Petraru. De la coleg, evident. Cel care nu e aici şi cu care discutaţi doar pe mess. “Nu, nu am primit”. Dar i-aţi scris? “Nu, că nu e aici. E plecat. Nu ştiu daca mai vine”. Nu ştiti dacă mai vine. Atunci de ce mi s-a transmis că pot veni sa rezolv azi? “Pentru că nu ştiau că e plecat”. Bun, găsiţi un mijloc sa îl anunţaţi ACUM ca îl aştept să monteze hardurile.

Probabil că arătam ca un supraponderal şarpe cu ochelari. Cert e că în cîteva minute domnul de la recepţie mi-a zis să merg pîna la Auchan (pronuntat “Ăuşăn”) să beau o cafea şi, într-o oră să mă întorc. Ceea ce am şi facut. La întoarcere hardurile erau montate.

Sfîrşitul actului I: cortina se lasă şi toată lumea e fericită. În casă miroase a brad şi se aud în fundal colinde.

Actul II

A doua zi de Crăciun, băieţii şi-au pornit laptopurile. Unul merge, celalalt – pauză. “Tata, nu merge hardul”, zice Aron. Cum să nu meargă? De-abia a fost instalat! “Nu, nu merge!”

Ma uit, dublu click pe iconiţa “My Computer” şi, stupoare! Şoc şi groază, cum ar titra Evenimentul Zilei... Hardul nu era vizibil. Crăciun, punte, Revelion şi, în sfîrşit, pe 3 ianuarie duc laptopul îndărat la service. Acelaşi Evo Mag, ambuteiaj simpatic, doar o ora dureaza drumul şi, la recepţie acelaşi domn Petraru.

Îi spun ce se înîmplă, îi spun că hardul este văzut cu intermitenţe, dau drumul laptopului, ghinion!, laptopul tocmai vede hardul, îi explic că-i fix ca la loz-în-plic, domnul Petraru mă priveşte cu condescendenţă, pînă la urmă se milostiveşte şi preia laptopul.

(În vremea asta, în fundal se văd nori trecînd repede, succesiune de noapte şi zi, foile zboară din calendar şi apoi totul încremeneşte pe data de 16 ianuarie.)

Un mesaj vesel şi zglobiu de la Evomag mă înştiinţează că laptopul nu merge. Şi să fac bine să aduc cablurile şi şi restul acareturilor că au încercat, săracii, să mă contacteze, dar nu au reuşit. Drept pentru care, încerc să sun la sevice. “Pentru comenzi tastaţi unu, pentru service tastaţi doi”. Tastez doi. “Pentru îmbunatăţirea serviciilor, aceasta convorbire poate fi înregistrată”. Şi începe muzica... Nu e o melodie lungă, e un fragment, scurt, emoţional, vesel. Aşa, din popor. Pentru popor. “Pentru păstrarea priorităţii apelului, vă rugăm să aşteptaţi”. Aştept. Din nou muzică. “Ne pare rău, dar toţi operatorii sînt ocupaţi”. Şi convorbirea se întrerupe fix cînd mă pregăteam să transcriu, pe portativ, frumoasa melodie.

Sun din nou. Din nou roboţica (cucului), numai că de data asta tastez “unu”. Pentru comenzi. Sînt preluat imediat. O duduie îmi vorbeşte. Om viu. Cer cu domnul Petraru. De la service. Nu-l găseşte, dar mă întreabă ce mă frămîntă. Îi zic – mailc, cabluri, alea-alea. “Aaaa, păi aduceţi cablurile!”, zice cu dojană duduia la telefon. “De ce n-aţi lăsat cablurile?!” Am vrut să le las, zău, dar domnul de la service mi-a zis că nu-i nevoie. “Ba-i nevoie!”, tranşază direct dilema şi legătura se întrerupe. Chiar mi-a fost jenă. În halul ăsta am ajuns, să le sabotez oamenilor munca?

On the road again... volan, maşină, trafic, Barbu Văcărescu, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Vitan... evoMag. Service. Domnul Petraru. Discuţia e lină, fără asperităţi. De la om la om. Îl întreb de cabluri. “Nu, nu mai e nevoie”. Şi atunci de ce mi-a zis duduia să vin musai cu toate accesoriile? Omul ridică din umeri. Pot să iau laptopul? “Încă nu; vă anunţăm noi cînd e gata”. Oftez, plec. Ajuns la birou îndărăt (normal... traseul luat invers: Vitan, Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, Barbu Văcărescu, Floreasca) găsesc un nou mail. 

Echipa evoMag mă înştiinţează că laptopul e gata şi mă aşteaptă. Ura!

Nu mai iau încă o dată în piept drumul pînă la Cuca Măcăi. Îmi spun înţelept că şi a doua zi e o zi! Ca urmare, a doua zi, vreme de un ceas, în trafic, am răgazul să fredonez zeci de alte melodii. Odată ajuns la evoMag, la recepţie omul îmi zimbeşte larg. Ce mai încolo şi-n coace, domnul Petraru îmi devine aproape simpatic. “De ce aţi venit?” Clar, omul e pus pe glume. Îi fac cu ochiul, semn că m-am prins la poantă şi îi zic că pentru laptop. “Păi cine v-a chemat?”. Echipa evoMag. Prin mail. “Păi cine?” Nu ştiu. Îi arăt mesajul de pe telefon. Domnul Petraru nu mai zîmbeşte. E sever. “Pe mine de ce nu m-au întrebat?” Asta chiar nu ştiu. “Păi e o problemă. Din greşală, băieţii au trimis hardul înapoi în service.”

Cortina se lasă în vreme ce eu gîfîi sufocat.

Actul III

22 ianuarie. Ninge cu fulgi mari şi zemoşi. Vine FanCurier cu un colet de la evoMag. Laptopul. Am convenit cu domnul Petraru ca, atunci cînd toate vor fi funcţionale şi la un loc să-mi trimită divaisul. Simţeam că cedez nervos dacă mai aveam de făcut măcar încă o dată drumul pînă în Vitan.

Desfac coletul. Înăuntru – laptopul. Hardul. Şi piesa care ţine hardul în locul DVD-ului. Plus cîteva piese mai mici. Aşa, mărunţele. Şi, parcă, două-trei şuruburi. Într-o punguţă. Încerc să nu mă enervez, dar nu îmi iese.

Scriu. Nici un răspuns.

Mai tîrziu îl sun pe Petraru. Îl întreb cărui fapt îi datorez primirea acelui puzzle. “Băieţii spun că nu aţi mai plătit şi asamblarea”, răspunde şi apoi tace. Încerc să procesez. Ce n-am plătit? “Asamblarea” – vine răspunsul, alb şi plat. Păi am plătit asamblarea cînd am cumpărat hardul, în decembrie! Iar hardul nu funcţiona. Dintr-un viciu ascuns de fabricaţie, ori dintr-o eroare de asamblare. Prin urmare, aparatul, care se bucură de garanţie, trebuie adus în condiţia tehnică pentru care s-a plătit! Cum să plătesc de două ori aceeaşi operaţiune?! Tăcere. Cum procedăm? Tăcere. Domnnu’ Petraru, mai sînteţi acolo? “Da. Mă gîndesc”. (Şi doare?) Încerc să mă calmez şi să o dau pe umor. Dom’ne, e aiurea: eu am plătit ca sa am un bun închegat, de prima dată. Şi acum, ce să vezi, primesc laptopul în bucăţi, ca de la IKEA! Lipsesc doar cheiţele imbus şi schema de asamblare! “Dar aţi avut cheiţe imbus şi schemă de asamblare cînd aţi lăsat laptopul?” Nu, era o glumă! “Aaa”.

Bun. Cum rămîne? “Aduceţi-l înapoi”. Asta în nici un caz! Nu am gust să mai vin pînă acolo după ce m-aţi tot plimbat ca pe o minge de ping-pong! Din nou tăcere. “Păi trimiteţi-l cu FanCurier. Pe cheltuiala noastră”

L-am trimis. Pentru îmbunare, managerul mi-a oferit un voucher de 50 de lei pentru cumpărături la evoMag. Sigur nu o să-l folosesc. Pentru că nu o să mai cumpăr de la evoMag!

Epilog.

Seara, acasă. Nicodim îmi spune că nu îi mai butează hardul. Coşmarul cu evoMag continuă! Azi merg să-l văd pe Petraru din nou!

Desen de Întîi Ianuarie

Întîi ianuarie. Am tras de mine să mă trezesc, să ies la primele fotografii din 2018. Că aşa mi-e datul, cu superstiţii pe care le-am moştenit de la tata: ce fac pe întîi ianuarie - voi face întreg anul.

Covor de cioburi sclipeau în soare în faţa blocului, semn că oamenii au spart (mitocăneşte) ghinionul anului ce a trecut. Dacă e să intre Dragnea la puşcărie şi să cadă PSD-ul, atunci chiar merită scrîşnetul cioburilor sub talpa pantofilor.

Un soare, de primăvăratică vestire, lumina, cu umbre lungi, pustietatea Bucureştiului de la ceasurile matinale.

Casa Scînteii îşi dormea nepăsătoare minerala existenţă, iar Arcul de Triumf, în contre-jour, zîmbea dezinvolt. Ambasada Rusiei şi sediul PSD, pe Kiseleff, adăstau bine-mersi. Noi să fim sănătoşi că, belelele cu rîncezime sovietică încă nu s-au terminat.

În Piaţa Victoriei - pustiu. Un (aparent) armistiţiu #REZIST - Guvern. Mă rog, să vedem cîtă veselie va fi de cînd plata contribuţiilor sociale va intra, exclusiv, în sarcina angajatului. Să vedem cum va reacţiona "lio marşe diu tramvai", vorba distinsei ministrese Lia Olguţa Vasilescu.

Piaţa Palatului. De-o parte adastă încă, pe gardul Palatului Regal, lacrimile albe ale florilor închinate Regelui, pe partea ai'laltă, din faţa Ateneului, muncitorii desfac de zor scena concertului organizat de Primărie. Primărie = duamna Firea. O altă duamnă (ce plm)...

Soare, senin. Bucureştiul e stingher, ca un adolescent din provincie ce-şi aşteaptă, în gară, aşezat pe valiză, vărul. Ar putea fi strălucitor ca Praga, exuberant ca Amsterdamul, cosmopolit ca Parisul... Dar e, din păcate în România. Iar România e feuda PSD!

Prezentare Doctorat

Sala Radio: regal de jazz clasic marca Joe Lovano

"Maestrul saxofonului", în premieră la București 

Având la activ o discografie impresionantă, cu mai multe nominalizări la Premiile Grammy, saxofonistul și compozitorul Joe Lovano a susținut, în premieră, un concert extraordinar, pe5 martie, la Sala Radio din București. Artistul, considerat unul dintre cei mai apreciați saxofoniști tenor contemporani, a ajuns la noi într-un eveniment organizat de Jazz Syndicate Live Sessions.
Joe Lovano se poziționează în avangarda grupurilor de jazz de mari sau mici dimensiuni,  împinge și provoacă fără teamă asocierile sale conceptuale și tematice, într-o căutare pentru noi moduri de exprimare artistică și de definire a limbajul jazzului.
Joe Lovano este originar din Cleveland, Statele Unite și este șef al catedrei de jazz de la Berklee College of Music.