Bucatarie postmoderna 1: Tortellini Lama *

Intr-o duminica, Ana a plecat, de dimineata, la o conferinta sustinuta de un Lama. Unul dintr-aceia, grasulii si joviali, ras in cap si cu ochelari, vorbind foarte corect englezeste si, cu o (foarte) buna doza de umor. Una peste alta, genul de om universal.

Pentru ca, dincolo de atrocitatile chinezilor, ce isi au inceputurile in cea de a unsprezecea zi a celei de a zecea luni a anului Tigrului de Fier**, se pare ca Beijingul a facut, involuntar dar evident, cel mai mare serviciu de PR tuturor celor sase milioane de tibetani si liderului lor, Dalai Lama. Transformind o comunitate de oameni pasnici in victime sigure ale represiunii arbitrare, rezultat al eructatiilor unor minti de tip stalinist combinate cu ceva sadism de tip mongoloid, China a indreptat ochii intregii lumi catre Tibet, focalizind un enorm capital de simpatie catre acea zona stiuta, pina la jumatatea secolului trecut, preponderent de initiati. si, prin urmare, din mica grupare de oameni, (auto)izolati, tibetanii au devenit universali, aidoma sanscritei, ce este-n fapt mama tuturor limbilor si idiomurilor.

Conferinta a durat vreo opt ceasuri, numai bine cit sa am ragazul sa ma joc in tihna cu baietii, sa mincam ciocolata (alba, pentru conformitate si ca sa nu ii intarite si mai tare), sa ascultam AC/DC, sa jucam fotbal in sufragerie si sa facem aruncari cu mingea de rugbi de pe holul baii catre bucatarie. O zi superba, cu putina ploaie afara, cit sa ne toropeasca dupa prinz somnul, asa, usor si mic-burghez, ca-n filmele din anii ’80 care-nfierau, chipurile-subtil, decadenta si putreziciunea societatii capitaliste interbelice in care, leit-motiv, burjuii trageau oblomoviene aghioase dup-amiaz’.

Drept multumire pentru o asemenea zi in care,nimic din ce-i interzis (de regula) n-a mai fost prohibit (in speta), la-ntoarcere am decis sa ii oferim un dejun care sa fie-n acord cu pasnicile principii tibetane, fara carne, dar cu valori nutritive ce nu ma prea ajuta sa slabesc.
Ca atare, ca tot cititorul (serios) de scrieri posmoderne (mai putin Cartarescu, p-ale carui scrieri le-am uitat pe considerente de Basescu) am decis ca, cea mai buna rezolvare a acestei ecuatii culinare este un recurs la bucataria italiana, peste care grefam ceva-ceva citate asiatice.

Asadar, pentru patru portii (doua mari si doua mai mici) am folosit o punga de tortellini cu brinza, trei cepe, un mar si 350 g de ciuperci, la care adaugam doua linguri de pasta de tomate, doua lingurite de zahar si sare dupa pohta inimii (da’ nu-n exces, ca dauneaza - sau, asa ne lasa sa-ntelegem, de la televizor) plus, ca arome, scortisoara macinata, nucsoara macinata, cimbru si patru catei de usturoi. Ce am uitat, a fost o jumatate de lamiie, dupa care-mi pare rau si azi ca nu am pus-o…

Ca inceput – banal: am pus doi litri de apa la fiert, cu citeva linguri de ulei de masline; intre timp, am taiat ceapa, in cubulete relative si mari, ciupercutele le-am taiat in sferturi iar marul l-am taiat, de asemeni, in cubulete. Usturoiul l-am taiat fin in feliute subtiti-subtiri (nu l-am zdrobit!) si am purces la treaba.

Ceapa am calit-o (intr-adevar, ceva miros s-a facut) si, cind s-a rumenit, am pus ciupercile. Am amestecat, am pus capacul si am asteptat.

Nu mult, ca ciupercile au si lasat zeama. Asa ca am aruncat acolo si cubuletele de mar. Inca putina rabdare (si amestecat) dupa care am pus zaharul si pasta de tomate. Am pus capacul, lucrurile au fiert putin si, hop!, am pus repede-repede scortisoara, nucsoara, cimbrul si usturoiul.

Ar mai fi mers si putin curry – dar nu aveam! Si, in acest moment, am uitat sa pun zeama de la o jumatate de lamiie. Impardonabil !

Cam asta-i tot. Se serveste si cu putina smintina. Eventual, cu putin patrunjel verde, tocat marunt deasupra.

______________________

* Durata de pregatire ~ 40 minute

* *17 noiembrie 1950