Sibiu, mon amour (II)

Moldoveneee, scoal’ tu’s grumajii ma-tii !, se aude, bolovanos si mioritic, un racnet ce acompaniaza ritmate bubuituri in usa. Stridenta si gijiita, vocea tradeaza multe tigari fara filtru sudate, precum si un oarece apetit pentru vodka nu neaparat scumpa, dar musai, multa.

Sunt inca in stand-by si incerc sa revin, la propriu, cu picioarele pe pamint. Cu ochii cirpiti si ametit de somn privesc afisajul verzui al telefonului: e ora 6,15. In acest timp, tenace, individul de dincolo de usa continua sa bata, implacabil ca destinul. Deschid usa si vad o figura cu un nas aproximativ, de boxer, al unui individ trecut de 40 de ani. Matahalos si cu o mustata groasa cit o rima neagra, mutantul din fata mea constituie un semnal de alarma ambulant, o pilda vie ce atentioneaza asupra pericolului ridicat de inconstienta incrucisare a genelor unui manelist cu cele ale unui militian.

Impachetat strimt intr-un costum negru-lucios, de cioclu, individul ma priveste buimac si ma intreaba ce caut in camera. Eu ? Eu dorm ! Sau incerc, daca nu ar fi ipochimeni nesimtiti care sa-mi raga la usa ! Dupa toate aparentele, termenul ipochimen nu ii face o evidenta placere.

Nasul i se increteste la radacina si, pe frunte, ii apare o cuta, semn ca bipedul din fata-mi incearca sa cugete. Deci, sa existe. Aici trebuia sa stea Moldoveanul, spune dojenitor huiduma. Din cartonasul care ii atirna, colorat, la buzunarul de pe piept, rezulta ca neanderthalianul din fata-mi e participant la nu-stiu-ce-conferinta-a-politiei-române.

Voi ar trebui sa protejati linistea publica, nu s-o tulburati ! Ochii I se maresc, lasindu-ma sa citesc o harta de vinisoare rosietice. Discutia s-a terminat si inchid usa. Putin mai tirziu, de pe coridor, se aud din nou bubuieli, in alta usa, precum si cunoscutul raget : Moldoveneee, deschide usa, ‘tu-s ceapa ma-tii!

Degeaba ma asez in pat; nu mai pot sa adorm si pace! Dupa ce ma perpelesc cind p-o parte, cind pe alta, sunt obligat sa admit ca somnul mi-a zburat. ~mi fac un ness si, vreme de doua ore si jumatate am ragaz sa privesc cum rasare soarele, cum se anima strazile, cum urbea se umple de viata. Privesc degetele rozalii ale Aurorei trosnindu-se usor deasupra orizontului si, apoi, vad soarele, auriu si cald, cum se ridica deasupra muntilor.

Acum nici nu-mi mai pare rau ca m-a trezit militianul si, daca linistea matinala nu ar constitui o chestiune de principiu, in general, mai-mai ca i-as fi recunoscator. Privesc spre zare si, vazind crestele gri-albastrui ale muntilor am dintr-o data dimensiunea nostalgiei.

Amintiri pe care le credeam pierdute imi revin in fata ochilor. Vad cum, mic fiind, mergeam cu mama pe linga zidul cetatii, loc unde, plin de élan, ma rostogoleam prin iarba inalta, inverzind trurul pantalonilor.

Mi-amintesc, proaspat, cum am fugarit-o pe mamaie, cu tricicleta, inspre piata teatrului. SI vad clar visul meu automobilistic, Renaultul 16, al lui nenea Frum…

Telefonul suna. E Cosmin. A venit sa ma ia, ca avem drum lung de batut pentru niste sedinte foto… Oftez, pun pauza la Tehnicolorul amintirilor, iau geanta foto, ticsita cu aparatura si cobor.

In hol, imbulzeala. Politisti tineri si militieni batrini. Il remarc pe individul cu mustata ca o rima. Povesteste entuziast, in fata a doua organe burtoase, cu pantofi spitati si cu borsete negre, cum l-a trezit pe Moldoveanu. Trec printre ei si am grija sa-l calc pe pantof cum se cuvine, gospodareste si apasat, cu calciiul.