duminică, 6 ianuarie 2008

Zapada

First I was afraid
I was petrified

Gloria Gaynor – I Will Survive




De nins, in sfirsit, a nins anul acesta. Trei zile dupa Revelion, toate cochiliile pleznite de la tiribombe si pocnitori erau date uitarii, sub un strat de zapada de 45 cm.
Sa smulg masina din mulajul de zapada, a fost floare la ureche, fata de ce a insemnat, dupa aceea, trafic + parcare + iesire din parcare + imbecili la volan + politisti zgribuliti si excedati.

Prima reactie (fireasca, de altfel, pentru un om normal si platitor de impozite) a fost sa urez de bine si prosperitate, intru fecunda traditie mioritica, urmatoarelor mame : a dlui Videanu (acea figura, deloc singulara, de manelist rasat intrat in politica, vremelnic aflat la bordura Bucurestilor), a dlui Basescu (pentru cei ce nu stiu, acea caricatura suie, protapita prezidential in dealul Cotrocenilor) si a dlui Orban (intimplator, bovin si victima a Mamei Naturi si Complotului Universal, pe la Transporturi).
Dar, dupa prima reactie, urmeaza a doua si a treia...

Ilustrate de iarna

Astfel, privind nametii, politica second-hand ce inveseleste peisajul dimbovitean s-a pierdut intr-o uitare alba, nascatoare de amintiri si nostalgii. Dupa ce am reusit sa parchez masina intr-un troian de unde aveam 40% sanse sa o scot de unul singur, cu zapada scirtiind optimist sub talpile bocancilor, am purces spre etajul 17 de unde, cotidian, imi cistig existenta.

De acolo, de sus, Bucurestiul se vedea calm, alb si curat, ca intr-o fotografie vetusta, facuta dintr-un dirijabil, in vreo timpurie iarna de 1900... Putine masini, rasfirate, patinau abulice pe o sosea alba, ca acoperita de frisca. Impresia de galantar proaspat de cofetarie s-a accentuat cind, lipindu-mi nasul de geamul fix, aburul respiratiei asezat pe sticla rece m-a trimis dintr-o data undeva departe, intr-o copilarie unde, in caldura luminoasa a casei bunicilor, asistam la procesiunea aromata din bucatarie, nascatoare de mirosuri prietenoase si asezate, intr-un confort mic-burghez.
De-o parte se auzea, ca un sir surd de trosnete, focul de lemne din soba de teracota. La geam, iarna ingramadea zapada, transformind cadrul strict al ferestrei intr-o forma ambigua, compusa din valatuci albi, ingemanati. Lumina, filtrata de norii din care pluteau intr-una fulgii de zapada, invaluia curtea intr-un gri-albastrui, albul fiind intensificat de acel strop de albastru, filtrat aidoma ca-ntr-un studio foto...
Contururile crengilor, negre, subtiri si delicate, se ridicau ca-ntr-o grafica trasa in penita, provenind din Tara Soarelui-Rasare. De la pick-up, amplificat printr-un radio cu lampi, se auzea Renato Carosone si, din cind in cind, Phoenix, daca era si sor-mea prin preajma.
Daca nu, era Louis Armstrong sau Mahalia Jackson.
Iar apoi, de dimineata, era cafeaua cu lapte si putina sortisoara, alaturi de care astepta un baton taiat pe din doua, uns cu unt si presarat cu sare.

Tot din zona amintirilor olfactive vine, tiptil, aroma de cafea cu caimac, de tuica fiarta si vin fiert cu scortisoara, cuisoare, piper si nucsoara.
Aceste licori, prohibite dar la care tinjam, insoteau jocul de pinacle pe care tataie si mamaie il incingeau cu Unchiul Gica si Tanti Lili. De fiecare data cind se intilneau, de pe biroul lui tataie disparea masina de scris – un Remington portabil, cu miros de ulei mineral si piele de buna calitate – si, pe cristalul gros ce acoperea biroul se asternea un postav verde si moale care, pesemne, le amintea bunicilor si unchilor mei de alte vremi trecute. Parfumul de Echt Kolnische Wasser 4711 si aroma de tigara intregesc portretul bunicii mele, aidoma brosei din argint ce ii puncta reverul de la taior.

Dupa cum, pe bunicul meu nu mi-l pot aminti fara cravata si palarie. Si cu o mapa neagra, din piele groasa, in care avea cite un manuscris ori spalturi cu care se ducea pe la cite o editura...
La fel imi vine in amintire si tic-tac-ul asezat, metalic si de incredere, a ceasului desteptator CFR Patent – Original Junghaus, care masura somnul moale, cald si pufos al dupa-amiezelor copilariei mele. Ticaitul sau continuu, aromitor, avea ceva din savoarea vaniliei, picurata in sodou.
Rontaitul sau metalic era unul fara graba, o moara minuscula din inox ce macina timpul din preaplinul clepsidrei, pe indelete, tocmai pentru a sti ca intotdeauna este timp pentru a trai si nu doar pentru a exista potrivit unor sabloane sociale care iti traseaza existenta, mai ceva ca impartialele zodii ce-si impletesc stelele deasupra capetelor noastre. Pe vitrina Anei, loc din care au fugit bibelourile de portelan, facind loc mai-modernelor DVD-uri, se odihneste clona originalului Original Junghaus, pe care mi-a oferit-o, primavara trecuta Toni. Originalul CFR Patent adasta pe undeva, pe un raft Ikea, in Paris, in casa sor-mii si a lui Toni...
Nu-i rau ca a nins. Albul proaspat m-a predispus la amintiri frumoase si dragi. Mai trist a fost seara, cind am incercat sa extrag masina din nametele in care o parcasem.
Cele 40% sanse de a scoate singur masina din troian ajunsesera la un anemic 10%, gratie unui plug ce mi-a zidit fundul masinii intr-un munte de zapada cafenie.
Dar, pina la urma am iesit. Evident, multumita unei incantatii secrete, de sorginte dacica, in care se face referire explicita la diverse mame de primari, presedinti si ministri ai transporturilor.
Ma rog, pe linga incantatie, la reusita au contribuit si vreo cinci trecatori prin zona, care m-au impins.
Da’ pina la urma e iarna !

4 comentarii:

oana spunea...

ce copilarie frumoasa ai avut.

anca spunea...

multumesc si multumim, stii tu, chiar m-am bucurat de ce-am citit (si ne-am bucurat ansamble, asa sa stii tu, mai)...

Anonim spunea...

Hmmm...Ce forma, ce stil..De-abia acum am citit acest post. Am simtit ca ma scufund din cotidian in trecut, dupa care m-ai scos din nou la suprafata, sa nu ma innec cumva de placerea mirosurilor, aromelor, pe care incercam sa le caut prin memoria olfactiva. Am resimtit si palmele de la sfarsit, chiar daca indirect, lipite pe fetele primarilor pe care si eu i-am votat, si pe care poate suntem blestemati sa ii votam de-a pururi. Ai descris imagini si ai fotografiat ganduri, amintiri. O superba combinatie.

Cand eram mica, in Bucuresti existau fluturi, existau arici si veverite in parcuri... Cand si cum s-au transformat toate aceste vietati in mutanti Videni, Berceni si Boureni? Sa aiba vreo legatura cu incalzirea globala?


Lorena

elvira_voiculescu@yahoo.com spunea...

asta mi a placut cel mai mult bogdan din tot ce am citit pana acum.desi e vara m am mainracorit putin.poate ca ai pus si fotografii deosebite?..elvira