Pasaportul verde

(Together) We will fly so high

(Together) Tell all our friends goodbye

(Together) We will start life new

(Together) This is what we'll do

Pet Shop Boys – Go West

Recunosc: in devremele ’91, intr-un calduros iulie, am avut un extaz aproape mistic cind, iesit din aeroportul Orly, un iz general de parfum, un miros de curatenie proaspata, m-a invaluit. Si nu tu praf, nu mizerie, nu noroi. Plecat (=fugit) dintr-un Bucuresti al gropilor si beznei, ce prelungea spectrul unui Ceausescu mult-prea-usor-rapus, m-am pomenit, pleosc, sabah kapitalismu, in plina masinarie consumerista, in plin postmodernism, in plina relansare economica. Ceva grafitti pe ziduri m-au facut sa privesc admirativ spiritul rebel, chiar daca mesajul, mizgalit a l’epoque de-o mina (probabil) magrebiana, sfatuia, vehement-stingist, yankeii sa plece (si atunci!) din Irak. Idee la care nu subscriam (nici atunci). Din principiu, in primul si in primul rind. Go West si Pet Shop Boys…

Lejer provincial, cam cum arata varul de la tara, venit sa dea examen la facultate, tineam ferm un geamantan (imitatie de piele, bej deschis) si priveam, cu falsa indiferenta, forfota. Diferenta dintre un Otopeni in care inca mai rasunau ecourile ultimului onor, prezentat, in decembrie ’89 Cirmaciului-intre-cirmaci-Dunarii-gindirii-Carpatine si aeroportul in care tocmai ma pomenisem este exact diferenta pe care, uneori, la stop, o poti observa cu ochiul liber, intre un Porsche Carrera 911 GTI si o Lada coscovita de vremuri si poveri, care demareaza, totusi, simultan cind se face verde…
« Sa ma astepti cu o cutie de Coca-Cola », o rugasem, cu o seara inainte pe sora mea, la telefon. Tin minte conversatia, tin minte cabina telefonica, dintr-un placaj bej, cu gaurele… Tin minte fierbinteala noptii de vara, amestecata cu caldura trupurilor ce se inghesuiau in sala aceea, de la Palatul Telefoanelor. « Si, sa fie rece, te rog »…
In multimea din aeroport ne-am vazut. Ne-am zimbit. Sor-mea arata de-acolo, eu aratam de-aici… A bagat mina in geanta si… ghinion !, nu era Coca-Cola, era o cutie verzuie. « ZUP ? » m-am aratat nedumerit. « Nu, Seven Up. Imi pare rau, nu mai aveau Cola la automat », mi-a spus, intinzindu-mi bautura. O noua palma data capitalismului! Simbolul decadent al Vestului se ispravise. Dati doar cite una, sa ajunga la toti !
Am luat cutia. Calduta, cam cum era nessul servit in paharele de plastic, la bufetul de la facultate. Fisss si, o buna parte din continut a curs din cutie, pe mina, pe pantofi, pe jos… Rosu de asa o rusine patita mi-era frica sa mai ridic ochii, de teama sa nu vad vreo izbucnire generala in hohote homerice. Totusi, lucrurile pareau sa fi trecut neobservate. Drept pentru care am sorbit ce mai ramasese din lichidul cald, dulce & acidulat si apoi, cuminte, am pornit in urma sora-mii.
De-a lungul drumului, eructatii discrete mi-au inveselit constant existenta. Iar mina dreapta, lipicioasa, a lasat puzderii de amprente cu aroma de 7Up…