miercuri, 30 iulie 2008

China, zece zile (1)

Oh oh oh ohoo little china girl
Oh oh oh ohoo little china girl
Oh oh oh ohoo little china girl
Oh oh oh ohoo little china girl
Oh oh oh ohoo little china girl
David Bowie – China Girl


Large is beautifull. Size matters: XXL. Huge is common. Make sense, made big. Artistic concept – ready made.
Am o stranie senzaţie de deja-vu şi de debriefing publicitar încă de cum avionul a aterizat la Pekin (şi, uite, nici acum nu ştiu cum e, politically correct, sa spun: Beijing sau Pekin?Pentru că, de altfel, dilema asta mă loveşte şi la istericele lătrături ale căţeilor cu nume de imperială capitală; cum să le zic? Pekinezi sau beijinghezi?).
Pentru că, în fapt, China se dezvăluie, chiar de la prima vedere, de la prima ocheadă aruncată, timid, în aeroport, ca un client extrem de bogat, fiţos şi năzuros, al unei agenţii de publicitate. Un client care poate, care vrea, care cheltuie. O veritabilă mană cerească, ce nu-şi strînge punga nici la capitoul evenimente, nici la capitoul PR, nici la capitoul promoţionale. Un client rîvnit, dar dificil. Un client cu un extrem de stufos caiet de identitate vizuală.


Călătoria spre Pekin a început, firesc, cu un popas. O pauză binevenită şi logică în orice început.
Otopeni, 17 iulie, aeroport de renume. Anul de graţie 2008, cu voia Domnului… Cursa prevăzută pentru ora 15, Bucureşti – Pekin, via Paris, avea întîrziere.
Nu mult: o oră şi restul mărunţiş. Suficient cît să pot cumpăra din Billa un borcan de ness. Şi cît, de asemeni, să-mi fac apoi nervi. Mulţi şi, nejusificat, păguboşi. Pentru că sinapsele şi celulele mele neuronale s-au prăjit… Şi, altele, mama sigur nu-mi mai face…
În sfîrşit, avionul a plecat.
Trei ore şi-ncă puţin a durat zborul pînă la Paris. Tranzitare, altă întîrziere, îmbarcare, decolare. Uruit de motor, whisky şi gheaţă, filme debile la dvd-ul din tetiera scaunului… Unsprezece ore de aţipeli căznite, picoteli ce oscilau între hilar şi penibil, barbie căzută-n piept, dureri de picioare, mîini şi burtă. La capătul celor 11 ceasuri de constante vibraţii, aterizarea, predictibilă de altfel, a avut loc. Vecinii de trafic, mandarini în marea lor majoritate, au izbucnit în ropote de aplauze, ca la finalul unei piese muzicale cu intrepretare celebră.
Pekinul ne întîmpina. Nu mare, ci, mai degrabă, imens. Large is beautifull. Ventuza ţîşnită din trupul aeroportului s-a lipit, organică, de pîntecele avionului, din care, cu picioare amorţite, am tropotit spre limanul ce tocmai se deschisese.
Năucitoare şi mîrşavă, ca duşmanul de clasă ce pîndeşte momentul potrivit, căldura a lovit creştetul, de după colţ, cu încărcături umed-musonice şi nu numai.
La banda de recuperare a bagajelor, altă surpriză: trollerul meu avea mînerul smuls (şi pus, onest, pe de-asupra, ca bomboana-n moţul colivei) iar o roată dispăruse, cu o bună bucată din plasticul în care era fixată.
Ce karma grea o fi apăsat pe umerii trollerului?
Indispoziţia mi-a zbătut pleoapa stîngă şi mi-a încreţit buzele. Luînd drept model statuia lui Mihai Viteazu, cu mînerul smuls al genţii pe post de bardă, am pornit astfel, walkiriano-mioritic, spre un birou de plîngeri şi lăcrămaţii.
Apoi, minune! În următorul sfert de oră aveam un troller nou. Evident, nu mai scria pe el “Samsonite” ci “Luosate”, dar măcar aveam unde să-mi pun mai apoi bulendrele…

Adăugată la căldura compactă de afară, intrarea în oraş a fost, pur şi simplu, năucitoare. Clişeul pitoresc al mandarinului cu ricşă a fost înlocuit de senzaţia exploziva a unui cocktail de Manhattan si Defense. Lampionul care se clatina in adierea imaginilor deja acreditate se suprapune in pendulaţie peste firme ca Nike, Adidas, Armani, Luis Vuiton ori Vacheron Constantine. Iar ricşarul, cînd îl vezi, vorbeşte, via GSM, fără hands-free, în timp ce pedalează viforos…Zgîrie nori cu look de New York, ambuteiaje cu Bentley, Jaguar şi Audi. Lumina filtrată de smogul umed dă imaginea unui laviu delicat, ce poate ilustra un roman de Umberto Eco. Pekinul mi s-a relevat ca un metatext, construit intr-o tehnică multistrat. După ce descifrezi primul nivel, o legătură, de-abia bănuită, te trimite într-o nouă interpretare semantică, cu noi înţelesuri şi încărcături, revelîndu-ţi noi valenţe.
Şi atunci cînd ai impresia că ai terminat de citit povestea, o nouă trimitere te face să o iei de la cap cu descifrarea, iar şi iar… Postmodern, acesta e cuvîntul care defineşte structura urbană, plină de metafore, citate şi trimiteri. Din fuga microbuzului care ne ducea de la aeroport la hotel surprindeam frînturi de oraş, ca dintr-un film derulat fast forward. Pasarele, pasaje subterane, poduri ce se încolăcesc, a bitumatice caracatiţe, în jurul drumului principal, maşini, multe limuzine de lux, clacsoane, biciclete, sute, mii de biciclete, autobuze electrice, un furnicar ce se mişcă în valuri aparent browniene, dar coerente în finalitatea lor.
Era o lume complet nouă, care mi se deschidea ochilor lacomi, într-o manieră ce îmbina senzualitatea şi cochetăria curtezanei cu timiditatea şi francheţea fecioarei vestale. În fine, hotelul. Coborîrea din maşina cu aerul condiţionat dat la maxim a părut o imersiune într-un fluid fierbinte. Cei cîţiva paşi făcuţi între microbuz şi uşa turnantă au fost suficienţi ca să scoatem, ca în sauna, valuri de transpiraţie. Înăuntru – răcoare. Tricoul ud se lipea, rece, de corp.
(va urma)

2 comentarii:

Roxana Iordache spunea...

Foarte frumos! Aştept continuarea.

Şi apropo de dilema ta - şi eu mi-am pus aceleaşi întrebări, că dacă lui cuţi îi zicem pekinez, atunci de ce zicem Beijing? :)

Lucian Muntean spunea...

Sunt convins ca ai avut parte de o experienta deosebita!Frumos articol!