China, zece zile (III)

China nu mai poate fi analizată în termenii maoismului. Este evident. Totuşi, analizele critice ale societăţii chineze rămîn puternic ancorate într-o abordare binară, opunînd o putere unită şi omnipotentă – inclusiv pe plan ideologic – unei societăţi amorfe şi reprimate. Totuşi, ce se întîmplă într-o societate în care, sfîrşitul totalitarismului şi chiar o anume democratizare, nu se fac simţite în cadrul alegerilor? Răspunsurile se găsesc într-o analiză a comportamentelor şi discursurilor ce se situează în afara celor două poziţii ocupate de represiune şi dizidenţă.
Elitele (încă) fragmentate încearcă să încadreze (şi nu numai să subordoneze) mişcările şi grupurile sociale care tind, natural, să devină instituţii. Practic (şi pragmatic) acesta este terenul pe care se construieşte China reformelor.

Speach-urile de la vernisajPublic interesat si interesant

After hours

De la revolutia culturala la revolutia digitala
Prima ieşire nocturnă, rupere de placenta comodă a hotelului, dotată cu aer condiţionat şi apă rece la frigider, a fost în Piaţa Tian An Men. Buric al Pekinului modern, dar şi al Pekinului vechi, pentru mine locul are, la modul primar vorbind, o triplă seminificaţie.
În primul rînd este locul din care se poate pătrunde în Oraşul Interzis.
În al doilea rînd e locul în care, aproape pleonastic faţă de deschiderea tot mai mare a societăţii chineze către reformă şi modernitate occidentală, duhul lui Mao încă bîntuie, ca o minge de ping-pong, între mausoleul său şi portretul gigantic, agăţat pe zidul Oraşului Interzis.
În fine, în al treilea rînd, Tian An Men este un loc ce-mi trezeşte amintiri dureroase, link-uri ale memoriei ce plonjază undeva la sfîrşitul deceniului nouă şi începutul deceniului zece, al veacului trecut. Imagini alb-negru şi color, Paris Match cu “Exclusif Pekin”, articol apărut la un an de la Incidentul din patru iunie, în aceeaşi lună în care, în Bucureşti, Piaţa Universităţii a devenit Piaţa Tian An Men II…
După vernisajul expozitiei de la “Bed Bar”, loc de discursuri oficiale şi, după aplauze, şansă (fabuloasă!) de întîlnire a publicului chinez consumator de artă, paşii ne-au purtat spre (evident!) Tian An Men.
Taxiul ne-a lăsat pe o străduţă lîngă Piaţă. Lumina portocalie a becurilor cu mercur încălzea cromatica spaţiului larg, dînd un sentiment fast, de început de petrecere. Mulţimea se scurgea, aidoma unui rîu, din şi înspre Piaţă, umplînd trotuarele late în valuri umane, continuă maree, mustind de viaţă, dorinţe şi vise.
Încerc să îmi imaginez demonstranţiile ce s-au derulat între 15 aprilie şi 4 iunie 1989, cînd studenţii, intelectualii şi muncitorii chinezi şi-au unit vocile împotriva autoritarismului şi politicii economice a Partidului Comunist Chinez (PCC), cerînd reforme democratice şi redefinirea structurii guvernului.
La momentul respectiv, Perestroika lui Gorbaciov părea un liman luminos în smîrcurile comunismului, prin care mărşăluiam noi toţi, tovarăşii din Gulag, indiferent de naţionalitatea noastră.
În Pekin, rezultatul intervenţiei brutale a armatei împotriva protestatarilor a dus la rănirea şi moartea a sute de civili. Dacă statisticile oficiale menţionează un total între 200 şi 300 de victime, raportările asociaţiilor studenţeşti precum şi ale Crucii Roşii vorbesc de 2.000 – 3.000 de victime.
La doar un an distanţă, în iunie ’90, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, intervenţia brutală a minerilor chemaţi de Iliescu, a azvîrlit România într-un nemeritat con de umbră al istoriei, a cărui îndepărtare, cu multă trudă, a început şapte ani mai tîrziu. Piaţa Tian An Men este plină. Oameni tineri, cu chipuri senine şi zîmbitoare, aflaţi într-o continuă mişcare, parcă într-o browniană căutare a unui Graal numai de ei ştiut.
Sînt oameni care nu au împlinit încă 30 de ani. Oameni pentru care, exceptînd poveştile părinţilor lor, normalitatea lumii înseamnă altceva decît Revoluţie culturală. Persoane pentru care, lumea începe să se dezvăluie după ’90. După Tian An Men.

Dar ce este cu Tian An Men?
Dacă în 1978, Deng Xiaoping a lansat o serie de reforme economice şi politice, menite să introducă, treptat, economia de piaţă, precum şi o anume liberalizare politică, care să relaxeze sistemul lui Mao Zedong, mai mulţi studenţi şi intelectuali apreciau, la sfîrşitul anilor ’80 ai secolului trecut, că reformele, de fapt, bat pasul pe loc. Iar, concluzia se impunea de la sine: China trebuie să îşi reformeze sistemul politic. Inclusiv pîrghiile de control, social şi politic, deţinute de PCC.
Acest grup a văzut liberalizarea politică venind din interiorul partidului, după chipul şi asemănarea Glasnostului (powered by Mihail Gorbaciov) şi, prin urmare, aştepta reforme similare.
Protestele din Tian An Men, în ’89, au izbucnit oarecum în conjuncţie cu moartea fostului secretar general, Hu Yaobang. Îndepărtarea acestuia din funcţia de Secretar General al PCC fusese anunţată cu doi ani în urmă, pe 16 ianuarie 1987. Apelurile sale directe pentru o “reformă rapidă”, precum şi dispreţul vădit pentru “excesele Maoiste”, l-au transformat într-un ţap ispăşitor ideal în ochii lui Deng Xiaoping şi a altora, mai ales după protestele pro-democratice ale studenţimii, desfăşurate între 1986 şi 1987.
Pe lîngă eliminarea sa din funcţie, Hu Yaobang a fost forţat, la părăsirea Comitetului Central al Partidului Comunist, să îşi facă o “umilitoare auto-critică”. Astfel, neaşteptata sa moarte, cauzată de un infarct, la 15 aprilie 1989, a oferit studenţilor, încă o dată, ocazia perfectă de a se aduna, nu numai pentru a-l jeli pe răposatul Secretar General, ci şi pentru a-şi face auzite vocile, cerînd “anularea verdictului” aplicat acestuia şi readucînd sub reflectoare, încă o dată, ideile pro-democratice, născute cu prilejul protestelor din ’86-’87. (http://en.wikipedia.org)

Două fete stau de vorbă cu un poliţist tînăr. Relaxaţi, cei trei sporovăie. Fetele – gureşe ca nişte vrăbiuţe, tînărul poliţist – cu figură de adolescent marţial, care a îmbrăcat hainele tatălui. Prezenţa mea, cu aparatul de fotografiat nu le crează nici o inhibiţie. Stau pe vine şi sprijin aparatul de bordură; folosesc obiectivul de 17-40, deschis total; gîndesc imaginea şi o vreau lejer mişcată în zona personajelor. Închid diafragma şi lungesc timpul de expunere. Cei trei, după ce mi-au aruncat cîteva priviri, continuă discuţia fără să-mi mai acorde nici cea mai mică atenţie. Declanşez, declanşez, declanşez. Se aude clic-clac-ul oglinzii de la aparat. Privesc imaginea de pe display şi sînt multumit.
Vis-à-vis, inconjurat de beculeţe ce-i definesc conturul, se află mausoleul lui Mao. Pe acelaşi trotuar cu mine, un magazin de suveniruri. Brichete cu chipul lui Mao, ceasuri simple de mînă cu poza lui Mao dar şi modele mai agere, in care, în loc de secundar, Mao dirijează însuşi timpul cu mîna sa, pixuri cu Mao, colecţii de casete video şi DVD-uri cu discursurile lui Mao, dar şi cu cele mai frumoase parade. Cîteva monitoare prezintă imagini din anii glorioşi ai Revoluţiei Culturale. Mao cu şapcă, Mao încheiat la copcă, Mao salutînd soldaţii, Mao îmbrăţişînd pioneirii, Mao cu baloane care zboară şi Mao, chip zugrăvit din mii de trupuri, în manifestaţii-mamut, pe stadioane… O fată tînără priveşte imaginile de pe monitoare şi în braţe are un vraf de DVD-uri, de pe coperta cărora, grăsun, bonom şi cu uşoară calviţie, zîmbeşte (evident!) tot Mao.
Brusc am avut o revelaţie: Mao nu mai e Mao; Mao a devenit un agent de marketing, Mao e căpătat statutul de PR object, Mao s-a transformat într-un logo! Cumpărînd o şapcă tip Mao, verde şi cu steluţă roşie, am putut degusta mai apoi, la hotel, plin de burgheză satisfacţie, un decadent whiskey scoţian turnat peste gheaţă şi stins din tărie cu un Schweppes rece. Într-o lume plină de branduri personalizate, China a ştiut, fără complexe, să îşi transforme chiar şi trecutul recent într-un atu comercial! Din răcoarea camerei de hotel am avut o viziune: în scurt timp, portretul lui Mao, din piaţa Tian An Men, va fi înlocuit de lucrarea lui Andy Warholl!