China, zece zile (IV)

Palatul de Vară. 頤和園 Yiheyuan, în chineză.

Iată cea mai cunoscută grădină imperială din China. Existenţa Palatului de Vară este legată, cel mai adesea, de jumătatea secolului XVI, de dinastia Qing şi împărăteasa Cixi. Totuşi, istoria acestei grădini imperiale începe mult înainte, încă din 1115 d.H., în timpul dinastiei Jin. Succesiunea împăraţilor a contribuit la dezvoltarea sa, atît prin extindere, dar şi prin amplificarea construcţiilor existente, precum şi la rescrierea geomeriei reliefului, mai ales prin prisma principiilor feng-shui. În ceea ce priveşte actuala sa formă, aceasta datează din timpul ultimei dinastii ce a stăpînit China (Qing, 1644 – 1911). De altfel, dinastia Qing, prin împărăteasa Cixi, işi leagă definitiv numele de Palatul de Vară, printr-un scandal, pricinuit de o deturnare de fonduri. Astfel, după ce a suferit distrugeri majore în urma unei expediţii punitive anglo-franceze, în 1860, douăzeci de ani mai tîrziu, în 1880, împărăteasa ordonă restaurarea sa. Numai că, banii din care se restaurează Palatul de Vară proveneau din fondurile dedicate modernizării marinei militare… Ca semn al faptului că fondurile iniţiale erau destinate marinei, una dintre constructiile de pe malul lacului a primit forma de vapor cu zbaturi.
Yiheyuan – grădina plină de odihnă a liniştii – a fost gîndit ca loc de retragere a împăraţilor. Deşi iniţial era amplasat în afara Beijingului, Palatul de vară a fost, în cele din urmă, înglobat în trupul oraşului, odată cu dezvoltarea sa firească. Întins pe 290 de acri, Palatul de Vară te îmbie să îl descoperi, ca o curtezană cochetă, ce-şi dezvăluie, cu parcimonie, secretele…

Microbuzul Ambasadei a oprit, cu o tuse scurtă, pe o alee paralelă cu drumul principal. Căldura umedă ne-a lovit din nou moalele capului, subversivă ca duşmanul de clasă. Instantaneu, tricoul a devenit ud, iar cureaua genţii foto încălzea umărul cu sîrgul unui godin ce duduie în iarnă. Aveam la dispoziţie trei ore şi jumătate – maxim patru ceasuri – ca să vizităm Palatul de Vară.
Începusem să resimt, puternic, la două zile de cînd ajunsesem în China, schimbarea abruptă de fus orar. Ochii cu lipici pe pleoape şi picioarele grele m-ar fi tras la somn dar, ideea care mă mai ţinea, cît de cît, în poziţie verticală era că, odată întors în Bucureşti puteam să dorm cît îmi poftea inima… Dar de Beijing aveam parte doar atunci şi acolo, la faţa locului…
Coadă la bilete şi apoi intrarea în Yiheyuan. Aglomeraţia mare m-a trimis cu gîndul la duminicile în care măsuram, cu sîrg, Herăstrăul, alături de pasul sprinţar al vreunei diafane reprezentante a feminităţii…
Odată intrat în interiorul Grădinilor Palatului, zumzetul oraşului s-a estompat, ca într-un film în care, coloana sonoră marchează trecerea la o altă scenă. Acelaşi public, aceiaşi participanţi la rutina urbană. Totuşi, toţi păreau transfiguraţi, într-un fel, de pătrunderea în acel spaţiu. Parcă îi înveşmîntau noi costume, spaţiul imperial aureolîndu-i cu o lumină absolut specială.
Model de Feng Shui, Yiheyuan se dezvăluie cu subtilitatea şi eleganţa unei amante, fără nici o ostentaţie, cu naturaleţea respiraţiei, firesc, precum zborul păsării. După ce treci de poarta de la intrare, bogat decorată, într-un amestec cromatic violent pentru ochiul vizitatorului occidental, ocoleşti panoul menit să opreasca fantomele. Se spune, în tradiţia orientală, că fantomele nu pot merge decît drept şi, de aceea, nu pot face zig-zag ca să treacă de respectiva oprelişte. Apoi, magie!, te pomeneşti într-o altă lume. Nici un amănunt nu este neglijat; acurateţea şi grija pentru detaliu împinge modelarea locului spre paroxistice rafinamente de decorare.
De-a stînga se întindea un lac acoperit cu nuferi (sau lotuşi?), pe care, atent, un lucrător, îi curăţa.
Aleea se întindea, a îmbiere pedestră spre un liman ascuns, pe coline, printre copaci deşi.
Un chinez bătrîn, aşezat pe marginea de piatră a aleii, privea toropit furnicarul uman ce vizita Palatul de vară. Obosit şi, cu un anume scepticism în ochi, îşi făcea agale vînt cu un evantai ieftin, din mătase…
Fete, îmbrăcate în trend occidental, se plimbau prin mulţime ca nişte mici explozii de culoare, ascunse de vipie sub pastelate umbreluţe de soare. Macho, băieţi descheiaţi la cămăşi, îşi etalau pectoralii spînatici, în plimbări gureşe. Familii din care respira, contradictoriu, conservatorismul vestimentar (la părinţi) şi rebeliunea look –ului (la copiii adolescenţi) se plimbau, senine, prin labirintul viu al mulţimii.
Spaţiul oferă simultaneitate de generaţii: bunicile, care au apucat pantofii meniţi să păstreze un picior mic, într-un trend al unei estetici sadice, mamele, zîmbitoare, şi cu o linie vestimentară de o sobrietate ce vizează austerul, amintind prin minimalism tunica lui Mao şi, în fine, tinerii, adolescenţii şi copiii pentru care, Revoluţia Culturală nu e decît un capitol din manuale… Cu un look ce oscilează între new-punk şi hip-hop, cu certe influenţe emo şi manga, noua generaţie, ce se pregăteşte să preia frîiele Chinei peste 20 – 30 de ani, este cosmopolită, emancipată, vorbeşte fluent engleza şi se raportează la branduri. Nike, Adidas, Nokia, Sony, Armani sînt la fel de logice şi normale pentru ei, la fel cum, filmele anilor ’50 – ’60 prezentau emoţia lacrimogenă a muncitorilor fruntaşi, felicitaţi de Marele Cîrmaci…
Implacabil însă, ceasul ronţăia timpul, dumicăţindu-mi vizita. Am făcut un veritabil marş prin Palatul de Vară. D-abia am apucat să văd Piatra Longevităţii (mare îmbulzeală acolo…), Piatra Dragostei (ciopor de oameni…) şi Piatra Înţelepciunii (cîţiva ochelarişti îi dădeau, timizi, ocol).
De undeva, dintr-un pavilion, se auzeau, picurate, sunete ce se-mpleteau, răcorind parcă fierbinţeala densă a după-amiezii. Cîteva fete, coborîte parcă din stampele de epocă, cîntau la instrumente tradiţionale. Publicul – nici prea mulţi, nici prea puţini – stătea cuminte, pe trepte de piatră şi asculta concertul care, pentru mine, avea o sonoritate stranie, nemaiîntîlnită pînă atunci. Sunete fruste, de corzi ciupite şi gîtuite imediat, în reverberaţii carnale, mi l-au evocat (sacrilegiu oare?) pe Hendrix; lor li s-au alăturat alămuri, picurate în contrapunct, ca sublinierile cromatice care, în pictură, se bazează pe complementaritate şi, peste toate, line ca vîntul, se aterneau, rîu sonor, notele născute din instrumentele de suflat. Magia n-a durat mult. Zece minute, poate un sfert de ceas; ajunsesem la sfîrşitul concertului: fetele şi-au strîns instrumentele, au făcut o reverenţă graţioasă şi s-au retras din pavilion. Aplauzele au însoţit ieşirea vestalelor muzicante.