Reenactmentul cel de toate zilele

I'm a wanted poster
A needed man
Running right across the land
I'm a smooth operator
A big dictator
Gonna mark you with my brand
My gun's for hire
Shoot you with desire
Got gun's for hire
Shoot you with desire

AC/DC - Guns For Hire

Vorba Mobexepertului: bine că nu sîntem toţi la fel! Pe unii, criza vîrstei de mijloc îi bagă-n Bamboo, lîngă mimoze cu adaos de silicon, pe alţii îi transformă în vajnici vînători, cîtă vreme pe mine mă face să mă visez conducînd (încă ne)restauratul meu Renault 16 din 1968 şi să mă joc de-a soldatul, alături de mai mulţi oameni ce-mi sînt dragi şi apropiaţi.

În esenţă, joaca de-a soldatul nu diferă prea mult de pac-pac-ul copilăriei, modificările dintre etape nefiind date decît de cantitatea de recuzită necesară jocului, precum şi de calitatea acesteia. Probabil că acum, un umeraş întors cu cîrligul în jos nu mi-ar mai strîrni aceiaşi fiori pe care mi-i dădea pe la 5-6 ani, cînd, cu el strîns în mînă, în curtea bunicilor, alergam mitraliind hoardele inamice.

Probabil că vîrsta îşi spune cuvîntul şi, asociat acestuia, capacitatea de abstractizare scade într-un ritm invers proporţional cu creşterea numărului de drumuri la toaletă, în toiul nopţii...

Aşadar, cum macazul vîrstei de mijloc clănţăne a pagubă, am intrat anul trecut (după ce m-a convins Marius) în Regimentul 6 Dorobanţi. Vom avea uniforme de dorobanţi şi de grăniceri, de ostaşi din primul şi din al doilea război…Uau! Şi? Şi vom avea şi puşti, vom trage cu ele şi vom participa la tot felul de reconstituiri ale bătăliilor din istorie... La asemenea vorbe, pline de ispite, viitorul suna bine, aidoma păsării albastre a GSM-ului tinereţii mele. Tico, mă uimeşti!

De vreo lună încoace, împreună cu Marius (să trăiţi domn’ fruntaş!) am tot fabulat pe marginea excursiei la Terezin – loc de desfăşurare al “ostilităţilor”. Aşasadr, legic, ziua Z a sosit şi a picat, cu eleganţă, într-o joi. De întîlnit ne-am întîlnit tot plutonul în Gara de Nord. McDo şi junk food… Mirosea a tabără şi valulul bancurilor proaste ne luase pe toţi. Glume de regiment, înjurături şi bere băută direct din cutie. Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, în versiuni de 40 +, cu ochelari, burtă şi păr rar. Potopul hăhăielilor cazone s-a mai atenuat odată cu sosirea lui Radu, care era însoţit de navasta sa.

Şi apoi a urmat drumul. Pînă pe la Sinaia am numărat ţigările fumate prin staţii de Romică şi Radu – după care am pierdut şirul şi m-am cocoţat în patul de sus, de unde, spre dimineaţă, am izbit cu capul în tavan cînd însoţitorul de vagon ne-a zbierat Oradeaaaa!, ce mi-a sunat, mai degrabă a deşteptaaaareaaaa!

Şi apoi, de la Oradea pînă la Terezin a mai urmat un drum lung şi înghesuit într-un microbuz ce se supunea orbeşte perverselor indicaţii europene. Atît de lung, incomod şi înghesuit a fost încît nici nu voi vorbi despre el! Cert e c-a durat aproape 14 ceasuri!

Bine trecut de miezul nopţii, microbuzul iadului a şerpuit printre nişte ziduri d-abia zărite, de fortăreaţă. Terezin! Intrarea în cetate echivala cu izbăvirea din penitenţa înghesuielii.

La locul bătăliei, trei bude ecologice, aşezate strategic, la ieşirea din cazarme, vegheau, în felul lor, bunul mers al lucrurilor. În dormitoare, mirosul cunoscut de armată. Ceva sforăituri, pe două tonalităţi, se acordau, simfonic, din două colţuri mai întunecoase. Pe cîţiva baloţi de paie desfăcuţi, nişte soldaţi ruşi tineri, cărora nici nu le mijiseră tuleiele, dormeau cu căştile de la IPod în urechi, populîndu-şi visele cu Tatoo ori altceva. Lîngă ei, pe o măsuţă şedea, la loc de cinste, portretul ţarului şi o sticlă de vodkă nedesfăcută. Mai multe sticle goale de Coca Cola şi Red Bull arătau apetitul tinerei generaţii slave pentru trendul globalizării. Mai încolo, oşteni ai imperiului habsburgic dormeau, la fel de blonzi şi tineri, cu IPod-ul pe post de pernă şi, alte sticle goale de cola şi energizant zăceau în jurul lor ca nişte artefacte descoperite de un arheolog ce studiază contemporaneitatea. Un ofiţer rus, trecut de cincizeci de ani, sforăia elegant şi consonantic, din camuflajul unei bărbi stufoase. Lîngă el se odihnea (în sfîrşit!) o sticlă de vodkă, pe jumătate goală. Onoarea slavă era reparată.

Un izopren pe pardoseala rece şi sacul de dormit: deja mă simţeam ca la Hillton.

Dimineaţa a picurat lumina cenuşie prin ochiurile prăfuite de geam. Ieşit brusc din sacul de dormit, am început să tremur din pricina frigului dimineţii, grefat peste oboseala drumului din ajun. Programul regulamentar de spălare / înviorare. Amorţiţi de frig şi ceilalţi oşteni tremurau, indiferenţi la deosebirile de uniforme, la unison. Uniţi în cuget şi simţiri căpătase noi înţelesuri în răcoarea matinală.

Breakfast. Nu tocmai suedez. Mai degrabă central european. Şi cazon. Preponderent cazon. Cazon şi central european…
Două felii de pîine neagră (miam-miam!) peste care suflarea ostăşească, fără farafastîcuri şi anxietăţi legate de colesterol, aplica untură din belşug, dintr-o marmită. Şi apoi sare, ceapă şi / sau boia. Şi o cafea, dulce şi fierbinte, nu prea tare, ca să nu pricinuiască nervozităţi ori să crească tensiunea. O fi avut şi bromură? Pentru sănătatea dumneavoastră, evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi!

Prima parte a programului a fost de protocoale şi ceremonii. Un marş de aproape doi kilometri, cu depuneri de coroane. Apoi – întoarcerea în garnizoană şi prînzul, mîncat din gamelă. O oră şi jumătate de pauză (deh, digestia şi siesta sînt sfinte în orişice armată) vreme în care am ieşit fără belet de voe în oraş împreună cu Cosmin şi domn’ fruntaş. N-am văzut fete, c-am fi fluierat după ele.

Şi-apoi, la luptă!

Dacă ruşii celebrează în noiembrie Marea Revoluţie din Octombrie, cehii au organizat la Terezin bătălia de la Przemysl. Nu-i vorbă, albanezii puteau organiza războiul, în anii ’80, în sala de sport, în cazul în care condiţiile meteo erau nefavorabile...

Am intrat în fort cu senzaţia pe care trebuie s-o aibă luptătorii de wrestling cînd intră în scenă. Pe stînga şi pe dreapta, spectatori ciorchine! Aplauze, fluierături şi încurajări în ceha. Aplauzele şi fluierătuile le-am înţeles – era ca la un concert de rock. Ce spuneau în cehă – era mai complicat. Dar bănuiesc că voiau să ne ofere cîteva beri. Ori să ni le prezinte pe surorile lor. Am fost flataţi dar n-am putut accepta. Aveam o misiune!

Tiptil, cu domn’ căpitan în frunte, ne-am furişat pe lîngă un canal de scurgere, în apa căruia, indiferenţi la freamătul de-afară, mormolocii negri înnotau agale.

Asta-i muniţia, trageţi la comanda mea, ne-a zis domn’ căpitan. Era cam ca-n filmele cu Charlie, Charlie – Roger, Roger! Cam udă iarba... Vom lupta alături de ruşi, împotriva armatei austro-ungare. Nu-i bine domn’ căpitan, că ne-au luat Tezaurul şi nu ni-l mai dau îndarăt! Nu ni l-au luat încă, ne-a liniştit Horia, luptaţi liniştiţi, încă ne ma sînt prieteni, sînt armata ţaristă doar! Ei, atunci e bine...

Pe cer, două rachete trasoare s-au desfăcut în mii de steluţe. Go, go, go! Shoot them all! Laatacfutulemumancur! Împărţiţi în cîteva linii, atacăm, ne repliem, sărim pe burtă (of, e mare!) şi apoi iar ridicăm scăfîrlia şi tragem în bozgorime şi austrieci. Miroase a praf de puşcă, bubuiturile nu mai contenesc (de ce nu mi-am pus eu doapele în urechi? Ptiu, halal să-mi fie! Din pricina asta, două zile mi-au ţiuit timpanele!) iar rafalele curg în alternanţă cu shutterul noului Canon 550 D, intrat recent în familia mea.

Mi-e greu să mă hotărăsc ce vreau mai mult: să fac fotografii, ori să trag cu puşca? Pîn’ la urmă are cîştig de cauză Canonul. Cînd armele tac, ar fi prea tîrziu să mai fac poze... Muza fotografiei e singura care mai cîntă pe ritm de puşca şi mitralieră: ”I looked 'round, / And I knew there was no turning back / My mind raced / And I thought what could I do? / And I knew / There was no help, no help from you / Sound of the drums / Beatin' in my heart / The thunder of guns! / Tore me apart / You've been - thunderstruck!”

La capătul a aproape un ceas şi jumătate de lupe grele, muniţia s-a cam terminat, mai făceam noi şi din gură aşa, pac-pac!, dar Fortuna audaces iuvat şi, de astă dată, audaces au fost austro-ungarii...

Lupta s-a terminat şi a rămas să ne mai luptăm cu cîteva halbe de bere. Multe, puţine, nici noi nu mai ştim. Că dup-aia ne-am urcat din nou în microbuz şi ne-a ieşit distracţia pe nas pe drumul lung în care, din nou, ne-a trecut os prin os...

O postare sobra si cuprinzatoare la Radu Oltean