Jurnal de weekend leneş: Veliko Tîrnovo

(sau cum se reface unitatea ţaratului româno-bulgar)

It seems strange to have to lie,
About a world so bright.
And tell instead a made-up story,
From the world of night.

Genesis - Keep it dark

De cum am rămas iar home alone, dorul de ducă a început iar să mă gîdile în tălpi şi, pasul următor a fost să-l sun pe Felix (şi Silvia). N-ai chef să tragem o fugă pînă în Bulgaria? La Veliko Tîrnovo... Sincer, nu mă aşteptam să am prea multe şanse de izbîndă, mai cu seamă că telefonul venea de azi pe mîine. Dar, Fortuna audaces iuvat şi, iată cum, Felix şi Silvia au marşat la propunerea mea. Ba, mai mult, Silvia a găsit şi o minune de hotel pe internet, unde a şi făcut rezervări. Ura, nu dormim în gară!

Aşadar, sîmbătă dimineaţă, dar nu foarte dimineaţă, aşa, moderat-oblomovian, am ajuns la Felix şi Silvia unde, în tihnă, am mai băut o cafea şi am vorbit de pisici, ceasuri şi încălzirea centrală (că de cea globală n-aveam mare apetit, dat fiind zăduful de afară). Punînd punct unei teme pasionante, ce mă roade de ceva vreme (ţevi din pexal versus ţevi din cupru), pe undeva înspre orele brunchului am ieşit din casă.

Căldura m-a lovit subversiv în moalele capului, acoperit, cochet (aş zice eu), de o pălărie cu aer de Panama, împletită din iarbă (da, mai există încă şi aşa ceva!) şi luată de la reduceri din Auchan. A doua lovitură, tot în moalele capului (de data asta descoperit de pălăria tip Panama), a fost cînd m-am urcat în maşina lui Felix. Un Clio cenuşiu, dar simpatic şi mic, dar primitor.

Ceasul (indiferent de marcă şi preţ) arăta fără de tăgadă că prînzul se apropie şi, în principiu, ar fi fost preferabil să gustăm din bunătăţile bulgarilor deşi, colorate-n roşu, de pe marginea drumului, ne-au aruncat ocheade cîteva neaoşe McDonald’s şi, cu toate filtrele aerului condiţionat, am simţit parfumul de seraiuri tainice al unor exotice şaormării...

Drumul pînă în Giurgiu nu a ridicat probleme mai mari decît traversarea Bucureştiului de la A1 pînă la A2 (ba, sincer, chiar mai puţine...) şi, 60 (sau, cam pe acolo) de kilometri mai tîrziu, am trecut pe Podul Prieteniei.

Edificat în anii comunismului pur şi dur, Podul Prieteniei (în bulgară Мост на дружбата, Most na drujbătă sau, mai des întâlnit, Дунав мост, Dunav most) leagă Giurgiu de Ruse. Cu o structură din oţel, aminteşte prin formă şi decoraţiuni de filmele însufleţitoare care inspirau întreceri socialiste în producţie şi depăşirea planului cincinal în doar doi ani şi jumătare. Inaugurat la 20 iunie 1954, podul de 2,8 kilometri lungime a fost proiectat de V. Andreev, şi este un pod care seamănă izbitor cu Casa Scînteii, în măsura în care ambele sînt emblematice pentru arhitectura stalinistă.

Ruse defilează discret de-a stînga şi de-a dreapta, avînd aceleaşi caracteristici urban-peisagistice ca orice alt oraş românesc, în care recunoşti în geometria blocurilor iscusinţa arhitecturii de ani ’70 – ’80, trasă la şapirograf (că, pe atunci, pentru un xerox îţi trebuiau aprobari, nu jucărie)!

Şi apoi drumul: lin şi bine aşternut, cu restricţiile de viteză aferente, dar nu în exces şi cu doar două echipaje de poliţie (dintre care, unul singur cu radar). Mă rog, un drum nici prea-prea, nici foarte-foarte, frumos şerpuitor printre dealurile ce anunţă munţii, care amintesc întrucîtva de texturile colţilor stîncoşi din Dobrogea.

De-abia spre sfîrşitul drumului, în pripă parcă, se înalţă şi munţii peste care s-a croit, ca o dantelă în terase, Veliko Tîrnovo. Iar ochiul avertizat poate zări, de pe şerpuirea drumului, turnul cu poarta de intrare în cetate, veghind de la înălţime, plin de vigilenţă minerală.

Veliko Tîrnovo (în bulgara Велико Търново) este capitala regiunii cu acelaşi nume. Oraşul vechi se află pe trei dealuri: Ţarevici, Trapeziţa şi Sveta Gora. Mai este cunoscut ca find „Oraşul Ţarilor”. Situat pe malul rîului Yantra, Veliko Tîrnovo a fost capitala Taratului vlaho-bulgar între anii 1185-1393. Cu mult înainte ca primul domnitor valah sa apară, mîndru, în paginile istoriei cunoscute, la sud de Dunare, valahii, alaturi de bulgari, construiau ceea ce avea sa ramana cunoscut în istorie sub numele de Tîrnovgrad – o a treia Roma şi un al doilea Constantinopol. O citadela a regilor şi a învăţaţilor, un oraş din care s-a scris, la propriu, istoria şi, ale cărui ziduri au frînt chiar şi orgoliile împăraţilor bizantini*.

De cum am intrat în Veliko Tîrnovo, un şir de motociclişti pe custom choppers ne-au depăşit, bubuind din eşapamentele lor cromate. Micuţul Clio s-a făcut parcă şi mai mic la trecerea intempestivă şi implacabilă a bikerilor, variantă motorizată a cavalerilor Apocalipsului. Parcă halloween-ul a venit mai repede în Bulgaria... Am putut remarca, într-un edenic chopper convent, un motociclist cu o costumaţie ce bătea spre Wermacht, conducînd lîngă un cvasi-oştean al Armatei Roşii, ambii urmărind un rider cu o vestă neagră, din piele, pusă direct peste pilozităţile pectorale...

Iar în spatele dînşilor, motocicliştilor adică, la loc de mare cinste se înălţau fesele rotunde ale însoţitoarelor de bord, frumos conturate de talia (foarte) joasă a pantalonilor din dotare, de sub care se ivea linia subţire şi neagră a unor minimali tanga şi, din cînd în cînd, voluta unui tatuaj.

Cu vestimentaţia noastră estival-sud americană, aveam toate şansele să trecem neobservaţi prin mulţimea de căşti, care mai de care mai lucioase, mai viking style (adică, cu două coarne în dotare) ori Pickelhaube (ştiţi voi, casca aceea germană cu o ţepuşă în creştet, tipică pentru primul Război Mondial)… Picasem în plin Balkan motorcyclist rock festival in Veliko Turnovo, după cum anunţau toate posterele lipite din belşug.

Cu Panamaua mea pe cap, cu cămaşa de in topit de culoarea nisipului şi cu bermudele bejulii, mă simţeam cam ca un tataie care a ratat trenul de Călimăneşti-Căciulata şi s-a pomenit în mijlocul plajei de nudişti din Vama Veche…

În fine, ar mai fi fost multe însă, timpul ne presa din pricina maţelor ce se încăpăţînau să ghiorăie în mod proletar (chiar puteam desluşi în sunetele intestine primele acorduri ale Internaţionalei). Aşadar ne-am cazat (OK! Best money can buy!) şi – fuga, am purces să descoperim secretele bucătariei bulgăreşti.

O cîrciumă-bar-cofetărie ne-a ispitit cu mirosuri meşteşugit-aromitoare şi, trei sferturi de ceas mai tîrziu picoteam plini de satisfacţia reacţionar-burgheză a pîntecelui (prea) plin.

Silvia a vrut să-şi facă siesta, eu şi Felix – am mers în cetate. Plin de un elan demn de o vîrstă mai fragedă şi mînat de amintirea unui trup (mult) mai zvelt, am ajuns, gîfîind ca o locomotivă cu abur ce-a urcat Himalaia, pînă în vîrful cel mai înalt al Cetăţii de pe dealul Ţarevici. Şi cînd te gîndeşti că fostele reşedinţe ale ţarilor şi ale patriarhilor Ţaratului vlaho-bulgar se află pe dealul Ţarevici... Probabil că aici s-au pus bazele termenului de masochism. Cum Dumnezeu urcau în fiecare zi panta aceea diabolică? Sau, poate era făcută pentru a descuraja inamicul... Ca să ajungi să te înscăunezi ţar, trebuia, pasă-mi-te, să tot urci panta. Şi, uite-aşa se lăsau oamenii păgubaşi... E bine să fii ţar, da’ un lift n-aveţi? Nu?! Hm, merci, ne mai gîndim...

De sus, priveliştea oraşului se desfăşoară ca-n panoramele atent executate în Photoshop. Se vede frumos, numa’ că-i real! Şi nici n-auzi fundalul sonor din prezentările powerpoint... Semn clar că există viaţă după muncă.

Tinere şi decoltate domnişoare populează colorat stîncile cetăţii, doamne coapte (şi mai masive) pufăie după urcuş iar copiii zburdă sub soarele fierbinte, căutînd şopîrle printre pietre.

Totul resiră pace şi armonie, într-o atmosferă caldă şi luminoasă, ca un film de văzut cu întreaga familie, gen ”audienţă generală”, chiar dacă realitatea istorică de acum o mie de ani era ceva mai de acţiune/comando/dramă/thriller * .

Două ceasuri mai tîrziu eram în camera de la hotel, încercînd moliciunea patului. Nu mi-am dat seama prea bine cum e, fiindcă, de cum s-a înserat, implacabil ca destinul, Felix mi-a bătut la uşă. Trezeşte-te, mergem la masă. Încercările mele de a-l convinge că mă concentrez au dat greş. Pîn’ la urmă m-am trezit şi am mers la masă.

În drum spre căutarea cîrciumii ideale, Silvia ne-a iertat că am mers doar noi în cetate cînd ea a vrut să se odihnească şi nu i-am vegheat siesta (mai ales Felix) ba, chiar şi-a regăsit veselia şi buna dispoziţie în momentul în care a găsit un magazin cu bijuterii din argint. Un important punct de vizitare pentru a doua zi! Între timp, cavalerii moderni, cabrînd hergheliile putere – ba în doi timpi, ba în patru – făceau să duduie străduţele cochetului oraş.

Tîrziu, cu burţile pline (de pizza) şi cu inimile încărcate de elanul noilor descoperiri ne-am întors, spre miez de noapte, la hotelul unde am dormit. Şi am dormit. Şi am mai dormit puţin.

Şi aş mai fi dormit încă, dacă nu venea Felix să mă trezească. Scoală, că pierdem micul dejun!

Dimineaţa se aşternuse deja binişor. Espresso-ul care alături de (tradiţionalul deja) croissant 7 Days a reprezentat micul dejun nu mi s-a părut suficient, aşa că am propus să ne plimbăm... poate mai bem o cafea... ceva... Deci iată-ne, din nou, pe străzile înguste din Veliko Tîrnovo. Ştiu eu un loc unde putem bea o cafea bună, am propus. Anul trecut (tot home alone etc) mai vizitasem Veliko Tîrnovo. Şi tot aşa, într-o duminică leneşă, descoperisem o terasă cu vedere spre panorama oraşului.

Pe drum am trecut (din nou!) pe lîngă magazinul cu argintărie. Era deschis. Luminoasă ca un soare, Silvia ne-a zîmbit şi ne-a zis să venim după ea peste vreo două ore. Şi jumătate. Noi am mers – ca nişte bravi oşteni – mai departe, să bem cafea.

Terasa se desfăşura, ca o punte de corabie, desupra hăului. O senzaţie de cald şi de bine, uşor graseiată, ca o melodie de Nicu Alifantis, pusese stăpînire pe noi şi, trîndavi ca nişte cotoi într-o pată de soare urmăream, de la masa unde ne sorbeam cafeaua, cu priviri vag interesate, cum bărmăniţa pregătea cîrciuma pentru o nouă zi.

Am tăcut alături de Felix, ca-n zilele bune, sorbind aroma fierbinte a licorii şi cred (dar nu bag mîna-n foc) că şi el se gîndea la aceleaşi tăceri ca şi mine.

Într-un tîrziu (cam două ore şi un sfert) ne-am dus şi am luat-o pe Silvia; Silvia a luat bijuteriile, iar vînzătoarea a luat banii. După aceea, Silvia, Felix şi cu mine am luat prînzul. Şi într-un tîrziu, urcaţi în micul Clio am luat calea înapoi...

________________________

* Dinastia Asăneştilor şi ţaratul vlaho-bulgar au apărut în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor din Imperiul Bizantin, în iarna anilor 1185/1186, din cauza măririi impozitelor.

Potrivit istoricului rus A.A. Vasiliev: “În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului 12 în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi într-o anumită măsura cumanii de dincolo de Dunăre Cea mai bună sursă contemporană grecească, Niketas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de Valahi (Blachi). Liderii insurecţiei Petru şi Asen (Asan) aparţineau acestei naţii. A doua campanie a imperiului bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva Valahilor. De fiecare dată cînd Niketas i-a menţionat pe bulgari a facut-o concomitent cu menţionarea valahilor / românilor". Şi românii din stînga Dunării au participat la această revoltă împotriva imperiului bizantin. Trecerea fluviului de către vlahi (români) şi sciţi (cumani), de la nord la sud, este menţionată în mod explicit de către Niketas Choniates.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii lor, în 1196 şi, respectiv, în 1197. Fratele lor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul vlaho-bulgar. A extins graniţele de la Carpaţii meridionali pîna la rîul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră pîna dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca rege al bulgarilor şi al românilor (titlul de împarat nu i-a fost recunoscut).

În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfîrşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Avînd susţinerea cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniţă a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniţă Caloian ocupa un loc important în panteonul istoriei românilor, nu numai datorita succeselor sale militare şi politice, cît mai ales datorită afirmării originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat.

Următorul ţar, Borilă (Boris), a fost un uzupator, care l-a îndepărtat de tron pe moştenitorul legitim, Ioan, viitorul ţar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendinţele centrifuge ale boierilor şi cu erezia bogomilă, numită după numele primului predicator, preotul Bogomil (ulterior a fost numită “catarism”, de la cuvântul grecesc katharos, “curat”). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor şi a putut să înfrângă o conjuraţie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oşti din Ungaria, compusă din secui, români şi pecenegi şi condusă de comitele Joachim (Ioachim). În timpul domniei lui Borila, rolul românilor în statul Asăneştilor a început să scadă.

În 1218 a revenit în ţară Ioan, prinţul moştenitor legitim, care cu ajutorul boierilor l-a prins şi l-a orbit pe Borilă şi a fost înscăunat ţar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), ţaratul româno-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reuşind în 1230 să îşi întindă stăpînirea de la Marea Neagra la Marea Adriatică, şi din viitoarea Moldovă la Adrianopol şi Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a întreţinut relaţii bune cu regatul Ungaria, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea). Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roşii, 6 aur) şi cu două labe de lup încrucişate, însemnînd : alianţa între doi mari suverani. Relaţii bilaterale bune a avut şi cu împăratul latin din Constantinopol, precum şi cu papalitatea.

În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-şi întăreasca poziţia faţă de Cruciaţii din Constantinopol căsătorindu-şi fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Baudouin II de Courtenay. Acest proiect provoaca atacul despotului bizantin de Epir şi Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnen la Clocotniţa (pe fluviul Mariţa) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Comnenul este făcut prizonier şi orbit, dar Baudouin II de Courtenay refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. În consecinţă, acesta îşi schimbă radical opţiunile politice, înclinând spre o alianţă cu bizantinii. În 1232, Ioan Asan II rupe relaţiile cu papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabileste patriarhatul de la Tîrnova. Ioachim I (“Sf. Ioakim I”) este numit patriarh. În acelaşi an, Ţaratul româno-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan III Duca Vatates, împotriva Imperiului Latin, al cruciaţilor, de la Constantinopol.

Dupa moartea soţiei sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătoreşte cu Irina Comnena, fiica prizonierului orb Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat şi onorat.

Oscilaţiile lui Ioan Asan între tabăra latina şi cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimţămîntul papei, au atacat Ţaratul româno-bulgar în jurul anului 1230 şi în 1238. Dupa campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înfiinţează banatul Severinului în Oltenia. Dupa invazia mongolă din 1241, tătarii pun stăpînire pe Muntenia şi pe nordul Dobrogei.

Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, ţaratul a pierdut o mare parte din teritoriile dobîndite de Ioan Asan al II-lea, precum şi rolul primordial în politica balcanică. Fiul său, minor, a fost ucis de o conjuraţie a boierilor, iar apoi şi fratele sau, Mihail Asan. Penultimul ţar din dinastia Asăneştilor, Căliman II, a domnit doar doi ani, în 1256-1258.

Penultimul dintre Asăneşti, Caliman II, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit ţari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întîiului ţarat bulgar, primul dintre acestia fiind Konstantin Tis. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneştilor, Ioan Asan III, n-a domnit decît un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul de origine cumană Gheorghi I Terter (Gheorghe Terteres) (1280-1292). Astfel, ponderea crescînda a bulgarilor faţă de vlahi în sudul Dunarii s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescîndă a românilor faţă de slavi s-a manifestat câteva decenii mai târziu, prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.

În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în special de originile românilor din nordul Dunarii, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de demonstrarea originilore iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizînd sau punînd la îndoială componentele tracice, romanice, greceşti şi turcice (adică în relaţie directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine).

Primii conducători ai dinastiei s-au autodenumit Împăraţi ai bulgarilor şi vlahilor (îndeosebi ţarul Ioniţă Caloian). Ulteriori, alţi conducători, precum Ioan Asan al II-lea, şi-au luat numele de Ţari ai bulgarilor şi grecilor (”ţar” este adaptarea din limbile slave a termenului latin ”caesar”, pentru noţiunea de ”împărat”).

1185-1197: Petru al IV-lea;

1189-1196: Ioan Asan I;

1197-1207: Ioniţă Caloian;

1207-1218: Borilă;

1218-1241: Ioan Asan al II-lea;

1241-1246: Koloman I Asan;

1246-1256: Michel al II-lea Asan;

1256-1257: Koloman al II-lea Asan;

1257-1258: Mito Asan;

1258-1277: Constantin I Tich (Dinastia Tich);

1279-1280: Ioan Asan al III-lea.

Originile dinastiei, în special etnia celor 3 frati Asan (Petru, Asan şi Ioniţă Caloian, adica „cel frumos”), ramân sursa a numeroase controverse între istoricii români şi bulgari. Sursele medievale îi considera pe primii trei conducatori ai dinastiei, Asan I, Teodor Petru şi Ioniţă Caloian de origine vlaha. (sursa: wikipedia)