duminică, 1 ianuarie 2012

1 ianuarie 2012

 Pentru prima dată în viaţa mea, mi-am început anul nou mergînd la biserică. Serios! Pe la ora 11,30 (anul trecut, în ultima lui seară) am mers  la biserica din Dămăroaia, unde am stat la Slujba de Anul Nou, pînă la ora 1, a noului an.
Ceea ce n-a fost rău: Nicodim a fost foarte mulţumit că a aprins, la sfîrşitul slujbei, lumînări pentru vii şi morţi, iar Aron, care a adormit în strană (după o întreagă după-amiază în care nu ar fi tras un pui de somn în ruptul capului), a primit cu multă încîntare mirul pe frunte şi cîteva felii de cozonac şi napolitane.
Apoi însă, am intrat în vechea rutină a celor aproximativ 32 de revelioane pe care mi le amintesc (nu că aş avea doar 32 de primăveri, dar pînă pe la 10 ani nu ţin minte să fi avut prea multe de zis legat de experienţa party-ului dintre ani).

Mergînd la nişte amici, vecini cu noi aici, în mahalaua Pajurei, mi-am testat din nou anduranţa stomacului, pancreasului, ficatului şi altor măruntaie numai bune de făcut tobă şi caltaboş, ingurgitînd, potrivit datinii străbune, mult peste prea-plinul burdufului din pîntec. Prin urmare, ghiftuit pînă peste poate, am pătruns, tiptil şi indigest, în 2012. Fără să-mi pun prea multe probleme legate de calendarul maya, care din motive numai de el ştiute se opreşte brusc peste fix un an, am decis să îmi încep noul an potrivit unei superstitii moştenite de la tata.
(Fiindcă, ceva bun nu am moşteni… preluăm doar spaimele, anxietăţile, rutina superstiţiilor, dezordinea… şi ne găbim să le transmitem mai departe, pentru a le da apă la moară discipolilor lui Freud…)
Aşadar, înarmat cu aparatul de fotografiat, am purces spre necuprinsul Bucureştilor însoriţi, în acest 1 ianuarie 2012…
În principiu am căutat zone aglomerate (de regulă). Drept pentru care, prima oprire am făcut-o la Hala Matache. Ultima oară cînd am ajuns pe acolo a fost în martie anul trecut (vezi aici). M-a surprins liniştea şi pustietatea zonei, copiată parcă din filmele de groazăde serie “B”, cînd populaţia planetei este decimată de comete abulice şi, (aproape)tot ce a mai rămas în viaţă este sfîrtecat de hoarde de zombie prost machiaţi… 

 Un badigard cu privire inteligentă , ca o eminentă ştiucă fiartă, mă interpelează colocvial: Aloo, băiatuu', nu ai voie să filmezi aici! De mult nu mi s-a mai zis băiatu’… E chiar simpatic flăcăul înfofolit în combinezon, mă face să mă simt tînar (şi în putere).

 Nu filmez, doar fac poze, îi răspund vioi, în încercarea de a elimina neclarităţile. Ei, filmat, fotografiat, tot aia e… Nu ai voie! conchide ipochimenul şi se scarpină în creştet, dezvelind o minunăţie de frunte îngustă. Ei, cum aşa, nu-i tot aia, trebuie să fii atent cînd vorbeşti, că oamenii pot rîde dacă faci greşeli flagrante… Ca de exemplu să-mi interzici să fotografiez pe domeniul public… Păi aia e particulară, susură veriga lipsă a evoluţiei primatelor spre hominizi şi, cu un gest scurt, îmi arată construcţia Pieţei Matache. Nu-i contest aserţiunea, însă, pe unde e turnat asfalt, se cheamă “domeniu public”.  Bipedul mai bombăne şi se retrage în ghereta sa, a sfîntă indignare.
 the King of Matache

Continui periplul şi, în faţa unei dughene, într-un soi de after party, un Elvis (the King of Matache), cîntă cu mici modificări (neimportante) Love me tender










 Pe trotuarul de vis-à-vis, o domnişoară cu fustă scurtă savurează la soare o băutură în pahar de plastic. Cei cîrcotaşi ar putea corobora arealul geografic şi look-ul dînsei, într-o concluzie care să facă trimitere la cele mai vechi meserii din lume. Eu mă mulţumesc să o fotografiez şi-mi văd apoi de drum.

 Următoarea haltă am făcut-o lîngă Ateneu.


 Unde se strîngea o scenă pe care, bag sama, se comisese oarece şăubiz de revelion.
 Apatici, cîţiva măturători zgrepţăneau cu tîrnele prin piaţă, în vreme ce, în faţa Ateneului, plimbări liniştite asezonau soarele primăvăratic.



 Clic-clic-clic, m-am jucat cu aparatul şi, simţindu-ma înfrigurat, am pornit înapoi spre casă. Pe drum am mai oprit, scurt, să fotografiez Arcul de Triumf şi Casa Scînteii…



2012 a început.

3 comentarii:

ANTON spunea...

AAAHHH, GUT, GUT, UN INCEPUT DE MARE INTIMITATE POZISTIC SI SAVUROS COMENTATE, IATA-TE IN FORMA SI DE O MARE LUCIDITATE (MOSTENIRILE), VRAIMENT ZARGUT!!!! LA MULTI ANI, TOT ASA!

mioara spunea...

Superele... lui Anton cam răsună a beton , dară eu mai liricoasă - Doamne - ce mai zi - frumoasă ...
Dacă Bucureştiul vost arată ca o carte ilustrată , meritul incontestabil , e-al amicului - stimabil ... ( al primarelui Opresc ,este restul pitoresc ...populimea după chef , plină cu
salade de beuf )

Radu Oltean spunea...

Nu ai remarcat oarece liniste neobisnuita in tot orasul? e singura zi din an in care e intr-adevar o liniste postapocaliptica prin oras... Altfel misto. badigardul cu privire de stiuca fiarta m-a enervat numai ce l-am vazut....