marți, 4 septembrie 2012

Procedură de succes



Cum să NU ajungi în Noua Zeelandă


În vara lui 2001 încheiasem socotelile cu Magda 2, chiar la revenirea în Bucureşti din tabăra de ceramică, păstorită la Cetate, lîngă Calafat, de Mircea Dinescu.  Magda 2 şi-a urcat caloriferul electric în portbagajul Daciei negre cu care se fîţîia, şi-a luat două genţi cu haine şi s-a retras, ultragiată, în mansarda ei de lîngă Cişmigiu.
Punct şi de la capăt. Pentru că, la 31 de ani, hormonii fierb, mă frecventam, păcătos, cu Aniela (ceramistă) şi Cătălina (tot ceramistă). Alternativ. Iar serile lungi şi calde, de sfîrşit de august, mi le croşetam în curtea din Fălciu, la un şpriţ rece, alături de Mişu (sculptor) şi Bibi (ceramistă), uneori şi Andrei (sculptor) cu Daiana (regizoare), şi, rar, dar chiar foarte rar, Cătălina  sau Aniela.
La o discuţie înmuiată în spriţ de riesling, rece de simţeai că-ţi sar dinţii din alveole, după ce Mişu a povestit un film chinezesc cu caft, aşa, netam-nesam, Andrei a oftat din rărunchi şi a bolborosit, din străfundul mujdeiului ce însoţise, cu vreo două ceasuri mai înainte, un pui la ceaun, că abia aşteaptă să plece în Noua Zeelandă.  Noua Zeelandă? Da, Noua Zeelandă – şi o linişte de sfinx ce-şi rumegă, indigest, cimiliturile, s-a aşternut. Zi ceva omule, am insistat. Dar Andrei  tăcea, într-o tăcere de şarpe boa ce digeră elefantul. În vremea asta Daiana zîmbea mulţumită, ca o pisică ce-a reuşit să gherăie tapiţeria cea nouă a fotoliilor şi-i făcea rotocoale în mustăţi lui Andrei.  Cu ochii mijiţi a plăcere, după ce a mai sorbit din şpriţ, Andrei deschise gura, plescăi hedonist şi rîgîi sonor (nu mai ştiu ordinea) şi, un pronunţat iz de usturoi a început să se insinueze, gros şi toxic, dinspre răsuflarea telurică a pîntecelui său.
Daiana a rămas o clipă contrariată de suflul dogorîtor, revărsat în sonorităţi reverberante, de başi, din grumajii lui bărbat-său, iar pentru Mişu, acesta a fost semnalul de Power On. Metodic, şi-a mai turnat un pahar de vin peste care a stropit cu puţină apă minerală, şi, tacticos, s-a aşternut la istorisit. Carevasăzică, ştii, Andrei îl are pe unchi-su în Turcia. Antrenor de înot, tare tipul, cu oarece distincţii. Am încuviinţat din cap că da, ştiam, în vreme ce Andrei îşi făcea siesta, abandonîndu-şi mustaţa pradă zgrepţănelilor Daianei. Ei bine, unchi-su vrea să o taie în Noua Zeelandă. Noua Zeelandă? Dar de ce Noua Zeelandă? Că e perfect acolo. Tot anul, dacă ai chef, poti să te scalzi în mare, mă rog, nu în mare, în ocean sau, dacă ai chef, sînt munţi unde poţi schia 12 luni din douăsprezece. Bine, dar cum a ajuns să vrea să plece din Turcia în Noua Zeelandă? Aici e clenciul – zise misterios Mişu. Noua Zeelandă are un standard la care, tot ce îi mai trebuie e doar să obţină recunoaşterea meritelor culturale, sportive etc. Şi, în sensul ăsta, au pus la punct un program de atragere a celor cu rezultate bune din diferite domenii – de la cele artistice pînă la cele sportive. Şi bing!, mi-a căzut fisa…  Chestia e că după ce pleacă unchi-su şi o să prindă ceva rădăcini, o să plece şi Andrei cu Daiana şi, la un an după plecarea lor, cînd s-or aranja şi  ei, vrem şi noi, eu şi Bibi, s-o tăiem într-acolo. Greierii din curte au amuţit, pisicile care îşi miorlăiau săptămîna brînzii în curtea de-alături, la nea Ionel, au făcut linişte şi ele iar o cotarlă ce lătra răguşit, dinspre garajul arabilor, de vis-à-vis,  după încă două lătrături a tăcut. Wellington sau Te Whanganui-a-Tara ori Poneke (în Māori), here I come! Dacă m-aş fi forţat puţin, sigur aş fi auzit valurile Oceanului Pacific spărgîndu-se la Gold CoastDamn! Vreau şi eu în Noua Zeelandă.
Mişu îşi aprinse gînditor o ţigare, Andrei deschise un ochi, zîmbi larg şi rîgîi din nou, gros şi înţelept, a aprobare, în vreme ce eu, de surescitare, mi-am aprins încă o ţigare, uitînd că mai aveam deja una care ardea, singură, în scrumieră. Da, zise şi Bibi, cică le asigură nişte condiţii fabuloase artiştilor, cu scopul de a îi atrage în Noua Zeelandă.
Din ziua aceea, paradigma s-a schimbat. Şpriţurile au rămas aceleaşi, numai că discuţiile căpătaseră un nou suflu. Stăteam cu ochii pe hărţi şi încercam să desluşim, dincolo de hîrtia colorată, foşnetul ierbii neozeelandeze, mirosul de benzină arsă de la maşinile cu volan pe dreapta şi nebunia fabuloasă a unui atelier în Auckland. Să zicem. Că-i cel mai mare oraş şi acolo ar trebui să fie bătaia peştelui. Sub bolta de vie ce-şi colora frunzele în galben şi ruginiu, pe măsură ce luna august se tremina, vorbeam cu Mişu şi Bibi, Andrei şi Daiana şi, rar, dar chiar foarte rar, Cătălina sau Aniela (alternativ) despre  cum ar fi să ai un atelier cu o boltă de vie, să zicem, în Napier… Da’ pe mine cui mă laşi, zise odată Cătălina, în mijlocul unei discuţii de acest fel.  Posterităţii dragă, posterităţii şi artei româneşti…
Şi a mai trecut oarece vreme, iar unchiul lui Andrei plecase pîn’ la urmă în Noua Zeelandă, se aşezase la casa lui şi începuse să prindă cheag. Noi ne vedeam în continuare, în viaţa mea intrase Ana şi ieşiseră Aniela şi Cătălina, iar discuţiile cu Mişu-Bibi-Andrei-Daiana rămăseseră la fel de palpitante şi minunate, cînd evocam poziţii geografice de pe partea ai’laltă a globului. Iarna se pregătea să vină, mi-am strîns ceva catrafuse şi m-am mutat la Ana iar cu Mişi, Bibi, Andrei şi Daiana nu m-am mai văzut cîteva luni apoi. În primăvara lui 2002, împreună cu Ana, m-am mutat îndărăt la curtea din Fălciu. Iar lunile de iarnă au fost prinse într-o paranteză, iar întrunirile de seară, cu şpriţ, pui la ceaun şi discuţii despre Noua Zeelandă, au fost reluate la aceeaşi turaţie.
Între timp, Andrei şi Daiana începuseră demersurile pentru obţinerea vizei cu drept de muncă în Noua Zeelandă, trimiseseră zeci de acte la Londra şi începuseră o corespondenţă înflăcărată cu cei ce se ocupau de dosarul lor. Cu regularitate, fiecare mesaj primit de pe malurile Tamisei, ori de la unchiul lui Andrei, constituia însă, un bun prilej de a mai deschide o sticla de riesling, pe care să o discutăm seara, în grădină. Daiana începuse nişte cursuri de engleză, Andrei lucra ca fotograf la studioul lui Cosmin Gogu şi, mai pleca lunar cîteva zile în Germania, de unde aducea, cu frati-su, piese demontate de prin cimitire de maşini şi pe care le vindea prin Ploieşti, Mişu se angajase la Foss Advertising iar Bibi rămăsese capul limpede şi traducătoarea în engleză a textelor care plecau spre Londra.
Vara a trecut, tiptil, printre cîntece de greier, şpriţuri sub bolta de viţă şi o lună petrecută cu Ana în Vama Veche. Odată venită toamna, Andrei şi Daiana tot numărau gologanii pentru plecarea ce, teoretic, ar fi trebuit să fie cu puţin înainte de Crăciun. Andrei dublase shootingurile la Gogu, mergea în continuare în Germania, după piese second hand şi disperarea îl prindea văzînd că banii nu se adună cu miile ci, doar cu zecile şi, eventual, cu sutele…
Atunci a primit telefonul.  Alo Andrei, sînt eu, Calu’! – i-a nechezat într-o bună zi în receptor un fost coleg. Andrei s-a bucurat şi – normal! – l-a întrebat ce mai face. Calul făcea ce putea face un tînăr artist român:  lucra în Italia, pe un şantier.  Pe şantier Calule? S-a simţit o oarece pizmă în vocea lui Andrei. Da măi Andrei, pe şantier! Da’ tu ce faci?  Şi Andrei i-a spus ce face, i-a povestit de Noua Zeelandă şi i s-a plîns că nu are suficiente parale ca s-o ia de la capăt în celălalt colţ de lume.  Calul a tăcut un timp (mă rog, pe banii lui, că el suna de acolo, din Italia) şi apoi a grăit: Păi bă Andrei, ce eşti fraier? Lasă-l pe Gogu să-şi facă el pozele, lasă negoţul cu ciurucuri de mîna a doua şi vino încoa’ în Italia. Ştii cît cîştig eu pe lună? Două mii cinci sute de parai tăticu, două mii cinci sute! Şi potolul şi acoperişul sînt asigurate! Iar munca nu-i mai grea decît aia pe care am prestat-o, moca, la sculpturile lui Spătaru. Da… Hai noroc şi mai vorbim!
Şi au mai vorbit. Săptămînal, Calul dădea telefon şi-l întreba pe Andrei ce mai face. Şi-l întreba cînd vine. Iar Andrei nu ştia. Ba că e riscant să plece în Italia, acum, pe ultima sută de metri, ba că paşapoartele sînt deja la Londra, iar viza trebuie să iasă la sfîrşitul lui noiembrie, una peste alta Andrei refuza, iar Calul trăgea de el. Calul: hai – hai – hai, Andrei: nu – nu – nu…
La începutul lui noiembrie, înainte de Sfîntul Mihail, cînd l-a sunat Calul, Andrei a izbucnit: vin!  Cînd? În zece zile. Perfect.
Şi a început tarantella. Consiliu de familie, discuţii şi Bibi pe post de traducător. Măi Andrei, nouă ne vine viza în cîteva săptămîni! Da Daiana, da’ cu ce plecăm acolo? Plecăm rupţi în cur? Păi şi ce facem? Ce facem, plec la Calu’ şi stau opt luni. Asta înseamna do’oj de mii de parai strînşi şi alte şanse acolo pentru noi. Şi cu paşaportul ce faci? Cum pleci? Le zicem să întrerupă procedura. De ce? Le spunem că eşti bolnavă…
Ziua următoare Andrei s-a dus cu scrisoarea, tradusă de Bibi într-o engleză perfectă, să o trimită prin fax la Londra. Iar de la fax a făcut o buclă pe la autogara de unde plecau autobuzele spre Italia, s-a scormonit în buzunare de două sute de dolari şi a cumpărat un bilet, doar dus, pentru jumătatea lunii. Apoi s-a dus la Gogu, i-a pus aparatul de fotografiat în braţe şI i-a zis să-şi găsească alt fraier. Din acel momenmt, a început să vorbească în fiecare seară cu Calul. Care-i dădea sfaturi, cîte ţigări poate să-şi ia cu el, cum să facă să ia mai multe ţigări decît are voie, de unde să-şi ia sendvişuri prin benzinării şi cam cît costă o bere sorbită pe undeva, pe traseu. În nici o săptămînă, paşapoartele au sosit prin poştă, cu o notiţă în care funcţionarul britanic îşi exprima regretul că Daiana nu se simte tocmai bine. Toate bune şi frumoase, frigul de afară nici nu se simţea. In casa lor părea că venise Crăciunul cu mai bine de o lună în avans. 
Şi, brusc într-o dimineaţă, cu două zile înainte de data plecării, a sunat din nou telefonul. Noroc măi Andrei, sînt tot eu, Calu’… Vino te rog să mă iei, sînt pe Otopeni. Hai Calule, lasă cioacele, poimîine mă urc în autocar, spre Italia… Ne vedem în patru zile! Nu tată, nu-i banc! Au făcut razie pe şantier şi, pe toţi cei care lucram fără drept de muncă ne-au expulzat. Nici bagajele de la baracă nu le-am luat. Nici banii, nici hainele, nimic!
În aceeaşi seară, a venit din nou Bibi şi a tradus o altă scrisoare către Londra. Cum că a fost alarmă falsă chestia cu boala şi, în consecinţă, Andrei şi Daiana d-abia aşteaptă să plece în Noua Zeelandă. Răspunsul nu a întîrziat. Funcţionarul şi-a exprimat bucuria că Doamna nu este, de fapt, bolnavă, numai că, din păcate, orice întrupere a procedurii de obţinere a vizei de lucru în Noua Zeelandă presupune o reluare a procesului de la cap. Ab initio… Shit happens!
Cîteva zile, Andrei nu a mai vorbit. Apoi a băut, a dormit şi a tăcut din nou.  După Revelion a inceput să vorbească cu apropiaţii. Monosilabic. Şi, nouă luni mai tîrziu, Daiana a născut două fetiţe. Gemene.  Noua Zeelandă a rămas în emisfera sudică, iar Andrei şi Daiana, aici, pe meleagurile mioritice. Iar după ei – Mişu şi Bibi şi, după Mişu cu Bibi – şi eu…

3 comentarii:

Daiana Prundurel spunea...

Si totul din cauza Calului care in ziua de azi traieste in Italia cu chirie intr-o casuta superba pe malul marii-la Monopoli.Unchiul din Noua Zeelanada e bine merci in Noua Zeelanda.Andrei,Daiana si gemenele se pare ca vor trai fericiti pana la adanci batraneti in tara de unde candva, Andrei aducea piese second-hand...Happy end:)

Bogdan Iorga spunea...

In deed... buna completarea ta.

Sanda spunea...

iar bogdan va inalbi in gradina de la Falciu.