Olympus Strike Again (underwater)

Dupa cum promisesem mai pe la începutul verii, voila, revin cu o completare, subacvatică de data aceasta, a review-ului făcut pentru Olympus µ 550WP...
Pentru că în weekend la Bucureşti se anunţa un cuptor decent de 40 de grade, opţiunea era firească: moşia lui Onuţ, pe Valea Topologului.
După o autostradă fierbinte şi un drum sinuos via Curtea de Argeş, am simţit răcoarea de la poalele Făgăraşului cum mi-a strîns umerii, la coborîrea din maşină...
Urmarea a fost cea firească pentru vineri seara: am băut un ciocănel de ţuică împreună cu Onuţ şi m-am scufundat într-un somn moale şi pufos...Sîmbătă dimineaţă, pentru că era soare şi pentru că băieţii de-abia aşteptau să pornim în expediţie, am luat-o, teleap-teleap, pe Valea Topologului. Rîul curgea subţire, printre pietre rotunde, luate parcă de la "Bricostore", de la raionul "amenajări pentru grădină".
Undeva, în sus pe firul apei, am găsit un bolovan mare, ce făcuse o mică piscină şi un topogan. Locul perfect!
Acolo am petrecut aproape două ceasuri... Iar fotografiile sînt făcute cu micul Olympus.

Compay Segundo

Felix şi Silvia ne-au invitat la Compay Segundo. Cînd m-a sunat Felix, eram la atelier şi m-am sufocat de plăcere, la gîndul că voi asculta, live, ritmurile cubaneze (să-i dea Dumneyeu sănătate domnului Andreescu, că de la dînsul am ascultat, acum multi ani, prima data, de pe CD-uri atent piratate, Compay Segundo, Ibrahim Ferer şi Buena Vista Social Club)...
În graba de a ajunge la concert, am uitat să îmi iau însă, prietenosul 40D ori fidelul 350D... Aşadar, iată-mă la concert, frîngîndu-mi mîinile a stearpă disperare fotografică...
Noroc cu Lumix-ul lui Felix. Once again, Felix saved the day!
Şi au început cîntările... Sonorităţi ca vălătucii ţigărilor cubaneze se mlădiau, aidoma fetelor ce dansau, inspirînd arome de mojito ori rom alb...
Cred ca va trebui să fac efortul de a ajunge la Havana, peste ceva vreme, cu băieţii mei! Şi, aidoma lui Hemingway, cred că mă voi trage într-acolo, după ce, peste cinci cincinale, apuca-mă-voi din nou de fumat!

Migrena de dimineaţă

La cinema

Că tot am rămas home alone, sor-mea a decis să-mi ridice nivelul cultural şi să mă branşeze la ultimele tendinţe. Ma rog, nu chiar ultimele, sper să mai urmeze şi altele. Dar aşa se spune…

Ca să revin; după ce am văzut expoziţia de fotografie René Magritte la MNaR, aşa, într-o continuare a naturalului suprarealist, am poposit, pe la ceasurile opt de seară, la cinema. Cinema Patria. Unde rula “Le Parfum de la dame en noir” (2005, regia: Bruno Podalydès).

În sala veche, cu scaune incomode şi cu apucături dadaiste, ce împing responsabilitatea susţierii fundului ce şi-a plătit, corect, biletul, spre neantul dintre rînduri, am parcurs, cuminte şi corect, prima oră a decriptării mesajului cinematografic. Imagine clară, aromă de Boris Vian şi L’ecume du jour. Plus, amintirea unui L'age d'or (1930, Luis Bunuel) văzut, la început de mileniu, undeva, la o expoziţie, la Centrul Pompidou.

După care, prima oră (cît să ceri, în fond, de la 60 de minute?) s-a încheiat şi, logic, a urmat cea de a doua oră de film.

Brusc, scaunul a devenit omenos. Fesele mi s-au agăţat de cîteva droturi ce-şi iţeau monturile prin pluşul ros al scaunului şi, apoi am clipit. Cînd am ridicat pleoapele, tocmai începea să curgă genericul…

Migrena de dimineaţă

FERICIRE LA JUMATE'

Fericirea mediocră este o flacără ce arde alimentată de vodkă ieftină şi care, în urma combustiei, lasă-n urmă dureri de cap şi de stomac, grefate însă pe mulţumirea de a nu fi cheltuit prea mult. Pentru că, dacă o fericire de juma' de kil euforizează suficient cît să-l vezi omenos pe Iliescu şi victimă pe Ceauşescu, preţul plătit e pe măsura oricărui buzunar peticit.

Iei sticla, laşi pe masă trei lei juma', faci cu ochiul spre vînzător, complice, într-un soi de " doar noi doi ştim ce-i cu adevărat bun " şi ieşi.

În doua-trei ore ai tot timpul să legumeşti licoarea cristalină, devenind, rînd pe rînd, cînd judecător, cînd filosof stoic, cînd satrap, cînd iertător… Iar la finalul sticlei, scurgi ultimele picături de etilic amestecat cu glicerină şi apă şi, plescăind a mulţumire, dacă te mai ţin picioarele, poţi porni înapoi spre dugheană, să cumperi altă fericire la juma' de kil.

Mecanismul după care funcţionează circuitul vodkăi în natură e destul de simplu: distileria (mai mult sau mai puţin clandestină) face licoarea magică, sticlele goale în timpul ăsta stau la înmuiat în hîrdaie pline cu o leşie jegoasă, dup-aia mîini vioaie iau sticlele, le clătesc (oarecum) de zoaie, vodka este turnată în sticlele aranjate pe mese, o mînă păroasă şi vînjoasă de bărbat bate capsele pe sticle, apoi un copil ori o femeie lipeşte mirificele etichete, cu un clei de oase urît-mirositor, maroniu şi de consistenţa iaurtului.

Beutura-i gata şi numa' bună de a fi servită. Apoi, tot ce mai trebuie e ca bizonul mioritic să facă gestul de a duce mîna la buzunar, că-n rest, miscarile vînzătorului (şi, implicit, fericirea la jumate') vin de la sine.

Sîmbătă. Prin Bucureşti

Migrena de dimineaţă

De la simulacru la surogat, totul trece prin kitsch

E greu să faci ceva cu adevărat valoros. E mult mai simplu să laşi ştacheta pe undeva, pe jos, uitată deDumnezeu, ca oile năuce ale marilor oraşe, consumatorii fideli de Fapt Divers, fete-de-la-pagina-cinci şi crime pasionale, la jurnalele de la ora 5, să dea buluc şi să se minuneze de cît de drăguţ poate fi kitschul. Kitschul luceşte, e moale şi făcut, îndeobşte, din materiale ieftine care, în contextul caselor încărcate de mileuri puse, cu schepsis, cu colţ, peste ecranele de televizor, sub tradiţionalul peşte-de-sticlă, dau impresia (sau, mă rog, asta se străduiesc să facă) de preţiozitate. Kitsch poate fi un sfeşnic auriu, din plastic, vîndut cu lumînare cu tot, kitsch poate să fie icoana made in Taiwan, cu un Isus Cristos din plastic fosforescent, care luceşte noaptea, de te bagă-n spaime. Kitsch poate fi schimbătorul de viteze, de la mşsina vecinului, " făcut special de cumnatu', care lucreaza la Policolor", care are înauntrul său un mic şi drăgut castel roşu, pus pe o pajiste verde dar, kitsch poate fi considerat si cavoul lui Cataramă ori Casa Poporului, a lui Nea Nicu…
Azi sunt cu dinţii strepeziti de kitschul mediatic. De kitschul care mă inundă prin ziare, prin geamul cutiei cu maimuţe ori, prin aparatele de radio. De kitschul ştirilor care îmi dezvăluie, cu lux de amănunte, cutare macel, pe strada X, în care tatăl, Y, după ce s-a îmbătat, şi-a căsăpit consoarta cu lovituri metodice, aplicate cu o lamă boantă de cuţit.
De ştirile aşa-zis mondene, cu titluri mari şi poze colorate, care mi-l arată pe noul iubit al Madonnei bot in bot cu diva de juma' de secol, in vreme ce fostul soţ al acesteia, toarnă filme prin Londra.
Vorbesc aici de ştirile în care, individe grase şi cu figuri plînse, se jură c-au fost violate de extratereştrii ăia răi, cu figuri stilizate şi ochi mari… Practic, kitschul ma înconjoară, văd eu, tot mai mult.
Manele debile se revarsă de pe sticla colorata atelevizorului ca o cascadă cu leduri, dintr-un tablou de 15 lei, luat dintr-un en-gros chinezesc, în vreme ce interpreţii tuciurii, uleioşi şi prea-plini de grosimea portofelului, vorbesc consonantic, din interiorul tricourilor negru-lucios mulate peste burţile revărsate, despre secreţiile lor sonore ca despre nişte adevarate capodopere ale muzicii, bune de pus în cui, alaturi de "Arta fugii" ori de "Oda bucuriei"...
Maşini cu beculeţe colorate, ca pomul de Crăciun, trec pe străzi în trombă, iar gunoaie editorialistice îmi ard retina. Băieţi de băieţi, cu pantaloni jegosi de treining şi adidaşi "Puma" chinezesti, silabisesc, într-un efort penibil, scremerile gîndurilor lui Mutu ori Hagi. În toată această vreme, un învăţător cu 40 de ani vechime nu are mai mult de 1500 de lei salariu!