Iarna, prin Bucureşti

Azi sînt -5⁰C.

Barometrul spălării pe creier

Oile ling sare. În general. Mioriţele noastre, deplin integrate trendului European, ling sare iodată. Că aşa le place lor, să fie mai cu moţ şi, în plus, nici nu se mai găseşte altă sare.

Că tot sîntem integraţi şi neliniştiţi, ne aliniem setului de angoase europene şi, fuga-fuguţa ne amintim că, o mulţime de trebşoare care funcţionau bine, pot fi optimizate, ca să meargă mai prost. Pentru că, da, mai binele e duşmanul binelui. 

Că tot e iarnă şi, potrivit piţipoancelor de la “Vreme”, temperaturi deosebit de scăzute afectează România, am răcit.  Atît eu, cît şi băieţii şi Ana. Şi am făcut febră. Mare, mica – nici noi nu mai ştim. Că, la un momentdat, vechiul termometru, instrumentul ăla cu mercur, s-a spart. S-a spart ca alte o mie de termometre înaintea sa, lăsînd în urmă nişte cioburi şi o biluţă mica de mercur.

Cioburile le-am măturat, iar biluţa de argint viu mi-a trezit amintiri de cînd eram mic şi mă jucam cu  biluţele de mercur, pe care le lipeam şi le spărgeam din nou în mici biluţe, fugărite cu un chibrit pe masa din sufrageria bunicilor.

Aşadar, m-am înfofolit şi am luat, pieptiş, gerul de afară (deosebit de geros, potrivit televizorului).  La farmacie am cerut sirop de tuse, Nurofen şi un termometru clasic, cu mercur. Farmacista m-a privit condescendent (cam tot aşa cum îi privesc şi eu pe cei care, încă, socotesc banii în milioane) şi mi-a zis că, de cînd sîntem în Uniunea Europeană, nu prea mai e rost să găseşti termometre cu mercur.

De ce? Că-s foarte toxice… Dar pînă acum am supravieţuit încercărilor… Da, dar în conformitate cu normativele UE, lucrurile s-au schimbat. Cum? A devenit mercurul şi mai toxic? Farmacista a ridicat din umeri, în ultimă instanţă asta e tot ce avea – termometre digitale. Voiam – bine, nu – iar bine.

Am luat termometrul cu aspect de sabie Jedi şi cu afişaj cochet şi, odată ajuns acasă mi l-am înfipt sub brat. După o vreme a piuit anemic, l-am scos şi, nemulţumit de valoarea indicată, l-am mai pus o data. Iar piuitură şi – o nouă valoare mi-a înveselit privirea. Acum l-am ţinut bine… Dar, ca tot ziaristul, am zis să mai verific o dată. Şi, culmea, a treia oară, a treia valoare era cu totul alta faţă de primele două!

E stricat… Iar mă îmbrac, ies afară, ajung la farmacie, spun povestea… Farmacista mă priveşte cam cum privesc eu cînd aud vorbindu-se despre utilitatea integralelor în analiza matematică dar, totuşi dă dovadă de amabilitate şi îmi schimbă device-ul. Fuga acasă, pornesc aparatul iadului, mi-l pun sub brat, piuie, îi citesc valoarea, îl pun din nou, piuie şi, cînd mă uit pe afişaj – altă temperatură.  Nu-mi cred ochilor şi-l mai pun o data. Evident, a treia oară, indică o a treia valoare!

Iar la farmacie, iar turui povestea (şi, pleoapa care îmi tremură, pesemne că-i convingătoare). Farmacista ridică din umeri; toate-s aşa. Bine, vreau unul care să meargă. Din nou, femeia ridică din umeri (a neputinţă?) şi-mi zice să iau unul mai scump. Mă conformez.

Acasă – evident. Făcea tot ce făcea şi cel mai ieftin. Doar că la bani mai mulţi! Adică – fiecare măsurare, cu valoarea ei.

Într-un tîrziu, mi-a venit ideea. Okazii.ro. Cuvînt cheie: termometru cu mercur. Şi acolo, pe necuprinsul talciocului virtual, am găsit un snop de termometre.  Şi le-am luat. Să fie!

România sub zăpadă!

 România sub zăpadă! De cîteva zile, de peste tot, figuri lungi prorocesc într-o veselie apocaliptică, pline de optimismul cu gust rînced, de maioneză uitată-n frigider, nămeţii cît casa, care să scoată din priză tonusul naţional, spre ciuda prognozelor economice, moderat-optimiste.

 Pe ecrane, dudui parcă fugite din Cartierul Roşu din Amsterdam îşi semeţesc resursele siliconate, pauper acoperite, prezentînd vremea şi dîndu-şi ochii peste cap: …vreme deosebit de rece pentru această perioadă, cu temperaturi minime de -16ᴼC şi maxime de - 8ᴼC (aşa e; de regulă, în februarie se ieşea la primul cules de căpşuni) cu averse sub formă de ninsoare în mai toate regiunile, la un nivel deosebit pentru această perioadă (într-adevăr, pe vremea dacilor şi romanilor, dar şi în timpul copilăriei noastre, de regulă, în această perioadă se deschideau ştrandurile, iar oamenii muncii, de la oraşe şi sate, se răcoreau în mod democratic - că deh, sol lucet omnibus!).

 O vagă senzaţie de mahmureală mediatică îmi dă bătăi de cap; ce Dumnezeu o fi atit de deosebit într-un ger care face flori de gheaţă pe geamuri în plină lună februarie? Dacă nu mă-nşel (şi nu mă înşel!), popular, acestei luni i se mai zice şi Gerar. Oare de ce? Pentru că se deschide sezonul de surf pe Dîmboviţa?

 Pînă la elucidarea acestui mister, continuăm să mărşăluim, atent încolonaţi, în diverse coduri cromatice care mă fac să cred că, mai nou, şi iarna are coloratură politică!

PS

De codurile bezmetice au profitat din plin comercianţii care, la sfîrşitul săptămînii trecute şi-au văzut rafturile golite de românii speriaţi de spectrul gerului peste care se grefează foamea…

1 ianuarie 2012

 Pentru prima dată în viaţa mea, mi-am început anul nou mergînd la biserică. Serios! Pe la ora 11,30 (anul trecut, în ultima lui seară) am mers  la biserica din Dămăroaia, unde am stat la Slujba de Anul Nou, pînă la ora 1, a noului an.

Ceea ce n-a fost rău: Nicodim a fost foarte mulţumit că a aprins, la sfîrşitul slujbei, lumînări pentru vii şi morţi, iar Aron, care a adormit în strană (după o întreagă după-amiază în care nu ar fi tras un pui de somn în ruptul capului), a primit cu multă încîntare mirul pe frunte şi cîteva felii de cozonac şi napolitane.

Apoi însă, am intrat în vechea rutină a celor aproximativ 32 de revelioane pe care mi le amintesc (nu că aş avea doar 32 de primăveri, dar pînă pe la 10 ani nu ţin minte să fi avut prea multe de zis legat de experienţa party-ului dintre ani).

Mergînd la nişte amici, vecini cu noi aici, în mahalaua Pajurei, mi-am testat din nou anduranţa stomacului, pancreasului, ficatului şi altor măruntaie numai bune de făcut tobă şi caltaboş, ingurgitînd, potrivit datinii străbune, mult peste prea-plinul burdufului din pîntec. Prin urmare, ghiftuit pînă peste poate, am pătruns, tiptil şi indigest, în 2012. Fără să-mi pun prea multe probleme legate de calendarul maya, care din motive numai de el ştiute se opreşte brusc peste fix un an, am decis să îmi încep noul an potrivit unei superstitii moştenite de la tata.

(Fiindcă, ceva bun nu am moşteni… preluăm doar spaimele, anxietăţile, rutina superstiţiilor, dezordinea… şi ne găbim să le transmitem mai departe, pentru a le da apă la moară discipolilor lui Freud…)

Aşadar, înarmat cu aparatul de fotografiat, am purces spre necuprinsul Bucureştilor însoriţi, în acest 1 ianuarie 2012…

În principiu am căutat zone aglomerate (de regulă). Drept pentru care, prima oprire am făcut-o la Hala Matache. Ultima oară cînd am ajuns pe acolo a fost în martie anul trecut (vezi aici). M-a surprins liniştea şi pustietatea zonei, copiată parcă din filmele de groazăde serie “B”, cînd populaţia planetei este decimată de comete abulice şi, (aproape)tot ce a mai rămas în viaţă este sfîrtecat de hoarde de zombie prost machiaţi… 

 Un badigard cu privire inteligentă , ca o eminentă ştiucă fiartă, mă interpelează colocvial: Aloo, băiatuu', nu ai voie să filmezi aici! De mult nu mi s-a mai zis băiatu’… E chiar simpatic flăcăul înfofolit în combinezon, mă face să mă simt tînar (şi în putere).

 Nu filmez, doar fac poze, îi răspund vioi, în încercarea de a elimina neclarităţile. Ei, filmat, fotografiat, tot aia e… Nu ai voie! conchide ipochimenul şi se scarpină în creştet, dezvelind o minunăţie de frunte îngustă. Ei, cum aşa, nu-i tot aia, trebuie să fii atent cînd vorbeşti, că oamenii pot rîde dacă faci greşeli flagrante… Ca de exemplu să-mi interzici să fotografiez pe domeniul public… Păi aia e particulară, susură veriga lipsă a evoluţiei primatelor spre hominizi şi, cu un gest scurt, îmi arată construcţia Pieţei Matache. Nu-i contest aserţiunea, însă, pe unde e turnat asfalt, se cheamă “domeniu public”.  Bipedul mai bombăne şi se retrage în ghereta sa, a sfîntă indignare.

 the King of Matache

Continui periplul şi, în faţa unei dughene, într-un soi de after party, un Elvis (the King of Matache), cîntă cu mici modificări (neimportante) Love me tender. 

 Pe trotuarul de vis-à-vis, o domnişoară cu fustă scurtă savurează la soare o băutură în pahar de plastic. Cei cîrcotaşi ar putea corobora arealul geografic şi look-ul dînsei, într-o concluzie care să facă trimitere la cele mai vechi meserii din lume. Eu mă mulţumesc să o fotografiez şi-mi văd apoi de drum.

 Următoarea haltă am făcut-o lîngă Ateneu.

 Unde se strîngea o scenă pe care, bag sama, se comisese oarece şăubiz de revelion.

 Apatici, cîţiva măturători zgrepţăneau cu tîrnele prin piaţă, în vreme ce, în faţa Ateneului, plimbări liniştite asezonau soarele primăvăratic.

 Clic-clic-clic, m-am jucat cu aparatul şi, simţindu-ma înfrigurat, am pornit înapoi spre casă. Pe drum am mai oprit, scurt, să fotografiez Arcul de Triumf şi Casa Scînteii…

2012 a început.