Ora Pămîntului

…Şi a fost 28 martie, iar mai apoi au venit ceasurile opt şi jumătate seara. Şi am stins lumina. Doar primul moment este puţin bulversant: trecerea de la incandescenţa becului, la pîlpîiala roşiatică a unei lumînări… apoi, ochiul se obişnuieşte şi te simţi ca-ntr-o pictură olandeză.
După 60 de minute, am dus mîna la întrerupător, iar albul electric a umplut din nou camera. “Nu mai laşi lumina stinsă?”, a întrebat Nicodim. “Cînd mai facem aşa?”

China, zece zile (V)

"Omul socialist va stapîni întreaga natură; el va alege locul unde munţii trebuie sa fie doborâţi, va schimba cursul rîurilor şi va îndigui oceanele" scria Lev Troţki în 1924, omiţînd, mai mult ca sigur, să ia în considerare titanicele modelări ale reliefului, puse în operă de către chinezi, cu doar cîteva mii de ani înaintea cugetărilor sale...

Marele Zid… 長城, Chángchéng; literal se traduce drept “lunga fortăreaţă” sau, 萬里長城, Wànlǐ Chángchéng, ceea ce înseamnă “Marele Zid de 10.000 de Li”. Construit din piatră, cărămidă şi pămînt, Marele Zid are o lungime de peste 6.700 km, din Shanhaiguan, în est, pînă în Lop Nur, în vest. Pe cînd era folosit ca punct de observaţie şi apărare, Marele Zid era păzit de peste un milion de soldaţi. Se apreciază că au murit între două şi trei milioane de chinezi, de-a lungul secolelor, în timpul construcţiei Zidului.
Chinezii erau deja familiarizaţi cu tehnica zidurilor de apărare încă din secolul 7 ÎC; începînd cu secolul 5 ÎC şi terminînd în anul 221 DC, statele Qi, Yan şi Zhao s-au folosit de fortificaţii extinse, pentru apărarea graniţelor lor. Fiind menite, preponderent, să servească drept apărare în faţa atacurilor uşoare, desfăşurate cu săbii şi suliţe, aceste fortificaţii nu au apelat la soluţii tehnologice complexe. În 221 ÎC, Qin Shi Huang a cucerit toate statele ce i-au opus rezistenţă, înfiinţînd Dinastia Qin. Vrînd să impună reguli centralizate şi în încercarea de a preveni neobedienţa latifundiarilor care aveau în stăpînire teritorii întinse, acesta a ordonat demolarea părţilor de zid ce împărţeau imperiul de-a lungul vechilor hotare. Iar pentru protejarea teritoriului împotriva intruziunilor poporului Xiongnu, din nord, a ordonat construirea unui nou zid care să lege fortificaţiile rămase, de-a lungul noii frontiere nordice. Transportul unei cantităţi atît de mari de materiale de construcţii constituia o mare dificultate şi, prin urmare, constructorii s-au văzut nevoiţi să folosească resursele locale. Pietrele din munţi au fost folosite pentru porţiunile construite în zonele muntoase, iar pămîntul amestecat cu paie – chirpiciul! – a fost folosit pentru zonele de şes. Din păcate, nu s-au păstrat înregistrări istorice, care să indice, cu precizie, lungimea totală şi traseul urmat de zidurile Dinstiei Qin. Majoritatea vechilor ziduri s-au erodat de-a lungul veacurilor şi, doar foarte puţine porţiuni au supravieţuit pînă în zilele noastre…
Mai tîrziu, dinastiile Han, Sui, cea de Nord ori Jin, au reparat, reconstruit şi extins secţiuni ale Marelui Zid, cu preţuri uriaşe, pentru a se apăra, ei înşişi, împotriva invadatorilor care tot veneau din nord…
Conceptul Marelui Zid a fost revăzut în timpul Dianstiei Ming, în 1449, ca urmare a înfrîngerii armatei imperiale în bătălia de la Tumu. Pentru că armata a eşuat în mai multe rînduri, în luptele cu triburile manciuriene şi mongole, împăratul a decis schimbarea de strategie. Noi ziduri au început să se înalţe de-a lungul frontierei nordice a Chinei. Spre deosebire de zidurile timpurii ale dinastiei Qin, construcţiile dinastiei Ming sînt mai rezistente şi mult mai elaborate, graţie folosirii cărămizilor şi pietrei în locul chirpiciului. Pentru că raidurile mongole continuau periodic, de-a lungul anilor, împăratul a alocat resurse considerabile dedicate reparaţiilor şi întăririlor necesare. Astfel, porţiunile de zid din apropierea Beijingului, capitala imperiului în epoca dinastiei Ming, erau deosebit de rezistente.
Spre sfîrşitul dinastiei Shun, Marele Zid a ajutat la apărarea imperiului împotriva invaziilor manciuriene, care începuseră în jurul anului 1600. Sub comanda militară a lui Yuan Chonghuan, armata imperială a respins atacul manciurienilor la fortăreaţa Shanhaiguan, prevenind astfel pătrunderea atacanţilor în inima Chinei. Şi, probabil, încercările manciurienilor de a depăşi linia inexpugnabilă a Marelui Zid ar fi fost, în continuare, sortite eşeculuiîncă multă vreme dacă, în 1644, porţile de la Shanhaiguan nu le-ar fi fost deschise de Wu Sangui, un general ce comanda trupele de la graniţă şi, care dorea, cu orice chip, răsturnarea dinastiei Shun. Mulţumită generalului, manciurienii au reuşit astfel să cucerească rapid Beijingulşi să detroneze tînăra dinastie Shun. Şi, astfel, a apărut dinastia Qing.
Ulterior, sub aceasta, graniţele Chinei au depăşit linia Marelui Zid, prin anexarea Mongoliei la imperiu. Prin urmare, orice activitate de construcţie, întreţinere ori reparare a Marelui Zid, a fost încetată. În schimb, tot atunci, în sud, a început să se înalţe o altă fortificaţie, menită să protejeze chinezii şi imperiul de “barbarii sudici”, denumiţi”Miao” (ceea ce înseamnă “barbar şi nomad”).

Drumul către Marele Zid a început, sub buni auguri, din faţa hotelului. Căldura umedă – constantă a întregului sejur în China – parcă nu mai era atît de sîcîitoare (sau ne obişnuisem noi cu ea?). Un microbuz, alb şi cu geamuri fumurii, ne aştepta sub o pată de iluzorie umbră. Şoferul chinez, aidoma tuturor şoferilor pe care i-am cunoscut, peste tot în lume, părea că nici nu observă prezenţa noastră gureşă şi ţopăitoare. Flegmatic, preţ de jumătate de drum a vorbit la telefonul mobil (sculă fiţoasă şi procopsită, trebuie să recunosc) iar în perioadele de întrerupere a dialogurilor via GSM, a fluierat, obsedant, “La donna e mobile”. Dar numai primele măsuri: ca un sunet de apel, la telefonul mobil… Oricum, n-avea importanţă: veseli ca nişte cintezoi, săream de la o fereastră la alta, pentru a ne zgîi: colo un bloc de sticlă, cu look de Manhattan în vreme ce, vis-a-vis blocuri ce-mi zgîriau retina, cu amintirile optzeciste cînd, Bucureştiul căzuse pradă paranoiei constructiviste a lui Ceauşescu, aşteptau cuminţi, lama buldozerelor. Oricum, in habitaclul maşinii, aerul condiţionat nu izbutea să coboare temperatura; ferestrele microbuzului se deschideau şi se-nchideau în funcţie de frenezia fotografică ce ne însufleţea.
După un traseu sinuos, de aproximativ jumătate de ceas, în care am bifat atît sticla şi oţelul modernităţii, cît şi cărămizile gri ale hutong-urilor tradiţionale, după un slalom meşteşugit printre Audi, Volkswagen şi pitoreşti taxi-ped, iată-ne lăsînd în urmă oraşul. Pe măsură ce ne îndepărtam de Beijing, peisajul a prins să se vălurească discret, pentru ca, la 80 de km, să ne pomenim, de-a dreptul, în plină zonă montană.
Primul pas pe Marele Zid a fost un pas obişnuit. Universul nu s-a deschis şi nici nu am fost cuprins de vreo iluminare. Doar pulsul imi era usor accelerat şi (în ciuda luminii puternice) pupilele îmi erau dilatate.
Sentimentul de a merge printr-un spaţiu cu atîtea asemantici, de a te plimba pe singura construcţie vizibilă de pe Lună, era copleşitor…
Urmînd cu precizie linia crestei muntelui, Zidul Chinezesc acompaniază cu fidelitatea unui pantograf capriciul volutelor naturii.
Deşi temperatura rămăsese tot ridicată, aerul era mult mai respirabil decît în Beijing: umiditatea pufoasă şi insinuantă rămăsese mult în urmă.
Buluc de oameni se plimbau pe aleile pietruite de pe Zid, pe unde, probabil, odinioară mărşăluiau soldaţii imperiali. Impresionant ca execuţie şi dimensiune, Marele Zid m-a făcut să tresar, cînd am desluşit, dincolo de funcţia sa primară, o elocventă lecţie de PR: pentru orice armată ar fi atacat, opacitatea masivă a acestei bariere, croită cu meşteşug din piatră, reprezenta semnalul primelor dubii: dacă cei pe care-i atacăm au meşteri atît de buni, oare chiar vrem să le cunoaştem şi oştenii?
Pierzîndu-se spre zare, adormit şarpe de piatră, Marele Zid îşi leagănă somnul mineral de mii de ani, ars de soare, răcorit de ploi, mîngîiat de zăpezi. Privindu-l, aveai brusc dimensiunea furnicii care se caţără pe munte...
Cei cîţiva kilometri parcurşi pe spinarea crenelată mi-au fost prilej de continue uimiri bucuroase, simţindu-mă ca un copil într-un magazin cu jucării. Forfota pestriţă ce mă înconjura, departe de a-mi tulbura imaginea grandiasă a construcţiei pe care păşeam, transformau monumentul rece într-o făptură vie, ce-şi trăia viaţa într-o armonioasă împletire cu vieţile şi destinele celor ce-l vizitau...
Aici era soare, cîţiva kilometri mai jos era umbră; simultaneitatea eclerajelor dădea dimensiunea fabulosului reptilian de piatră, leneş intins, a milenar somn toropitor. Zarea pîlpîia albăstrui, difuză ca o estompă pusă într-o neglijenţă savant căutată, peste un desen tras în cărbune.
Imagini din fotografii ori filme, ce mi-au hrănit privirile de-atîtea ori, încercau să se suprapună, într-un rapid puzzle al identificărilor, imaginilor vii pe care le trăiam cu ochii şi cu sufletul. Obturatorul camerei foto păcănea aproape în contrinuu, ca la o prezentare de modă. Imagine după imagine, Marele Zid mi se ţesea în afectul amintirii ca un fir al Ariadnei, menit să mă aducă, cîndva, poate, înapoi, acolo, spre a revedea ce am uitat şi spre a găsi ceea ce visez...

China, zece zile (IV)

Palatul de Vară. 頤和園 Yiheyuan, în chineză.

Iată cea mai cunoscută grădină imperială din China. Existenţa Palatului de Vară este legată, cel mai adesea, de jumătatea secolului XVI, de dinastia Qing şi împărăteasa Cixi. Totuşi, istoria acestei grădini imperiale începe mult înainte, încă din 1115 d.H., în timpul dinastiei Jin. Succesiunea împăraţilor a contribuit la dezvoltarea sa, atît prin extindere, dar şi prin amplificarea construcţiilor existente, precum şi la rescrierea geomeriei reliefului, mai ales prin prisma principiilor feng-shui. În ceea ce priveşte actuala sa formă, aceasta datează din timpul ultimei dinastii ce a stăpînit China (Qing, 1644 – 1911). De altfel, dinastia Qing, prin împărăteasa Cixi, işi leagă definitiv numele de Palatul de Vară, printr-un scandal, pricinuit de o deturnare de fonduri. Astfel, după ce a suferit distrugeri majore în urma unei expediţii punitive anglo-franceze, în 1860, douăzeci de ani mai tîrziu, în 1880, împărăteasa ordonă restaurarea sa. Numai că, banii din care se restaurează Palatul de Vară proveneau din fondurile dedicate modernizării marinei militare… Ca semn al faptului că fondurile iniţiale erau destinate marinei, una dintre constructiile de pe malul lacului a primit forma de vapor cu zbaturi.
Yiheyuan – grădina plină de odihnă a liniştii – a fost gîndit ca loc de retragere a împăraţilor. Deşi iniţial era amplasat în afara Beijingului, Palatul de vară a fost, în cele din urmă, înglobat în trupul oraşului, odată cu dezvoltarea sa firească. Întins pe 290 de acri, Palatul de Vară te îmbie să îl descoperi, ca o curtezană cochetă, ce-şi dezvăluie, cu parcimonie, secretele…

Microbuzul Ambasadei a oprit, cu o tuse scurtă, pe o alee paralelă cu drumul principal. Căldura umedă ne-a lovit din nou moalele capului, subversivă ca duşmanul de clasă. Instantaneu, tricoul a devenit ud, iar cureaua genţii foto încălzea umărul cu sîrgul unui godin ce duduie în iarnă. Aveam la dispoziţie trei ore şi jumătate – maxim patru ceasuri – ca să vizităm Palatul de Vară.
Începusem să resimt, puternic, la două zile de cînd ajunsesem în China, schimbarea abruptă de fus orar. Ochii cu lipici pe pleoape şi picioarele grele m-ar fi tras la somn dar, ideea care mă mai ţinea, cît de cît, în poziţie verticală era că, odată întors în Bucureşti puteam să dorm cît îmi poftea inima… Dar de Beijing aveam parte doar atunci şi acolo, la faţa locului…
Coadă la bilete şi apoi intrarea în Yiheyuan. Aglomeraţia mare m-a trimis cu gîndul la duminicile în care măsuram, cu sîrg, Herăstrăul, alături de pasul sprinţar al vreunei diafane reprezentante a feminităţii…
Odată intrat în interiorul Grădinilor Palatului, zumzetul oraşului s-a estompat, ca într-un film în care, coloana sonoră marchează trecerea la o altă scenă. Acelaşi public, aceiaşi participanţi la rutina urbană. Totuşi, toţi păreau transfiguraţi, într-un fel, de pătrunderea în acel spaţiu. Parcă îi înveşmîntau noi costume, spaţiul imperial aureolîndu-i cu o lumină absolut specială.
Model de Feng Shui, Yiheyuan se dezvăluie cu subtilitatea şi eleganţa unei amante, fără nici o ostentaţie, cu naturaleţea respiraţiei, firesc, precum zborul păsării. După ce treci de poarta de la intrare, bogat decorată, într-un amestec cromatic violent pentru ochiul vizitatorului occidental, ocoleşti panoul menit să opreasca fantomele. Se spune, în tradiţia orientală, că fantomele nu pot merge decît drept şi, de aceea, nu pot face zig-zag ca să treacă de respectiva oprelişte. Apoi, magie!, te pomeneşti într-o altă lume. Nici un amănunt nu este neglijat; acurateţea şi grija pentru detaliu împinge modelarea locului spre paroxistice rafinamente de decorare.
De-a stînga se întindea un lac acoperit cu nuferi (sau lotuşi?), pe care, atent, un lucrător, îi curăţa.
Aleea se întindea, a îmbiere pedestră spre un liman ascuns, pe coline, printre copaci deşi.
Un chinez bătrîn, aşezat pe marginea de piatră a aleii, privea toropit furnicarul uman ce vizita Palatul de vară. Obosit şi, cu un anume scepticism în ochi, îşi făcea agale vînt cu un evantai ieftin, din mătase…
Fete, îmbrăcate în trend occidental, se plimbau prin mulţime ca nişte mici explozii de culoare, ascunse de vipie sub pastelate umbreluţe de soare. Macho, băieţi descheiaţi la cămăşi, îşi etalau pectoralii spînatici, în plimbări gureşe. Familii din care respira, contradictoriu, conservatorismul vestimentar (la părinţi) şi rebeliunea look –ului (la copiii adolescenţi) se plimbau, senine, prin labirintul viu al mulţimii.
Spaţiul oferă simultaneitate de generaţii: bunicile, care au apucat pantofii meniţi să păstreze un picior mic, într-un trend al unei estetici sadice, mamele, zîmbitoare, şi cu o linie vestimentară de o sobrietate ce vizează austerul, amintind prin minimalism tunica lui Mao şi, în fine, tinerii, adolescenţii şi copiii pentru care, Revoluţia Culturală nu e decît un capitol din manuale… Cu un look ce oscilează între new-punk şi hip-hop, cu certe influenţe emo şi manga, noua generaţie, ce se pregăteşte să preia frîiele Chinei peste 20 – 30 de ani, este cosmopolită, emancipată, vorbeşte fluent engleza şi se raportează la branduri. Nike, Adidas, Nokia, Sony, Armani sînt la fel de logice şi normale pentru ei, la fel cum, filmele anilor ’50 – ’60 prezentau emoţia lacrimogenă a muncitorilor fruntaşi, felicitaţi de Marele Cîrmaci…
Implacabil însă, ceasul ronţăia timpul, dumicăţindu-mi vizita. Am făcut un veritabil marş prin Palatul de Vară. D-abia am apucat să văd Piatra Longevităţii (mare îmbulzeală acolo…), Piatra Dragostei (ciopor de oameni…) şi Piatra Înţelepciunii (cîţiva ochelarişti îi dădeau, timizi, ocol).
De undeva, dintr-un pavilion, se auzeau, picurate, sunete ce se-mpleteau, răcorind parcă fierbinţeala densă a după-amiezii. Cîteva fete, coborîte parcă din stampele de epocă, cîntau la instrumente tradiţionale. Publicul – nici prea mulţi, nici prea puţini – stătea cuminte, pe trepte de piatră şi asculta concertul care, pentru mine, avea o sonoritate stranie, nemaiîntîlnită pînă atunci. Sunete fruste, de corzi ciupite şi gîtuite imediat, în reverberaţii carnale, mi l-au evocat (sacrilegiu oare?) pe Hendrix; lor li s-au alăturat alămuri, picurate în contrapunct, ca sublinierile cromatice care, în pictură, se bazează pe complementaritate şi, peste toate, line ca vîntul, se aterneau, rîu sonor, notele născute din instrumentele de suflat. Magia n-a durat mult. Zece minute, poate un sfert de ceas; ajunsesem la sfîrşitul concertului: fetele şi-au strîns instrumentele, au făcut o reverenţă graţioasă şi s-au retras din pavilion. Aplauzele au însoţit ieşirea vestalelor muzicante.